Meniu

Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor

Pentru cine a făcut Dumnezeu universul?

Tot ce există există prin Dumnezeu. De la început, zidirea este ca un leagăn care-l aşteaptă pe om să se nască.

În acelaşi timp nesupus şi ospitalier faţă de om, universul îi oferă un mediu în care poate duce o viaţă plăcută, dar în care trebuie şi să moară. Omul este chemat să umanizeze lumea: aceasta e vocaţia sa.

Credinţa noastră merge totuşi şi mai departe. Omenirea însăşi a purtat aşteptarea lui Dumnezeu printre noi. Ea a fost leagănul lui Isus Cristos.

Lumea e frumoasă. Această frumuseţe îi vine mai întâi din deschiderea faţă de Acela spre care este orientată. Lumea nu e făcută să se întoarcă spre sine. Ea e făcută spre a fi a lui Cristos căci «Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâinile lui» (In 3, 35).

Însă creaţia a fost încredinţată şi omului; toate făpturile i-au fost date ca să se folosească de ele pentru a trăi, să facă pământul rodnic şi să-l laude pe Creator. Întreaga creaţie i-a fost încredinţată omului:

«Toate sunt ale voastre,
iar voi, ai lui Cristos
şi Cristos, al lui Dumnezeu» (1 Cor 3, 22-23).

Cum să înţelegem povestirile din Biblie privind originea omului?

Biblia povesteşte crearea lumii într-o manieră poetică, manifestând un optimism ce contrastează cu naraţiunile celorlalte religii. La lumina credinţei sale în Dumnezeul Legământului, poporul lui Israel ne istoriseşte de unde vine omul. De-a lungul istoriei sale – uneori dramatice – Israel a experimentat fidelitatea Dumnezeului său. Zi de zi, el descoperă această iubire nezdruncinată care e prezentă de la început.

«La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul…» Acestea sunt primele cuvinte ale Bibliei. El a creat toate «prin cuvântul său». «Cu suflarea sa» l-a însufleţit pe omul pe care-l plămădise din lut. Lutul este simbolul slăbiciunii omului, iar suflarea, simbolul vieţii. «Bărbat şi femeie i-a creat, după chipul şi asemănarea sa»; căci bărbatul şi femeia sunt stăpânii întregului univers în măsura în care sunt după chipul lui Dumnezeu, adică stăpânesc lumea cu inteligenţă şi cu iubire.

Aceste istorisiri sunt oare în conflict cu ştiinţa?

Biblia şi ştiinţa propun două feluri de a privi lumea şi oamenii. Biblia se interesează de ce sunt lucrurile. Ştiinţa îşi pune întrebarea cum. Sunt două priviri diferite, dar complementare, ba chiar convergente. Biblia dezvăluie oamenilor sensul existenţei lor. Acest sens orientează viaţa omului credincios.

Istorisirile biblice sunt oare pură legendă?

Istorisirile în imagini prin care Biblia îi descoperă omului că Dumnezeu creează, păstrează şi conduce universul exprimă un adevăr profund. Ele folosesc un limbaj simbolic. «Istoria originilor» (Gen 1-11) dezvăluie un adevăr mai fundamental decât acela al reportajelor noastre şi al reconstituirilor savante ale trecutului. Ea este o citire în credinţă a experienţei pe care o face omul în privinţa libertăţii sale şi a limitelor acestei libertăţi, în privinţa prezenţei răului şi a contribuţiei sale libere la rău, precum şi a experienţei sale privind puterea şi bunătatea lui Dumnezeu.

A creat Dumnezeu lumea «o dată pentru totdeauna»?

Întregul univers vine de la Dumnezeu, astăzi ca şi în clipa cea dintâi. Lumea îşi are propria consistenţă, dar nu există prin ea însăşi; ea există prin Dumnezeu, care nu încetează a da viaţă şi a crea. Trăirea acestei dependenţe nu implică nici un fel de sclavie. Omul care recunoaşte bunătatea Creatorului său ştie că viaţa şi lumea îi sunt încredinţate, în fiecare zi, ca un dar.

Încotro se îndreaptă lumea?

Dumnezeu nu face doar să existe universul ca şi cum ar acţiona de departe. El îi conduce pe oameni şi întreaga creaţie spre Fiul său, dăruit pentru noi. De aceea, departe de a fi absurdă, lumea, călăuzită de Providenţă, merge spre desăvârşita ei împlinire. Iar faptul că Dumnezeu acţionează ca o călăuză nu lezează cu nimic libertatea oamenilor. Dimpotrivă!..

Trebuie să credem în Providenţă

A spune că Dumnezeu este Providenţă nu înseamnă că totul a fost aranjat dinainte sau că El acţionează în locul nostru. În toate şi în tot ce ni se întâmplă ca oameni, Dumnezeu ne vrea binele. Este aici un optimism profund care depăşeşte toate formele de determinism sau de defetism.

Omul este şi el creator?

Omul nu creează, ci colaborează la creaţia lui Dumnezeu, descoperă bogăţiile ascunse ale creaţiei, inventează şi găseşte neîncetat noi posibilităţi latente în acest univers, pe care i l-a încredinţat Creatorul său. Fiinţa umană posedă o capacitate de invenţie extraordinară. În fiecare zi poate produce ceva nou, în tot felul de domenii (artă, tehnică, limbaj etc). În aceasta, omul este după chipul Creatorului său. Dar poate el oare să-şi permită să facă toate lucrurile de care este în stare? Din această întrebare s-a născut morala. Capacitatea inventivă a omului trebuie să fie însufleţită de legea iubirii, pe care o primeşte de la Dumnezeu.

Lumea şi omul nu sunt oare complet dezorientaţi?

În fiecare zi presa, radioul şi televiziunea ne vorbesc despre drame, multe dintre ele pricinuite de oamenii înşişi. Păcatul apasă asupra lumii şi răul locuieşte în propria noastră inimă. Ne răneşte în profunzimile fiinţei şi ne falsifică relaţiile cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine.

Care este păcatul omului, «păcatul originar»?

Omul îşi acceptă cu greu condiţia de creatură. Dacă nu ne putem accepta ca făpturi, nu-l putem accepta nici pe Dumnezeu. Suntem fiinţe fragile, cu trupul expus bolilor, accidentelor şi morţii. Există fiinţe omeneşti care mor chiar înainte de a fi trăit cu adevărat. Oamenii contează prea puţin când natura se dezlănţuie. Cu toate acestea, iubim viaţa, plăcerile şi bucuriile ei.

În fiecare dintre noi, un glas ne îndeamnă la revoltă împotriva lui Dumnezeu: de ce ne-a făcut atât de fragili, de vulnerabili? Biblia ne vorbeşte despre această revoltă (Gen 3). La originea lui, spune ea, omul a visat să fie Dumnezeu şi să cunoască totul, binele şi răul. Să fim la izvorul fiinţei noastre, stăpâni ai propriului nostru destin, să ştim totul şi să trăim fără a muri: iată visul care ne bântuie. Dar realitatea e alta. În faţa micimii sale de «trestie gânditoare», omul e cuprins de teamă, se înspăimântă. Universul a fost creat spre a ajunge la Dumnezeu prin intermediul omului, însă omul nu şi-a împlinit menirea, orientând lumea spre persoana sa proprie. Iată de ce lumea este dezorientată.

Ce semnificaţie au Adam, Eva şi şarpele? (Gen 2,4 – 3,24)

Autorul Genezei vorbeşte de păcatul «de la origini». El pune în scenă prima pereche umană, în care orice om, de-a lungul timpului, se poate recunoaşte.

Paradisul reprezintă fericirea iniţială pe care Dumnezeu a dăruit-o omului. Totul îi este oferit. Poate mânca din rodul tuturor pomilor, cu excepţia «pomului cunoaşterii Binelui şi Răului». Aici e limita sa. Omul nu este la originea propriei fiinţe şi nici la originea conştiinţei sale morale. Nu el hotărăşte ca stăpân asupra Binelui şi a Răului. Dar el vrea să fie ca Dumnezeu şi culege aşadar din rodul pomului pe care Dumnezeu şi-l rezervase: acţionează astfel «împotriva lui Dumnezeu» şi alege să se comporte «fără Dumnezeu».

«Veţi fi ca Dumnezeu» (Gen 3, 5)

Când păcătuim, căutăm în mod spontan să ne dezvinovăţim aruncând vina pe altul sau pe alte cauze din afara noastră. «Nu eu, spune Adam, ci Eva!», iar Eva dă vina pe şarpele cel viclean. Când ne luptăm cu păcatul, răul vine din noi, dar ne surprinde, de asemenea, ca din exterior: suntem amăgiţi de el. Drama celei dintâi perechi de oameni este aceea a întregii omeniri. Într-adevăr, noi facem în fiecare zi experienţa slăbiciunii noastre şi este adevărat că alegem în mod liber să călcăm legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, povestirea din Geneză mai spune şi că omul nu a luat el iniţiativa revoltei: dacă păcătuieşte, o face în primul rând fiindcă a fost amăgit. Şi acest lucru îl putem constata din experienţă. Când venim pe lume, răul deja există. Îi simţim influenţa şi îi devenim complici.

Isus, Noul Adam

Noi nu suntem răi din fire, până în adâncul fiinţei: dimpotrivă, spune Biblia, omul a fost creat bun şi numai căzând pradă vicleniei celui Rău a ajuns păcătos. Astfel, victime şi complici ai răului, avem cu toţii nevoie de mântuire.

În perspectiva creştină, Isus ne e dat ca «Noul Adam» prin care păcatul şi moartea au fost învinse. Eva este mama celor vii. Maria este Mama lui Isus şi a credincioşilor. Ea este «Noua Evă», mama unei omeniri noi.

Păcatul originar este complicitatea latentă a oricărui om, din prima clipă a existenţei sale, cu Răul. Prin botez, creştinul renaşte la viaţa cea nouă în Cristos. Este eliberat de păcatul originar pentru că devine locuinţă a Duhului lui Dumnezeu, care îl face să trăiască însăşi iubirea lui Dumnezeu.

Dar îngerii?

Cine poate pretinde că zidirea se limitează la fiinţele vizibile? În Vechiul Testament, îngerii fac parte din escorta invizibilă a lui Dumnezeu şi acţionează ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni.

În Noul Testament, ei intervin în momentele decisive ale istoriei mântuirii: la Bunavestire, la Naşterea lui Isus, la ispitirea din pustiu şi în Ghetsemani, la Înviere şi la Înălţare. Ei arată cine este Isus. Vor veni împreună cu Domnul la întoarcerea lui în slavă. Şi astăzi liturgia îi celebrează pe sfinţii îngeri păzitori, pe sfinţii Mihail, Gabriel şi Rafael şi pe toţi îngerii.

Nu cumva e vorba de nişte credinţe din trecut?

Desigur, creştinii sunt chemaţi să nu se eschiveze de la îndatorirea lor pământească. Dar acest lucru le îngăduie oare să considere ca inexistent întregul univers invizibil? Creaţia lui Dumnezeu este infinit mai amplă decât bănuim noi. Avem oare dreptul să-i reducem pe îngeri la simple ficţiuni literare numai pentru că nu cadrează cu o mentalitate raţionalistă?

În lumina Scripturii, Biserica crede în existenţa îngerilor. Ei sunt făpturi ale lui Dumnezeu, fiinţe «nemuritoare, înzestrate cu cunoaştere şi cu libertate». Slujitori ai lui Dumnezeu, ei participă la lucrarea mântuirii. Desigur, trebuie să depăşim imagistica! Dar acţiunea îngerilor în slujba lui Cristos se exercită şi astăzi. În fiecare zi, la Sfânta Liturghie, Biserica se uneşte cu lauda lor când cântă: «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Dumnezeul oştirilor cereşti! Plin este cerul şi pământul de mărirea ta!» Îngerii sunt apropiaţi de Dumnezeu şi apropiaţi de oameni.

Satana există oare cu adevărat?

Demonii, sau puterile răului, joacă un rol în majoritatea religiilor. Ei joacă un rol şi mai mare în anumite practici magice, în grupurile care umblă după halucinaţii şi în sectele care se declară în slujba Satanei. Şi astăzi, chiar în civilizaţiile cele mai avansate, vrăjitoria e înfloritoare… Ea întăreşte negoţul spaimei. Mai rău: ea răspândeşte credinţa că lumea este creată şi condusă de Satana.

Care e puterea lui?

Proclamând că Dumnezeu este «Creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor», noi afirmăm că există fiinţe spirituale şi refuzăm să credem că ele există prin ele însele, ca dumnezei. Întreaga lume nevăzută este, aşadar, supusă şi ea lui Dumnezeu. De aceea tradiţia vede în Satana şi în diavoli fiinţe create bune de Dumnezeu şi devenite rele prin propria lor voinţă.

Noul Testament vorbeşte despre puterile răului, cu care omul este confruntat şi cărora le este supus. Dar dacă ne vorbeşte de acestea, o face ca să ne arate că Cristos este învingătorul răului şi că El ne smulge de sub puterea Satanei.

Satana, în ebraică, înseamnă «potrivnic». În greceşte este numit «diavol», adică «cel care dezbină» şi «care acuză». Isus îşi începe viaţa publică în pustie, unde este mânat de Duhul Sfânt. Satana îl ispiteşte pe Isus; merge chiar până la a-i spune «Dacă mi te închini mie…» Dar este demascat şi biruit de Isus. Satana îi ispiteşte pe ucenici, intră în Iuda, îi încearcă pe toţi oamenii individual şi colectiv; el va fi învins definitiv la Judecata de apoi.

Ce putere avem noi asupra Satanei?

Dumnezeu l-a creat pe om liber, adică înzestrat cu o capacitate fundamentală de a face binele. Şi dacă această libertate e rănită prin păcatul nostru şi al celor din jur, ea este restabilită de Cristos.

Biserica ne îndeamnă să «ne împotrivim diavolului» (1 Pt 5, 9), să ne împotrivim la orice viclenie, înşelăciune şi minciună, căci Satana încearcă să manipuleze inima omului şi să-i înlănţuie libertatea. Ea ne îndeamnă să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită. Ne vorbeşte despre misterul răului cu atât mai mult realism cu cât ea crede în Cristos, învingătorul Răului. În unirea cu Isus cel înviat, omul botezat simte că primeşte puterea de a participa la biruinţa lui Cristos asupra răului, a răului din el şi din lume.

Spiritul creştin este în mod hotărât optimist: în Domnul, nici răul, nici moartea nu vor avea ultimul cuvânt. Nu e creştineşte să fii fatalist.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *