Meniu

Cred într-una, sfântă, catolică şi APOSTOLICĂ

Este Biserica credincioasă originilor sale?

Când proclamăm că Biserica este «apostolică», afirmăm că tot ce este esenţial în ea vine de la Cristos, prin Apostoli. Şi astăzi trăim în comuniune cu Apostolii peste timpuri şi pe toate continentele. Această fidelitate e garantată de succesiunea apostolică a păstorilor, dar ea e purtată şi de întregul Popor al lui Dumnezeu unit cu păstorii lui: din generaţie în generaţie, ei mărturisesc împreună credinţa Apostolilor prin doctrină, prin sacramente şi prin viaţă.

Ne preocupă cunoaşterea credinţei?

Dacă Biserica are o grijă atât de mare pentru puritatea credinţei şi pentru aprofundarea acesteia, o face pentru că fidelitatea faţă de propovăduirea Apostolilor e garanţia că Biserica este Biserica lui Cristos.

Biserica are autoritate asupra conştiinţelor noastre?

Apostolii au exercitat o autoritate reală asupra Bisericii. Sfântul Paul îşi scrie epistolele pentru a expune corect credinţa, dar şi pentru a da directive referitoare la comportamentul concret al creştinilor. Această autoritate apostolică este şi astăzi o slujire bisericească exercitată de urmaşii Apostolilor.

Misiunea Papei şi a episcopilor este să vegheze ca Biserica să rămână cu adevărat o adunare bine orânduită, în care totul se petrece spre binele tuturor. Rolul colegiului episcopilor şi al fiecărui episcop în dieceza sa nu se limitează aşadar la interpretarea corectă a credinţei pentru credincioşi. El constă şi în a veghea ca aceştia să trăiască şi să acţioneze în comuniune unii cu alţii pentru a zidi Biserica.

Această autoritate reală asupra conştiinţelor se exercită în conştiinţă. Episcopul, mai mult decât alţii, trebuie să fie atent la semnele timpului şi să se preocupe de ceea ce trăiesc credincioşii în Biserică. Însă această autoritate de păstori se exercită şi ea în ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Poruncile Bisericii

Sunt oare liber să-mi practic credinţa numai în ritmul conştiinţei mele individuale? Creştin este acela care îşi trăieşte credinţa împreună cu alţii: în mărturia sa pentru dreptate, dar şi în rugăciune, în celebrări şi sacramente. Aceste adunări şi aceste «timpuri forte» de convertire sunt tot atâtea mijloace care permit Bisericii să existe în mod vizibil şi să se întărească în credinţă ca şi comunitate.

În acest sens tradiţia catolică ne dă «poruncile Bisericii», ca pe tot atâtea îndemnuri de a ne converti împreună:

  1. Să sfinţeşti sărbătorile rânduite de sfânta Biserică şi să asculţi Sfânta Liturghie în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă.
  2. Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică şi să nu mănânci carne vinerea şi în celelalte zile oprite.
  3. Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti sfânta Împărtăşanie în timpul Paştilor.
  4. Să nu faci nuntă în zile oprite.
  5. Să plăteşti Bisericii cele datorate ei după legi şi obiceiuri.

Aceste porunci sunt «consemne de viaţă»: ele ni se adresează personal şi ne stimulează voinţa de a trăi comunitar, în Biserică. În viaţa comunităţii locul meu este unic şi mărturia mea, de neînlocuit.

Cum ar putea Dumnezeu să-şi părăsească Biserica?

Auzim adesea: «Cutare declaraţie nu se poate susţine»; «Nu pot accepta aşa ceva»… Înainte de a ne întreba dacă tot ce spun Papa şi episcopii este adevărat şi de neclintit, e bine să ne întrebăm asupra gradului de încredere pe care-l nutrim faţă de urmaşii Apostolilor.

Cine crede în Biserică şi are încredere în ea, ia la inimă învăţătura episcopilor şi a Papei cu privire la credinţă şi la moravuri, atunci când ei se adresează Bisericii în calitate de păstori; este ceea ce numim ministeriul lor obişnuit.

Prin Apostoli şi urmaşii lor, suntem în legătură cu Tradiţia vie a Evangheliei. Aceasta se bucură de o adevărată autoritate. Papa şi episcopii nu sunt trimişi de oameni, ci de Cristos. Ei beneficiază de Spiritul Aceluia care îi trimite. În acelaşi Spirit le aud cuvintele şi credincioşii. Biserica întreagă este asigurată că Dumnezeu nu o părăseşte. Această asigurare că «colectivitatea credincioşilor» care a primit ungerea ce vine de la Domnul nu se poate înşela în credinţă (Lumen gentium, 12) Tradiţia o numeşte infailibilitatea Bisericii.

Cum să înţelegem infailibilitatea papei?

Isus i-a zis celui pe care l-a numit «Petru», adică «stâncă»: «Eu m-am rugat pentru tine ca să nu slăbească credinţa ta, iar tu, când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi» (Lc 22, 32). Dacă Papa primeşte «cu titlu deosebit, carisma infailibilităţii care este aceea a Bisericii înseşi» (Lumen Gentium, 25), nu o primeşte ca persoană privată. Infailibilitatea îi este asigurată atunci când vorbeşte «ex cathedra», adică «de pe scaunul său» de urmaş al lui Petru, ca păstor şi învăţător al tuturor credincioşilor, pentru a-şi întări fraţii în credinţă. În virtutea funcţiei lui apostolice, el proclamă atunci, printr-un act definitiv, un punct al învăţăturii privind credinţa şi moravurile. Infailibilitatea aparţine şi colegiului episcopilor atunci când, împreună cu Papa şi sub autoritatea lui, fie că sunt uniţi în conciliu ecumenic sau dispersaţi în diecezele lor, ei propun acceptării întregii mulţimi a credincioşilor o judecată definitivă asupra unei anumite chestiuni de credinţă sau de morală.

Papa nu se bucură de asistenţa Duhului Sfânt pentru a revela învăţături noi, ci, împreună cu toţi episcopii uniţi cu el, păstrează şi expune revelaţia transmisă de Apostoli.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *