Meniu

Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni

A aştepta e prea uşor!

A aştepta, aici, înseamnă a tinde spre. Noi tindem spre înviere. Atât de mare este îndrăzneala speranţei noastre. Tot ce proclamăm în Crez n-ar avea nici un sens dacă nu ar exista înviere. Cum ar putea Dumnezeu să fie Creator, Domn şi Mântuitor al omului, dacă omul ar trebui să dispară?

Credinţa noastră ne orientează cu hotărâre spre viitor. Acest viitor nu e neantul, căci, printr-un dar pe care-l vom primi de la Dumnezeu, suntem destinaţi a intra, prin moarte, în deplină comuniune cu Acela care ne dă viaţă.

Acest viitor, toţi sfinţii l-au dorit fierbinte. Dorindu-l, nu au fugit de prezent, nici nu au dispreţuit istoria; ei le-au dat oamenilor conştiinţa deplinei lor demnităţi: demnitate care se desăvârşeşte dincolo de moarte. Încă din timpul Apostolilor, creştinii dau mărturie de credinţa lor în învierea morţilor.

Dispreţul faţă de trup este o atitudine creştină?

Chiar în virtutea credinţei lor, creştinii dau importanţă trupului omenesc. Dumnezeu ne-a întocmit un trup «din lut», pe care l-a însufleţit cu «suflarea sa» (Gen 2). Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa în firea noastră trupească şi spirituală. Cristos a înnobilat şi mai mult firea noastră luând trup omenesc şi asumându-şi condiţia noastră de muritori, cu bucuriile şi suferinţele ei; după înviere, El s-a arătat viu în trup.

Trupul este inseparabil de persoană. El face parte integrantă din ea. În trup primeşte omul sacramentele, se împărtăşeşte cu Trupul lui Cristos, poate să comunice cu semenii şi cu întreg universul. Trupul este sfânt, ca şi persoana: el vine de la Dumnezeu şi merge la Dumnezeu. A respecta trupul înseamnă a respecta persoana.

De aceea chemarea noastră creştină ne îndeamnă stăruitor să ne îngrijim de cei care suferă ori sunt dispreţuiţi în trupul lor. Astfel, de pildă, iubirea Părintelui Damian pentru leproşi l-a făcut în toate asemenea lor, într-o epocă în care a te îmbolnăvi de lepră echivala cu a-ţi semna propria osândă. «Durerile lui au arătat tuturor oamenilor ce pot să însemne rănile deschise ale unui om» (G. Daws)

Ce valoare dă vieţii noastre de acum învierea?

Bineînţeles, nu suntem noi singurii care alinăm suferinţa. Totuşi noi suntem însufleţiţi de o speranţă care ne e proprie şi care ne face să spunem: «Trupul meu va trăi, căci eu voi trăi. Trupul meu este, de pe acum, angajat într-o aventură pentru viaţa aceasta şi pentru veşnicie».

Credinţa în creaţie şi în înviere îl determină pe creştin să-şi respecte trupul şi să respecte un copil care s-a zămislit. El este chemat să-şi dăruiască viaţa, în fericire sau în suferinţă, în moarte naturală sau în martiraj, căci e purtat de speranţa fericită că nici o încercare, nici chiar moartea, nimic nu-l va despărţi de iubirea lui Cristos (Rom 8, 35).

A supravieţui e acelaşi lucru cu a învia?

Pentru a crede în înviere, trebuie să accepţi să mori şi să mori cu adevărat, ca şi Cristos. Cristos a murit în toată realitatea firii sale omeneşti. Nu şi-a supravieţuit sieşi, ca cineva care nu datorează nimănui nimic: în moartea sa de om, el şi-a aşezat viaţa în mâinile Tatălui şi Dumnezeu l-a înviat.

A supravieţui înseamnă a nu muri, ci a continua să trăieşti «prin mijloace proprii». Or, noi înviem prin har. A învia înseamnă a-şi primi fiinţa de la Dumnezeu, trup şi suflet.

Ce e cu reîncarnarea?

Mulţi se lasă captivaţi – în sensul tare al cuvântului – de credinţa în reîncarnare. După moarte, omul şi-ar continua existenţa în alte vieţi, până când ar intra la un moment dat în nirvana. În această optică, viaţa prezentă nu are nimic unic şi definitiv: ea nu angajează, de pe acum, veşnicia. Ea nu este decât o fază într-un ciclu în care te naşti şi renaşti, condiţionat de viaţa anterioară, până la purificarea finală. Această credinţă este incompatibilă cu credinţa creştină.

Există purgatoriu?

În faţa misterului morţii, care ne depăşeşte, majoritatea oamenilor simt mai mult sau mai puţin nelămurit nevoia de a fi purificaţi. De aceea mulţi aduc jertfe, imploră zeităţi, se supun unor ritualuri sau caută mijloace de purificare prin asceză sau meditaţie înainte de marea întâlnire cu moartea.

Dumnezeu a pus în inima omului dorinţa de purificare. Această dorinţă trebuie creştinată. Creştinul ştie cât este de imperfectă iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi că ea trebuie să fie vindecată prin iubirea lui Cristos.

Pedeapsă sau purificare?

Acestei dorinţe de vindecare, Dumnezeu îi răspunde cu îndurarea sa. Purgatoriul nu este nici un timp, nici un loc anume. Este o stare în care iubirea lui Dumnezeu mistuie total ceea ce ne împiedică să fim pe deplin fericiţi de prezenţa sa.

Există iad?

Iadul este o stare în care omul refuză în mod conştient şi deliberat orice relaţie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Iadul există, căci omul are posibilitatea de a se lăsa «înrobit» de propriul orgoliu. Iadul este consecinţa respingerii de către om a harului sau a îndurării lui Dumnezeu.

Omul nu accede prin mijloace proprii la prezenţa lui Dumnezeu, dar Dumnezeu, prin har şi prin iubire, îl primeşte în prezenţa sa. Dacă omul refuză, Dumnezeu judecă refuzul omului. Şi din acest motiv, în Scriptură, iadul comportă dimensiunea pedepsei.

Maria a fost «ridicată la cer» cu trupul

Maria a primit Cuvântul în inima ei şi a dat un trup Fiului lui Dumnezeu. Tatăl a iubit-o cu o iubire de predilecţie şi a asociat-o «trup şi suflet» morţii şi învierii Fiului său. În ea, Biserica îşi contemplă viitorul propriu. Iată misterul pe care îl sărbătorim la 15 august, în sărbătoarea Ridicării la cer a Preasfintei Fecioare Maria.

Încotro se îndreaptă omenirea?

Iubirea pe care o avem faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii nu dispare în clipa morţii, ci e mântuită de Cristos, care trăieşte alături de Tatăl. Prin urmare, când fiinţe omeneşti mor, noi rămânem în comuniune cu ele pentru că ele continuă să trăiască în iubirea Tatălui. Cei morţi îşi păstrează relaţia de iubire cu noi şi ne aşteaptă împreună cu Cristos în «Ierusalimul cel nou». Evanghelia ne vorbeşte despre o viaţă trăită în comuniune frăţească, la Dumnezeu, despre un ospăţ la care suntem cu toţii invitaţi, despre vederea lui Dumnezeu faţă în faţă.

Cât despre noi, învierea noastră a şi început, spune sfântul Paul, căci Duhul Celui Înviat ne însufleţeşte. Dar ea nu se arată încă în chip vizibil.

Cei care au murit au parte deja de înviere?

Trăind în Cristos, cei morţi au parte de învierea lui. Dar aşteptăm învierea tuturor în «ziua de apoi», căci întreaga comunitate a oamenilor trebuie să se adune în totala împlinire a Trupului lui Cristos.

Purgatoriul implică o suferinţă ce se naşte din iubire. Cei decedaţi care suferă de a nu fi în măsură să primească darul lui Dumnezeu se bizuie pe solidaritatea noastră, pe rugăciunile pe care le facem ca ei să fie vindecaţi de urmele păcatelor şi să ajungă la deplina comuniune cu Dumnezeu.

Împărăţia lui Dumnezeu nu se limitează la împărăţia oamenilor

În Evanghelie, sănătatea, pacea, dreptatea şi îndurarea vestesc venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Efortul pentru dreptate, pentru transformarea societăţii şi a structurilor acesteia este esenţial pentru Biserică. Dar misiunea ei nu se opreşte la aspectele sociale şi politice ale istoriei. Biserica este în lume şi pentru lume. Dar ea este şi în drum spre «Ierusalimul cel de sus».

Unde este Cristos, acolo este şi Biserica: Cristos cel înviat este printre noi, însă prezenţa lui glorioasă depăşeşte istoria. Biserica de pe pământ străbate istoria în comuniune cu Biserica din cer, adunată deja în gloria lui Cristos.

Trăind şi luptând în lume, noi suntem uniţi aşadar prin aceeaşi iubire şi aceeaşi laudă cu Biserica pe care n-o vedem încă. E o bucurie care ne e proprie şi pe care o subîntinde tăria speranţei noastre. Iubirea noastră faţă de oameni este cu atât mai exigentă cu cât ştim că suntem «cetăţeni ai cerului» şi că patria noastră este în ceruri.

«Dumnezeu ne pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care va sălăşlui dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului» (Gaudium et spes, 39). De pe acum ne pregătim să primim acest dar al lui Dumnezeu.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *