Meniu

Despre sacramente

20. Isus Cristos nu este prezent în ostia consacrată.

Luther însuşi, fondatorul protestanţilor, nu îndrăznea să nege prezenţa lui Isus Cristos în ostia sfântă. El spunea: „Cuvintele Scripturii sunt atât de clare, încât cel care neagă faptul că Isus Cristos este prezent în ostie trebuie să fie ori nebun, ori prost”.

Sfânta Scriptură spune clar:

1. Când Isus a celebrat ultima cină, a spus: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi” (Lc 22,19). şi, consacrând potirul, a spus: „Acesta este sângele meu, care se varsă pentru mulţi” (Mt 26,28; Mc 14,24). şi le-a poruncit să repete această minune în amintirea sa: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,25).

2. În ziua următoare înmulţirii pâinilor (când cu cinci pâini a dat de mâncare unei mulţimi de 5.000 de persoane), oamenii s-au întâlnit cu Isus în Cafarnaum şi el le-a spus: „Isus a răspuns şi le-a zis: «Adevăr, adevăr vă spun: mă căutaţi pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică». Ei i-au zis: «Doamne, dă-ne totdeauna pâinea acesta!» Isus le-a zis: «Eu sunt pâinea vieţii. Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer. Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu». Isus le-a zis: «Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi». Mulţi dintre discipolii lui au zis: «Greu este cuvântul acesta». După aceasta, mulţi dintre discipolii lui s-au retras şi nu mai mergeau cu el” (cf. In 6,27-66).

Isus a preferat să piardă mulţi discipoli în loc să-şi retragă cuvintele. Ar fi putut să spună: „Un moment; ceea ce vă spun este doar un simbolism, o imagine; nu plecaţi, îmi retrag cuvintele”. Dar nu. Isus a preferat să rămână doar cu cei 12 apostoli, însă a susţinut ceea ce spusese: „Trupul meu este adevărată hrană. Cel ce mănâncă trupul meu va avea viaţa veşnică”.

Nici apostolii nu au înţeles cum trebuie să mănânce trupul lui Cristos şi să bea sângele său. Dar când Isus i-a întrebat dacă şi ei au de gând să plece, i-au răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Ei nu înţelegeau, dar ştiau că, dacă Isus spune, atunci aşa este, căci „cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33).

Mintea umană nu poate înţelege acest miracol, dar noi, catolicii, credem dintr-un singur motiv: a spus-o Isus. Iar el niciodată nu minte, pentru că este Adevărul.

Întotdeauna catolicii buni se diferenţiază de protestanţi prin faptul că cel catolic adoră sfânta Euharistie.

Sfânta Ioana de Chantal răspundea unei persoane care nu credea în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie: „În acest caz, şterge din Crez cuvântul care spune că Dumnezeu este atotputernic. Căci dacă Dumnezeu nu poate să-l facă pe Isus Cristos să fie prezent în sfânta ostie, atunci Dumnezeu nu mai este atotputernic”.

21. Cum pot catolicii să se spovedească unui păcătos?

Este ca şi cum am spune: „Un medic bolnav nu poate să dea reţete nimănui; reţetele sale nu sunt valabile”. Ce greşeală!

În ziua învierii, Isus a apărut apostolilor, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 20,22).

Această putere a trecut de la apostoli la succesorii lor; de la sfântul Petru la următorul papă şi, astfel, de-a lungul celor 265 de pontifi, a ajuns până la noi. Papa o dă episcopului şi episcopul o transmite preotului.

Ştim deja că puterile pe care Isus Cristos le-a dăruit Bisericii sale nu au fost doar pentru cei 12 apostoli (pentru că în acest caz Biserica s-ar fi terminat în primul secol), ci pentru a fi transmise la toţi succesorii lor.

Preotul iartă păcatele dintr-un singur motiv: pentru că a primit această putere de la Autoritatea supremă care se numeşte Isus Cristos.

Marea diferenţă dintre un catolic şi un protestant este următoarea: protestantul săvârşeşte un păcat şi se roagă lui Dumnezeu cerând iertare, dar nu este sigur că a fost iertat. În schimb, catolicul, după ce a făcut un păcat, caută un preot şi, cu căinţă sinceră, cu părerea de rău că l-a ofensat pe Dumnezeu şi cu propunerea de a fi mai bun în viitor, îi mărturiseşte greşelile sale. Atunci când preotul ridică mâna sa binecuvântată şi-i spune: „Eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”, păcătosul are siguranţa că a fost iertat şi simte în suflet o pace autentică, pe care nu o întâlneşte în nicio altă religie.

22. Ritualul corect pentru Botez este acela de a introduce persoana, în întregime, într-un bazin cu apă.

Biblia nu specifică modalitatea în care trebuie să se boteze. Isus a spus doar: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc 16,16).

În Antichitate, Biserica boteza scufundând individul în întregime în apă. Acum, din motive de igienă, botează turnând apă pe capul persoanei. Şi credem că astfel l-a botezat sfântul Paul pe temnicerul de la Filipi atunci când, la miezul nopţii, după un cutremur de pământ, l-a evanghelizat şi l-a convertit. Credem că acolo, în acea închisoare, nu exista piscină sau râu pentru a-l băga în apă pe temnicer şi întreaga sa familie, ca să-i boteze.

Un pastor evanghelic, dacă vede că cineva, într-un spital, este pe moarte fără a fi botezat, nu-l va scoate din patul lui de bolnav pentru a-l introduce într-un bazin sau într-o scăldătoare, ci îl botează turnând puţină apă pe capul acestuia. Un protestant, dacă doreşte să boteze pe cineva într-un deşert, unde nu are decât o sticlă de apă, va boteza cu apa din respectiva sticlă; niciun protestant nu va zice că aceste persoane nu au fost botezate.

În 1875, în Biblioteca Spitalului Sfântului Mormânt din Constantinopol, cercetătorii au descoperit cel mai vechi catehism. Specialiştii spun că ar fi fost scris prin anii 70, adică la scurt timp după moartea lui Isus Cristos, când mai trăiau încă mulţi dintre primii săi discipoli. Acest catehism se numeşte Didaheea (Învăţătură). Este primul catehism care s-a scris în istorie. În această lucrare, cap. 7, nr. 3, se poate citi: „Dacă nu există apă curentă, pentru a boteza, se toarnă apă de trei ori pe cap în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh”. Aşadar, deja din timpurile apostolilor, pentru a boteza, s-a folosit şi modalitatea pe care astăzi o utilizează Biserica Catolică.

23. De ce preoţii catolici primesc bani de la credincioşi pentru a celebra sfânta Liturghie?

Sfântul Paul spune în Biblie: „Slujitorii templului mănâncă din cele ale templului, iar cei care slujesc la altar au parte din altar” (1Cor 9,13).

Isus a spus: „Cine lucrează are dreptul la hrană” (Mt 10,10).

În Vechiul Testament se insistă mult asupra faptului ca orice credincios să dea din abundenţă pentru preot şi pentru cult. Astfel, de exemplu, Abraham a dăruit preotului Melchisedec a zecea parte din ceea ce obţinuse (Gen 14,20).

Isus, când i-a vindecat pe leproşi, le-a spus: „Mergând, arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţarea ta, după cum a poruncit Moise” (Lc 5,14).

În toate religiile lumii oamenii credincioşi au oferit întotdeauna cu generozitate ajutoare economice pentru preot şi pentru cult, iar Dumnezeu a arătat întotdeauna cât de mult îl răsplăteşte pe cel care este mărinimos faţă de preoţii săi.

Preotul nu „vinde slujba”, pentru că sfânta Liturghie este de o valoare infinită şi nu poate fi plătită cu nicio monedă din lume. În schimb, primeşte o sumă care îi este dată pentru a se putea dedica întru totul activităţilor spirituale şi materiale ale slujirii sale.

Ciudat, dar persoanele care critică cel mai dur faptul că a trebuit să dea preotului 20 de lei pentru o Liturghie sau pentru o înmormântare merg şi cheltuiesc mii de lei pentru diverse ocazii, fără nicio problemă.

24. Patru dubii referitoare la sacramentul Spovezii:

a) Pe ce se bazează catolicii atunci când spun că preoţii pot ierta păcatele?

Pe cuvintele spuse de Isus apostolilor în ziua învierii; el a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate” (In 20,23). Apostolii au murit şi, cum Cristos voia ca acest mare dar al iertării sale să ajungă la toţi oamenii din toate timpurile, le-a dat această putere, pentru ca ei să o poată transmite succesorilor lor. Şi aşa au făcut. Prin intermediul impunerii mâinilor lor, lăsau în fiecare loc „prezbiteri”, adică preoţi, iar în fruntea lor un episcop. Aceştia au astăzi puterea pe care Isus a dat-o apostolilor săi.

b) Spovada a fost inventată de preoţi în anul 1215

Cel care spune că Spovada a fost inventată de preoţi nu ştie cât de apăsător este să spovedeşti. Să petreci ore în şir într-un confesional, pe căldură sufocantă sau frig pătrunzător, ascultând mizerii, fără a primi bani pentru aceasta, auzind ceea ce nu place deloc, suportând mirosul greu al păcatelor. Puţin inteligenţi ar fi trebuit să fie preoţii pentru a inventa acest lucru care îi face să sufere atât de mult.

Atunci, ce anume a făcut Biserica în 1215? În acel an s-au reunit episcopii din lumea întreagă, într-o adunare numită Conciliul al IV-lea din Lateran, la Roma, şi au decretat că orice catolic trebuie să se spovedească cel puţin o dată pe an. Ei nu au inventat Spovada. Ea exista deja încă din secolul I. Imaginaţi-vă ce scandal teribil s-ar fi produs dacă episcopilor li s-ar fi năzărit să inventeze un lucru atât de dur şi de greu cum este acela de a merge şi a spune păcatele altui om.

Preotul nu poate să povestească ceea ce aude la spovadă, nici să se folosească de nimic din ceea ce aude acolo, pentru că Biserica prevede pedepse severe pentru cel care ar face aceasta.

Deja în secolul al III-lea Origene a scris: „Se iartă păcatele atunci când păcătosul nu se ruşinează să mărturisească păcatele sale preotului”. Aşa că Spovada nu a fost invenţia preoţilor sau a episcopilor în anul 1215 la Conciliul din Lateran. Atunci au dat un decret prin care fiecare catolic trebuia să se spovedească cel puţin o dată pe an. Însă obiceiul de a se spovedi exista din Antichitate.

c) Preotul la spovadă întreabă lucruri ciudate, încât copiii se sperie, iar adulţii se scandalizează

Aceasta este una dintre calomniile cele mai mari la care se puteau gândi duşmanii catolicilor. Ei îşi imaginează că preotul nu a studiat deloc psihologie, pentru a şti ce şi cum poate întreba la spovadă. Preotul este om prudent şi ştie ce anume poate întreba şi ce nu trebuie spus niciodată.

c) Dacă preotul este un păcătos, cum poate să-i ierte pe oameni?

Şi cei 12 apostoli erau păcătoşi şi, cu toate acestea, Isus le-a dat puterea de a ierta păcatele. Preotul nu-i spune păcătosului: „Te iert pentru că eu nu am făcut ceea ce tu mărturiseşti”. Nu spune aceste cuvinte, ci iartă în numele Domnului: „Te iert prin puterea pe care am primit-o de la Domnul nostru Isus Cristos”.

Dacă un judecător care este furios şi arţăgos va scoate din închisoare pe cineva care se află acolo pentru că este şi el furios şi arţăgos, poliţia nu-i poate spune: „Domnule judecător, dumneavoastră nu puteţi să-l scoateţi din închisoare pe acest om furios, pentru că şi dumneavoastră sunteţi furios”. Dar judecătorul îl scoate din închisoare pentru că a primit putere de la autoritatea supremă judecătorească a naţiunii sale şi, chiar dacă el este rău, are puterea de a-i absolvi pe ceilalţi. Tot astfel, preotul, chiar dacă este păcătos, are putere de la Dumnezeu de a ierta; ceea ce el iartă pe pământ este iertat şi în cer, pentru că Isus Cristos a spus: „Tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer” (Mt 18,18).

25. Isus Cristos, la ultima cină, nu a spus: „Acesta este trupul meu”, ci „Acesta semnifică trupul meu” (Lc 22,19).

Acest adaos („semnifică”) elimină prezenţa reală a lui Isus Cristos în sfânta ostie. Oricine ştie să traducă bine din limba în care a fost scrisă Evanghelia sfântului Luca ştie foarte clar că termenul folosit de Biblia în greceşte este „ESTIN”, care înseamnă „ESTE”, şi că acest cuvânt nicidecum nu se poate traduce prin „SEMNIFICĂ”. A traduce această frază aşa cum o traduc Martorii lui Iehova înseamnă a schimba total traducerea. Fondatorul lor, fără a face studii de Biblie cu profesori înţelepţi şi autorizaţi, s-a dedicat traducerii Bibliei după cum a crezut de cuviinţă.

26. Apostolii au înţeles cuvintele lui Isus Cristos de la ultima cină în sensul lor propriu sau figurat?

E de ajuns să-l citeşti pe sfântul Paul: „Potirul pe care-l binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Iar pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşirea cu trupul lui Cristos?” (1Cor 10,16). Aşadar, pentru sfântul Paul această pâine şi acest vin, odată consacrate, nu sunt un simplu simbol al trupului şi al sângelui, cum spun evanghelicii, ci realmente trupul şi sângele lui Cristos. Şi, pentru a aminti încă odată cât de sfânt şi respectabil este alimentul euharistic, adaugă: „Cine mănâncă din pâinea şi bea din potirul Domnului în mod nevrednic (adică având sufletul încărcat cu păcat de moarte) va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului” (1Cor 11,27).

27. Primii creştini credeau că Isus Cristos este prezent în sfânta Euharistie sau acest lucru a fost inventat de episcopi în anul 1215, la Conciliul al IV-lea din Lateran?

Ceea ce au făcut episcopii din întreaga lume reuniţi la Conciliul al IV-lea din Lateran, în 1215, a fost să ordone ca fiecare catolic să se împărtăşească cel puţin o dată pe an. Dar deja din primele timpuri ale creştinismului toţi creştinii pioşi erau pe deplin convinşi că în ostia şi vinul consacrate la Liturghie se găsesc trupul şi sângele lui Isus Cristos. În acest sens, să analizăm câteva evenimente. În secolul al II-lea, marele teolog şi martir sfântul Irineu, episcop de Lyon, spunea în opera sa Împotriva ereticilor (cartea V, 2-3): „Vinul şi pâinea, prin cuvintele consacratoare, se transformă în trupul şi sângele lui Cristos”.

Alt mare om de cultură din secolul al II-lea, sfântul Iustin, afirmă în opera sa intitulată Apologia: „Pot primi Euharistia doar cei care au fost botezaţi şi admit ca adevărate învăţăturile noastre creştine şi au primit iertarea păcatelor lor, pentru că pâinea şi vinul euharistice nu sunt pâinea şi vinul obişnuite, ci trupul şi sângele lui Cristos”.

În secolul al IV-lea, sfântul Ciril, patriarh de Alexandria, spune în opera sa Cateheza (cartea XXII): „Sub chipul pâinii se dă trupul lui Cristos şi sub chipul vinului se dă sângele Domnului”.

Prin urmare, credinţa că în Euharistie sunt prezente trupul şi sângele lui Isus Cristos nu este o invenţie a episcopilor şi a preoţilor din secolul al XIII-lea, cum spun unii protestanţi, ci aceasta este o doctrină crezută pe deplin de către credincioşi încă de la începutul religiei creştine.

28. Copiii nu trebuie să fie botezaţi.

Domnul nostru spune: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In 3,5).

Dacă-l lăsăm pe copil nebotezat şi, până să crească, moare, cine va răspunde în faţa Domnului de nefericirea de a nu fi fost niciodată copil al lui Dumnezeu? Oare nu părinţii săi şi preotul?

Ca să nu li se întâmple această mare nenorocire, Biserica Catolică le cere părinţilor să-i boteze pe copii cât mai repede cu putinţă. Până la Conciliul al II-lea din Vatican exista în multe ţări obiceiul ca Botezul să fie administrat a doua zi după naştere.

Multe comunităţi protestante sunt nişte societăţi care nu au copii, deoarece, pentru a aparţine religiei respective, este nevoie să fii botezat, iar pentru a fi botezat trebuie să fii tânăr sau adult.

29. De ce copiii sunt botezaţi fără să li se ceară permisiunea?

Pentru a face o favoare mare unui minor şi pentru a-l elibera de un mare rău, nu este necesar să i se ceară permisiunea. Oare îi displace unuia faptul că un înaintaş al său, care a murit când el era încă mic, i-a lăsat moştenire o avere mare fără a-i cere permisiunea? Oare trebuie să-i cerem permisiunea copilului pentru a-l hrăni, pentru a-l vaccina împotriva diferitelor boli sau pentru a-l înscrie în registrul civil, ca să poată avea mai apoi acte în faţa statului? Oare îi cerem permisiunea pentru a-l vindeca de bolile sale sau pentru a-l învăţa cum trebuie să se comporte în viaţă? Pentru ceea ce este absolut bun şi necesar nu trebuie să i se ceară permisiunea minorului! Iar Dumnezeu este Binele absolut!

30. Dacă unui om botezat de mic, ajungând matur, nu-i va plăcea să fie creştin? Ce va face în acest caz?

Ce face cineva dacă, ajuns la maturitate, nu-i place faptul că i s-a lăsat moştenire o sumă mare de bani? Poate să renunţe la această bogăţie şi să continue să trăiască asemenea unui cerşetor mizerabil. Acest lucru este la latitudinea sa. Dar nu pentru că lui nu-i place să primească moştenirea putem spune că a acţionat greşit cel care, din dragoste şi compasiune, i-a lăsat un mare tezaur, pe când el era încă mic. Ce face cineva dacă, ajuns la maturitate, nu acceptă patria în care s-a născut? Este liber să-şi schimbe naţionalitatea. Dar nu pentru acest motiv putem spune că au acţionat greşit cei care, când el abia venise pe lume, l-au înscris în registrul civil, ca să figureze ca aparţinând patriei părinţilor.

Tot aşa stau lucrurile din punct de vedere religios. Dacă, ajuns la maturitate, bietul om preferă să meargă şi să fie nefericit cu Satana decât să rămână şi să fie binecuvântat de Dumnezeu? Foarte bine! Dar pentru acest motiv nu putem spune că au făcut rău cei care l-au botezat de mic. Botezându-l, l-au înscris în cartea împărăţiei cerurilor şi l-au făcut cetăţean al Patriei Fericite (Paradisul Etern). Botezul l-a făcut fiu al lui Dumnezeu, frate cu Cristos, templu al Duhului Sfânt şi moştenitor al cerului. Ce altă favoare mai mare se poate face unui copil? Pentru aceste motive, a boteza un copil înseamnă a-i oferi un dar mai mare decât toate celelalte de pe lume.

Tradiţia botezului copiilor este atestată încă din primele secole ale erei creştine. Astfel, în opera Tradiţia apostolică a preotului roman Hipolit din secolul al III-lea găsim scris: „Se vor boteza în primul rând copiii. Toţi cei care pot să vorbească pentru ei înşişi să vorbească; cât despre cei care nu pot, să vorbească pentru ei părinţii lor sau unul din familia lor” (Tradiţia apostolică, 21). Şi marele teolog Origene, vorbeşte despre botezul copiilor, spunând că „tradiţia de a administra Botezul chiar şi pruncilor Biserica a primit-o de la apostoli” (Comentariu la Scrisoarea către Romani, 5,9).

© Editura Sapientia, Str. Th. Văscăuţeanu 6, RO–700462-Iaşi, www.editurasapientia.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *