Meniu

A înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri, şade de-a dreapta Tatălui

Strigătul credinţei

Toţi aceia care au fost implicaţi în moartea lui Isus au fost depăşiţi de evenimente şi au reacţionat prost: Caiafa, Pilat, Iuda, Petru…

Apostolii au fost şovăielnici şi laşi în clipa răstignirii. Dimpotrivă, au fost neînfricaţi când au dat mărturie învierii Domnului: «Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit!» strigă Petru în ziua Rusaliilor.

Ce înseamnă învierea lui Cristos?

Învierea lui Cristos este un fapt real. Dar e un eveniment care are două aspecte. Pe de o parte, învierea comportă o dimensiune istorică, ce se poate constata. Ea lasă o urmă concretă în istoria oamenilor: mormântul gol, apariţiile, proclamarea credinţei Apostolilor fără teamă de moarte şi naşterea Bisericii. Pe de altă parte, învierea este însuşi actul, pentru noi inaccesibil, prin care Dumnezeu îl asociază pe Isus din Nazaret «slavei» sale. El l-a înviat. Este ceea ce explicităm când zicem că Isus «şade de-a dreapta Tatălui» şi că «Dumnezeu l-a făcut Domn».

Acest mister al Paştelui, în care Isus «trece» din această lume în gloria Tatălui, începe din Ceasul morţii lui Isus: «Tată, preamăreşte pe Fiul tău!» (In 17, 1).

De ce l-a înviat Dumnezeu?

Dumnezeu nu acţionează faţă de oameni ca un făcător de minuni pentru a-i ului. El face totul cu înţelepciune şi din iubire. Isus a murit pentru că ne iubea. De aceea Dumnezeu l-a înviat, l-a înălţat şi i-a dat slava ce se cuvine Fiului său. «Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi» (1 Cor 6, 14).

Pe ce se bazează credinţa Apostolilor în înviere?

Actul prin care Dumnezeu îl învie pe Fiul său scapă constatării noastre. Nici o Evanghelie nu ni-l descrie pe Isus pe când învia.

Cele patru Evanghelii vorbesc despre descoperirea mormântului gol. Astfel, Maria Magdalena exclamă: «L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus» (In 20, 2). Mormântul gol este un semn foarte grăitor, care trimite la mister. Acest semn indirect îşi dezvăluie întreaga semnificaţie în lumina mesajului îngerilor: «De ce îl căutaţi pe Cel viu printre cei morţi?» (Lc 24, 5).

Ce înseamnă apariţiile?

Apariţiile atestă în mod perceptibil prezenţa Celui Înviat. Isus nu este pur şi simplu cineva care poate fi văzut pentru că soseşte în cutare loc şi nu mai este văzut pentru că a plecat în altă parte. Înviat, El se face văzut: «apare» şi dispare la Ierusalim sau în Galileea, în Cenacol sau pe drumul spre Emaus, pentru că El este întotdeauna cu noi, chiar şi atunci când nu-l vedem.

Prezenţa Celui Înviat scapă ochilor noştri trupeşti. De aceea Isus s-a arătat în chip văzut celor dintâi martori. Istorisirile apariţiilor relatează fapte semnificative şi ni le transmit într-o cateheză. Ele sunt de două feluri: apariţiile în faţa câtorva persoane (a femeilor, a Mariei Magdalena şi a ucenicilor de la Emaus) şi apariţiile în faţa Apostolilor începând din seara de Paşti şi până la Înălţare, atât la Ierusalim cât şi în Galileea.

Apariţiile: o experienţă a Bisericii

Aceste ultime istorisiri comportă o trimitere în misiune a Apostolilor: «Faceţi ucenici din toate neamurile» (Mt 28, 19); «Precum m-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi» (In 20, 21).

Paul şi Luca ne relatează o apariţie numai în faţa lui Petru (1 Cor 15, 5; Lc 24, 34). În această mărturie, credinţa pascală a lui Petru o precedă pe a celor Unsprezece; credinţa în Cel Înviat e temelia Bisericii. În celelalte istorisiri, cei Unsprezece fac împreună cu Petru experienţa necredinţei, apoi a recunoaşterii şi a trimiterii în misiune.

Aceste istorisiri ale apariţiilor spun cum se naşte Biserica din Duhul Sfânt, izvor de credinţă în Cel Înviat, şi cum se întemeiază ea pe credinţa întregului colegiu al Apostolilor.

Învierea lui Isus, rod al imaginaţiei Apostolilor?

Învierea lui Isus nu este oare produsul credinţei Apostolilor? Evangheliile ne-o prezintă ca pe un eveniment care i-a surprins pe Apostoli şi li s-a impus în ciuda necredinţei lor. Astfel, când femeile le aduc ştirea învierii, ei iau vorbele lor drept închipuiri şi nu le cred (Lc 24, 11). Când le apare Isus însuşi, ei nu pot crede şi rămân uluiţi (Lc 24, 37-41). Toma nu crede nimic din ce i se povesteşte, până când Cristos nu i se arată şi lui. Pe drumul Damascului, Paul îl întâlneşte pe Cel Înviat şi această experienţă i se impune în mod irezistibil, în ciuda zelului cu care se încăpăţâna să-i prigonească pe credincioşi.

Ce înseamnă: «S-a coborât în iad»?

Prin moartea şi învierea sa, Isus mântuieşte întreaga omenire. Creştinii orientali reprezintă adesea moartea şi învierea lui Cristos prin coborârea în iad. Iadul înseamnă lăcaşul morţilor. Cristos coboară acolo încărcat cu păcatul oamenilor; stigmatele sunt urmele acestuia. El merge să-i caute pe răposaţii tuturor timpurilor, pe cei care zac în întuneric, în umbra morţii: Adam, Eva, Patriarhii, Regii, păgânii… În centrul acestor icoane, Cristos, strălucind de lumină, apare ca Stăpânul vieţii. Mâini se întind spre El. Mâna lui smulge din moarte. Porţile sfărâmate şi zăvoarele rupte arată forţa şi dinamismul Duhului împotriva porţilor şi zăvoarelor care ne ţin prizonieri ai morţii.

«S-a coborât în iad şi s-a înălţat la cer»

Coborârea lui Isus în iad subliniază faptul că Isus a murit cu adevărat. Înălţarea sa la cer, unde «şade de-a dreapta lui Dumnezeu» arată că El este «Domn»: domneşte împreună cu Tatăl după ce a biruit moartea.

«Împărăţia sa nu va avea sfârşit», proclamăm în Crez. Această expresie arată că Cristos nu domneşte numai asupra spaţiului, ci şi asupra totalităţii timpului. Pentru viaţa noastră de fiecare zi, aceasta înseamnă că totul, chiar şi trecutul nostru, precum şi proiectele de viitor, îşi află sensul în Cel Înviat. Astfel viaţa noastră zilnică este în întregime sub paza Domnului.

Învierea lui Cristos schimbă istoria şi viaţa oamenilor

Cristos a înviat într-un moment precis al istoriei, dar, într-un fel, El aşteaptă încă să «învie» în istoria unei mulţimi de oameni. E o «înviere» care presupune colaborarea tuturor.

Dumnezeu nu se resemnează la moartea omului. Şi nu vrea nici ca omul să se resemneze. Dimpotrivă, îl cheamă să participe la marea eliberare de egoismul ucigaş.

Omul s-ar resemna la moarte dacă nu ar aspira decât la realităţile pământului. Căci pământul, în sine, nu conţine fermentul nemuririi.

În Isus mort şi înviat, oamenii sunt chemaţi să participe în mod curajos şi responsabil la acţiunea Dumnezeului celor vii.

Acolo unde oamenii, din iubire, se solidarizează cu cei aflaţi în nevoi, Cristos învie şi astăzi. Acolo unde credinţa inspiră o angajare efectivă în slujba dreptăţii precum şi o adevărată voinţă de pace, moartea dă înapoi iar viaţa lui Cristos se afirmă cu putere. Acolo unde moare cel care a trăit în credinţă, în iubire şi în oferirea propriei suferinţe, învierea lui Cristos aduce speranţa unei vieţi noi.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *