Meniu

Cred într-UNA, sfântă… Biserică

Biserica ne eliberează de individualism

Biserica este deja «ceea ce e chemată să fie», căci este adunată de Dumnezeu în însăşi unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. Şi, în acelaşi timp, ea nu este încă total una.

Biserica se află în mers spre propria-i unitate, căci Duhul Sfânt «lucrează» în ea şi o susţine în mersul ei.

Care este rolul Euharistiei în această unitate?

Biserica e una pentru că ea este Trupul lui Cristos; în Euharistie, adunarea se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. Forţa unităţii nu este în ea, ci în Cristos. Când comunitatea creştină se adună, Euharistia este izvorul şi temelia unităţii Bisericii, căci Cristos este acela care o adună.

Unitatea dăunează oare diversităţii?

Încă din primul secol, Biserica nu strălucea întotdeauna prin unitate! Sfântul Paul, când face comparaţia între Biserică şi trupul omenesc, se adresează unor creştini dezbinaţi de spirit partizan şi de orgoliu personal. Într-un trup sunt felurite mădulare (1 Cor 12, 12-30). Toate contribuie la alcătuirea lui. Ce-ar fi trupul dacă totul ar fi «ureche» … sau «mână»? Astfel diversitatea darurilor Duhului nu dăunează unităţii. Diversitatea este o bogăţie. Ea face ca întreg trupul să trăiască în comunicarea şi dependenţa reciprocă dintre mădularele sale. Dar Biserica nu este doar comparată cu un trup, ea este Trupul lui Cristos! «Oare s-a împărţit Cristos?» întreabă sfântul Paul (1 Cor 1, 13).

Cum se realizează unitatea Bisericii?

E mare ispita de a compara Biserica cu un stat şi a o vedea numai ca pe o societate ierarhizată în care unitatea e înţeleasă mai ales în termeni de organizare. Biserica apare atunci ca o societate centralizată: unitatea ei depinde de o autoritate ce se exercită în cascadă, plecând de la papa asupra episcopilor, asupra preoţilor şi în cele din urmă asupra laicilor! Această concepţie despre unitate a primat mai ales într-o epocă în care Biserica a trebuit să se definească pe sine ca societate pentru a se emancipa de sub tirania puterii civile.

Biserica nu poate fi înţeleasă cu adevărat decât pornind de la «interioritatea» ei: ea este comuniune între Dumnezeu şi oameni şi a oamenilor între ei. Această unitate, ce include diversitatea, se împlineşte înainte de toate în Biserica locală (dieceză). În ea, Biserica unică a lui Dumnezeu se realizează complet. Dieceza nu este o parte a Bisericii – ca un pătrat pe o tablă de şah – cu tot ce înseamnă aceasta: caracter parţial şi subordonat ansamblului.

Fiecare dieceză este o parte a întregului Popor al lui Dumnezeu şi posedă toate caracteristicile ansamblului Trupului lui Cristos. Iată de ce primii creştini vorbeau de «Biserica lui Dumnezeu care este la Corint», «la Efes», aşa cum s-ar spune astăzi: «Biserica lui Dumnezeu care este la Bruxelles», «la Madrid» sau «la Bucureşti».

Unitatea Bisericii întregi se realizează atunci în comuniunea tuturor Bisericilor locale între ele şi cu urmaşul lui Petru. Acest lucru este cu atât mai frumos cu cât fiecare Biserică locală e marcată de diversitatea creştinilor care o alcătuiesc.

Ce este ecumenismul?

Dumnezeu îi cheamă pe credincioşii săi să formeze un singur popor. Ecumenismul este mişcarea de apropiere, suscitată de Duhul Sfânt, între diferitele Biserici despărţite prin conflictele istorice şi neînţelegerile dintre creştini. Diversele Biserici despărţite sunt mereu în căutarea unităţii în Trupul lui Cristos.

Unitatea este în acelaşi timp chemare şi dar făcute de Dumnezeu Bisericii sale. Ea nu suprimă diversitatea sensibilităţilor în interiorul unicei tradiţii apostolice, pe care creştinii o au în comun.

De ce nu progresează mai rapid ecumenismul?

A se împăca nu înseamnă «a se preface că nu eşti dezbinat». Nu se anulează în treizeci de ani mai multe veacuri de despărţire şi de neînţelegeri care au făcut ca Bisericile noastre să se dezvolte în necunoaştere reciprocă şi uneori în rivalitate. Apropierea dintre creştini nu se va putea face în detrimentul adevărului, dar năzuinţa la înţelegere reciprocă şi la colaborare frăţească este desigur unul dintre cele mai mari haruri ale acestui secol.

Cum putem contribui şi noi?

Ecumenismul înaintează în ritmul convertirii fiecăruia la Cristos şi la Evanghelie.

Orice sfâşiere în Trupul lui Cristos este o suferinţă. Dar e o suferinţă pe care Cristos poate să o vindece; nu e o fatalitate.

În fiecare an, între 18 şi 25 ianuarie, Bisericile propun o «Săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor». Acest timp forte, marcat în lumea întreagă prin rugăciune intensă, prin întâlniri şi celebrări între creştini aparţinând diferitelor Biserici, este izvorul şi culmea eforturilor noastre continue de apropiere.

Mai putem colabora şi favorizând pacea socială şi ajutându-i împreună pe cei nevoiaşi. Dăm astfel, prin unirea eforturilor noastre, mărturia unei iubiri creştine autentice. Cât despre participarea la comuniunea euharistică, aceasta este rodul unităţii: nu poate fi folosită ca mijloc de realizare a unităţii.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *