Meniu

Căsătoria creştină

Chemaţi de Dumnezeu la dragostea conjugală şi familială…

Munca şi timpul liber dau nobleţe şi farmec vieţii; căsătoria aduce o comuniune profundă de viaţă şi de iubire.

Întemeierea unui cămin pretinde dăruire totală de sine. Legătura dintre soţi a fost ridicată de Cristos la demnitatea de sacrament. Din acest sacrament primesc cei doi tăria şi curajul de a se ajuta şi iubi reciproc în fericire şi în încercare, precum şi bucuria şi disponibilitatea de a accepta copii şi de a-i educa. Sacramentul căsătoriei constă esenţialmente în angajamentul reciproc al celor doi soţi. El le dăruieşte aceeaşi iubire care-l uneşte pentru totdeauna pe Cristos cu Biserica. Într-adevăr, după cum scrie sfântul Paul, legământul dintre soţi este semnul acestei uniri:

«Bărbaţi, iubiţi pe soţiile voastre
aşa cum Cristos a iubit Biserica
şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea;
astfel El a voit să o facă sfântă…
Taina aceasta mare este:
spun aceasta despre Cristos şi Biserică» (Ef 5, 25. 32).

Pregătirea de credinţă

În această frumoasă şi dificilă aventură, un bărbat şi o femeie, care se recunosc a fi şi păcătoşi, îşi vor pune viaţa în comun. Însufleţiţi de Duhul lui Cristos, primit la botez, ei doresc să se angajeze unul faţă de celălalt cu o inimă eliberată de orice egoism. Cum să nu ceară, atunci, harul sacramentului împăcării şi cum să nu participe la Sfânta Liturghie în ziua căsătoriei?

Cine administrează sacramentul căsătoriei? Şi în ce condiţii?

Liturgia sacramentului căsătoriei arată că nu preotul îi cunună pe logodnici. Ei se căsătoresc dându-şi unul altuia consimţământul: îşi dau reciproc sacramentul, în prezenţa preotului, care conferă acestui angajament caracterul bisericesc, şi în prezenţa martorilor, care reprezintă societatea.

Acţionând astfel în numele lui Cristos şi al Bisericii, soţii rămân pe deplin ei înşişi; pentru a-şi celebra căsătoria, ei trebuie să fie liberi şi conştienţi de angajamentele asumate. De aceea preotul care le primeşte angajamentele în numele Bisericii, îi întreabă:

«Aţi venit aici să încheiaţi sfânta căsătorie fără nici o constrângere, liberi şi conştienţi de pasul pe care îl faceţi?»

«Sunteţi hotărâţi să vă iubiţi şi să vă respectaţi unul pe altul pentru toată viaţa?»

«Sunteţi hotărâţi să primiţi cu dragoste copiii pe care Dumnezeu va binevoi să vi-i dea şi să-i creşteţi în legea lui Cristos şi a Bisericii sale?»

Să fie liberi, să se angajeze pe viaţă faţă de o singură persoană şi să accepte răspunderea de soţi şi de părinţi: iată condiţiile pe care le pune Biserica pentru ca soţii să fie cu adevărat uniţi prin căsătorie.

Contractul sacramental, act de încredere în Dumnezeu

Cei doi intră în biserică logodnici şi vor pleca soţ şi soţie. Această schimbare se realizează prin consimţământul pe care fiecare dintre ei îl dă celuilalt şi care inaugurează comunitatea de viaţă şi de iubire. Caracterul sacramental e manifestat şi asigurat de prezenţa Bisericii, adică, în mod obişnuit, de preotul care solicită consimţământul reciproc în prezenţa a doi martori. Aceştia atestă angajamentul public al soţilor şi semnează în registrul parohial împreună cu preotul, după ce acesta primeşte cele două consimţăminte.

Preotul spune:

«Exprimaţi-vă consimţământul în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii!»

Logodnicii îşi dau mâna şi îşi exprimă reciproc consimţământul.

Mirele:

Eu, N., te iau pe tine, N., de soţie: făgăduiesc şi jur să-ţi fiu credincios în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele.

Mireasa:

Eu, N., te iau pe tine, N., ca soţ; făgăduiesc şi jur să-ţi fiu credincioasă în orice împrejurare, fericită sau nefericită, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, să te iubesc şi să te respect în toate zilele vieţii mele.

Prin consimţământul reciproc, Cristos pecetluieşte unirea dintre miri

Acest dialog e simplu şi limpede. Logodnicii aspiră la el şi se pregătesc în vederea lui; oamenii căsătoriţi îşi amintesc de el şi trăiesc ceea ce au rostit atunci. În acest sacrament în care cei doi devin un singur trup, Cristos vorbeşte şi de o parte şi de cealaltă. El este acela care, prin gura fiecăruia dintre miri, dă glas iubirii sale pentru Biserică. Atunci când vorbeşte mireasa, Cristos vorbeşte; când vorbeşte mirele, Cristos vorbeşte. În aceasta, nici ea, nici el nu sunt despuiaţi de fiinţa lor, amândoi vorbesc liber, se angajează pe viaţă, îşi asumă răspunderi. Cuvântul lor e cuvânt de iubire, liberă şi curată, unul către altul şi, în acelaşi timp, este darul lui Dumnezeu.

Uniţi de Dumnezeu, zi de zi, până în clipa din urmă…

Există mai multe formule de consimţământ reciproc, însă toate rostesc acelaşi adevăr. Preotul spune, în numele Bisericii, că primeşte ca pecetluit angajamentul mirilor. Îşi întinde mâna dreaptă asupra celor doi şi zice: «De acum înainte sunteţi uniţi de Dumnezeu prin căsătorie». Acest cuvânt este ecoul Evangheliei: «Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă» (Mt 19, 6). În aceste cuvinte se arată întreaga măreţie şi frumuseţe a acestui sacrament.

Punerea verighetelor, simbol de fidelitate

După rugăciunea de mulţumire, preotul binecuvântează verighetele, iar mirii şi le pun reciproc pe deget. E simbolul preţios al iubirii şi al fidelităţii.

Celebrarea poate continua cu o rugăciune a mirilor, de preferinţă una compusă de ei înşişi. Ca răspuns, preotul şi cei de faţă se roagă pentru noua familie sau continuă celebrarea Liturghiei.

De la căsătorie la euharistie… de-a lungul întregii vieţi!

Căsătoria se celebrează adesea în cursul Sfintei Liturghii, între liturgia Cuvântului, care o luminează, şi liturgia euharistică, ce-i conferă dimensiunea pascală. Această legătură între cele două sacramente e semnificativă. Mirii, care vor sta zi de zi la aceeaşi masă, caută har şi putere la aceeaşi masă a Domnului. Iar după ce s-au dăruit unul altuia prin consimţământul reciproc, nu pot să nu-şi amintească de aceasta în momentul Prefacerii:

«El, în noaptea în care era vândut,
a luat pâinea… zicând:
"… Acesta este Trupul meu,
care se jertfeşte pentru voi"».

Din acest Nou Legământ, darul lui Cristos, s-a născut şi legământul lor. De aceea, de-a lungul întregii vieţi, vor ţine să participe la Sfânta Liturghie duminicală.

Trăirea iubirii lui Cristos în miezul realităţii conjugale

După celebrarea căsătoriei începe viaţa comună între soţ şi soţie. Ea va fi, zi după zi, an după an, o permanentă descoperire. Ea poate fi trăită în tresăltare de bucurie şi de iubire, dar poate şi să descopere decepţii profunde. Iubirea omenească este o vocaţie care se trăieşte în întâlnirea cu celălalt, adică în bucurii şi dureri, în neînţelegeri şi iertări, şi chiar în eşecuri. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, care este iubire, şi acest lucru ne umple de speranţă. În fiecare zi soţii sunt chemaţi să-şi arate unul altuia atenţia pe care Cristos o are pentru fiecare om. În chemarea lor vor fi sprijiniţi de comunitatea creştină, atât de familii cât şi de aceia care au ales celibatul pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii au speranţa plină de bucurie că iubirea va învinge egoismul. Soţii sunt chemaţi să recurgă adesea la rugăciune şi la sacramentul împăcării.

Exprimarea într-o formă afectivă, spirituală şi corporală, a comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele

Sexualitatea umană tinde spre actul conjugal. După cum limbajul este cuvânt dar şi tăcere, tot astfel sexualitatea se trăieşte în îmbrăţişare dar şi în înfrânare. Ambele forme ale sexualităţii sunt iubire şi respect faţă de celălalt. De aceea actul conjugal prin care mirii consumă căsătoria are un sens definitiv. «Căsătoria încheiată şi consumată nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească şi de nici un motiv în afara morţii unuia dintre soţi» (Codul de Drept Canonic, can. 1141). Disponibilitatea pe care soţii o manifestă unul faţă de celălalt şi dăruirea lor reciprocă prin relaţia sexuală sunt exclusive, asemenea unirii dintre Cristos şi Biserică. După cum Biserica este una şi unirea ei cu Domnul este unică, tot astfel legătura conjugală dintre creştini este unică şi inalterabilă; nici divorţul şi nici adulterul nu o pot desface (Mc 10, 6-9).

Răspunderea pentru mântuirea celuilalt îi incumbă fiecăruia dintre soţi

Viaţa conjugală cere o seriozitate de zi cu zi, care nu trebuie să ne strivească, dar pe care nu o putem pierde din vedere. Sfântul Paul spune, vorbind de celibatari: «Dacă nu pot trăi în înfrânare, să se căsătorească; fiindcă e mai bine să se căsătorească decât să ardă» (1 Cor 7, 9). Pe de altă parte, ucenicii, speriaţi de indisolubilitatea căsătoriei, îi spun lui Isus: «Dacă aşa e situaţia bărbatului faţă de soţie, mai bine îi este să nu se însoare» (Mt 19, 10). Într-adevăr, nici celibatul creştin, nici căsătoria creştină nu pot fi înţelese pe deplin în afara credinţei. Fecioria creştină este pentru Împărăţie, ea e iubire autentică faţă de Cristos; căsătoria creştină îşi ia puterea şi idealul din iubirea lui Cristos pentru Biserică. O căsătorie lipsită de iubire e un iad; o feciorie lipsită de iubire e un pustiu. Nici una nici cealaltă nu e creştină.

Pregătirea tinerilor pentru răspunderile pe care şi le asumă

De aceea Conciliul Vatican II cere ca tinerii să fie «instruiţi la timp şi în mod corespunzător, în primul rând în sânul familiei înseşi, în privinţa demnităţii, funcţiei şi exercitării dragostei conjugale pentru ca, formaţi întru curăţie, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie» (Gaudium et spes, 49).

Când moare unul dintre soţi…

Logodnicii îşi făgăduiesc fidelitate «pe viaţă». Va veni o zi când unul dintre soţi va fi luat la Domnul pe care l-a slujit în viaţa sa. Cel rămas singur se poate recăsători. Această a doua căsătorie poate chiar să fie de dorit pentru el – pentru ea – sau pentru binele copiilor. Pe de altă parte, Biserica a ţinut întotdeauna la mare cinste celibatul pentru Împărăţia cerurilor. De la începuturi ea a respectat văduvia. Dacă cineva socoteşte că e bine pentru el să rămână singur, Biserica dă cinste acestei alegeri. În faţa ambelor opţiuni, ea este o adevărată mamă care înţelege ce trăieşte inima fiilor ei. Ea înţelege şi încurajează pe fiecare ori de câte ori îşi dă seama că e nevoie să o facă.

Căsătoria dintre necreştini

Creştinii nutresc un respect profund pentru căsătoria necreştinilor. Pretutindeni unde soţii se iubesc cu fidelitate toată viaţa, creştinii descoperă făgăduinţa că Legământul dintre Cristos şi Biserică se îndeplineşte. Când trăiesc o astfel de fidelitate, necreştinii sunt aproape de Împărăţia lui Dumnezeu.

Legea civilă şi legea bisericească

La noi legea cere ca înainte de celebrarea căsătoriei religioase să aibă loc căsătoria în faţa ofiţerului stării civile. Biserica nu recunoaşte în această ceremonie sacramentul căsătoriei. Aşadar numai prin căsătoria sacramentală sunt creştinii soţ şi soţie pentru comunitatea creştină, în vreme ce pentru societate sunt soţ şi soţie chiar şi numai în urma căsătoriei civile.

Catolicii care vor să se căsătorească se adresează parohului lor cu câteva luni înainte. Fac aceasta şi atunci când cealaltă parte nu e catolică. Într-adevăr, dacă vor să rămână în comuniune cu Biserica, credincioşii trebuie să se conformeze dispoziţiilor legii bisericeşti. Pentru cazurile de căsătorii mixte, adică dintre catolici şi necatolici, există dispoziţii pe care parohii le cunosc.

Căsătoria creştină este indisolubilă, însă e posibil ca unele persoane să fi contractat căsătorii care de fapt să nu fie valide. În acest caz respectivii nu au fost niciodată căsătoriţi cu adevărat, cel puţin în sensul în care Biserica înţelege acest lucru. Astfel de cazuri sunt examinate de tribunalele bisericeşti. Credincioşii care socotesc că se află în această situaţie se pot sfătui cu un preot, de preferinţă cu parohul lor.

Cât despre persoanele divorţate şi recăsătorite civil, Biserica înţelege descumpănirea care le poate cuprinde. Ea este întotdeauna gata să le stea în ajutor, chiar dacă nu le poate recunoaşte cea de a doua căsătorie şi nu le poate primi la împărtăşania euharistică.

Familia, o «mică Biserică» în lume

Preoţia împărătească a laicilor se exercită în viaţa de toate zilele, mai ales în viaţa de căsătorie. Astfel, după chemarea proprie şi susţinuţi de un sacrament special, soţii se ajută reciproc în viaţa conjugală şi familială. Copiii lor sunt chemaţi să devină membri ai poporului lui Dumnezeu; părinţii îi vor creşte întru credinţă şi vor favoriza dezvoltarea vocaţiilor pe care Dumnezeu le dă fiecăruia. În familie soţii şi copiii se sfinţesc şi sfinţesc alte cămine. De aceea, încă din primele veacuri, familia se numeşte «mica Biserică»: ea este îndemnată să trăiască în comuniune şi împăcare şi să exercite misiunea întregii Biserici spre construirea şi sfinţirea lumii.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *