Meniu

Cred în Biserică

«Isus Cristos, da! Biserica, nu!»

Mulţi dintre contemporanii noştri vor să adere bucuros la persoana lui Isus, proroc în cuvinte şi în fapte. Dar nu la Biserică…!

Îndoieli, dezamăgiri, răni, prăpastia aparentă dintre Biserică şi Cristos, povara riturilor, ambiguităţile, compromisurile cu puterea şi cu banul, ierarhia şi poporul «credincios» care e atât de puţin credincios…: atâtea încercări şi slăbiciuni, dar şi atâtea priviri şi judecăţi intransigente îi împiedică pe mulţi să descopere adevăratul chip al Bisericii. Ea este în acelaşi timp vizibilă şi invizibilă, umană şi divină, Biserică pământească şi Biserică bogată în bunuri cereşti.

Cunoaştem noi oare Biserica?

«De te-aş privi zi şi noapte, spune o poetă, de te-aş urmări pretutindeni, de ţi-aş putea pătrunde miezul gândurilor şi al inimii, tot nu te-aş cunoaşte: nu te voi cunoaşte atâta timp cât nu te voi iubi.»

Să iubim Biserica. S-o iubim înainte de a o judeca. Ea este aceea care, prin veacuri, ne-a purtat în credinţă şi ne-a născut în bucurie şi durere. Ea ne-a hrănit. Şi câţi nu creştem în sânul ei cu nerecunoştinţă sau indiferenţă?

Cine iubeşte Biserica pentru că Cristos a iubit-o şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea, cine iubeşte Biserica aşa cum Cristos o iubeşte astăzi, lucrează pentru ca ea să fie aşa cum o vrea El.

Cine poate spune iubirea lui Cristos pentru Biserica sa?

Dumnezeu, spune Biblia, ne iubeşte ca o mamă care nu uită niciodată de copilaşul ei şi are milă de rodul pântecelui ei (Is 49, 15-16). El ne iubeşte ca un tată care, văzându-şi fiul că se întoarce, aleargă spre el, înduioşat, se aruncă de gâtul lui şi îl acoperă cu sărutări (Lc 15, 20).

Dar între Cristos şi Biserica sa există o iubire şi mai tainică, ce ne introduce în miezul intimităţii lui Dumnezeu: e iubirea Mirelui pentru Mireasă.

«În ziua aceea – zice Domnul – te voi logodi cu mine pentru totdeauna. Te voi logodi în adevăr şi dreptate, în gingăşie şi îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate şi tu îl vei cunoaşte pe Domnul» (Os 2, 18. 21-22).

Biserica trăieşte «în credinţa Fiului lui Dumnezeu care a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea» (cf. Gal 2, 20). Această iubire de logodnă este extrem de personală. E puternică şi delicată. Ea străluceşte pe chipul Miresei.

Foarte bine, vom spune! Dar în realitate? Prima realitate a Bisericii este că ea se ştie iubită de Cristos şi acest lucru singur o poate umple de strălucire: ea este semnul dragostei şi al dreptăţii lui Dumnezeu.

A voit Cristos Biserica? Nu cumva ea este o invenţie a oamenilor după moartea lui?

Isus nu era singur. Iudeu din naştere, aparţinea unui popor modelat de o tradiţie, aceea a Legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat, nu cu indivizi izolaţi, ci cu un popor. Când Isus apare pe malul Iordanului, El vesteşte că Împărăţia lui Dumnezeu a venit. Această Împărăţie nu este pur spirituală, invizibilă: ea apare într-un popor reînnoit, adunat laolaltă, semn al unei alte lumi care începe.

Isus îi alege printre ucenicii săi pe cei Doisprezece. Doisprezece este un număr ce simbolizează o totalitate, după cum cei doisprezece fii ai lui Iacob prefigurau totalitatea Poporului ales: cele douăsprezece triburi ale lui Israel.

Faptul că erau doisprezece Apostoli prevesteşte adunarea tuturor oamenilor. Căci, în Isus, mântuirea este vestită tuturor.

Printre cei Doisprezece, Petru primeşte de la Isus – şi nu de la oameni – răspunderea de «a-i întări pe fraţii săi» în credinţă. Isus îl statorniceşte ca stâncă a unităţii: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu vor putea nimic împotriva ei» (Mt 16, 18).

Ce înseamnă grupul ucenicilor?

În iudaism şi în celelalte religii, ucenicul îşi alege Maestrul: se hotărăşte să vină la el. Între Isus şi ucenici, lucrurile se petrec cu totul altfel. Isus este cel care cheamă. Chemarea sa e gratuită, neaşteptată, dar atât de puternică încât trezeşte un ataşament liber, total şi necondiţionat faţă de persoana sa. Această chemare duce la ruptura de condiţiile de viaţă anterioare, căci ucenicii nu sunt aleşi pentru ei înşişi, ci spre a fi trimişi: «apostol» înseamnă «trimis».

La rădăcina Bisericii trebuie să privim şi dincolo de Isus

Biserica, aşa cum a voit-o Isus, este aceea pentru care El a murit. «Isus trebuia să moară nu numai pentru poporul iudeu, ci pentru a aduna laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi» (In 11, 51-52). A aduna laolaltă! Nu într-o masă informă şi uniformă, ci într-un popor alcătuit din persoane diferite şi unice în ochii lui Dumnezeu.

Cuvântul grecesc ce denumeşte Biserica (ekklesia) înseamnă «adunare convocată». Biserica este convocată de Dumnezeu în unitatea Duhului. Dumnezeu a voit-o după chipul şi asemănarea sa: comunitate de iubire şi comunitate de persoane, asemenea lui Dumnezeu însuşi. El a voit-o şi ne-o dăruieşte: Treimea – un singur Dumnezeu în comuniunea Persoanelor – lucrează la această adunare, este însuşi izvorul ei. Biserica îşi are originea şi izvorul în Treime. Cu cât va străluci mai mult prin acest mister de iubire, de respect reciproc şi de comuniune, cu atât spiritul Treimii ne va fi mai familiar şi, într-un fel, ne va învălui.

Ce înseamnă «a construi Biserica»?

Biserica trebuie construită cu toţi, şi mai ales cu cei ce sunt bolnavi, refugiaţi, săraci sau dezorientaţi, adică cu cei mai lipsiţi. La prima vedere, aceştia nu par a avea nimic de oferit. În realitate, ei ne sunt dăruiţi de Cristos ca fraţi ai săi şi prin ei noi ne putem apropia de Cristos. Chiar şi cei avuţi suferă adesea de o altă sărăcie: de a nu avea nimic de dat, nici de primit…

Comuniunea între «bogaţi» şi «săraci» îi este esenţială Bisericii ca Popor în care Dumnezeu adună oameni de toate vârstele, de toate condiţiile sociale şi de toate neamurile: oameni care, în mod normal, nu ar fi «fraţi» dacă n-ar fi fii ai aceluiaşi Tată.

Unde se trăieşte misterul Bisericii?

Familia creştină este, după chipul Treimii, comuniune între persoane diferite. Iată de ce Conciliul o priveşte ca pe o «mică Biserică»: «Biserica de acasă». Vocaţia ei este de a fi cămin de iubire, comunitate deschisă, semn al Împărăţiei într-o lume dezmembrată, în care atâţia bărbaţi, femei, copii şi bătrâni suferă de singurătate şi de lipsă de afecţiune. Uniţi prin harul sacramentului căsătoriei, soţii ştiu că le este împărtăşită însăşi iubirea lui Dumnezeu, pentru ca în mijlocul greutăţilor vieţii zilnice să poată da mărturie despre puterea Aceluia care îi uneşte. Asemeni Bisericii mari, «mica Biserică» ia parte la «slujirea evanghelizării».

Biserica se realizează mai ales în fiecare dieceză prin comuniunea tuturor comunităţilor între ele şi în jurul Păstorului lor: Cristos, pe care Episcopul îl face prezent.

Cum a devenit conştientă Biserica de propriul ei mister?

Mulţi spun: «De ce trebuie un intermediar între Dumnezeu şi oameni?» Dar Biserica nu este un intermediar: ea este Trupul viu al lui Cristos!

Trăind situaţiile concrete (expansiune misionară, iubire frăţească, dezbinări, erezii, persecuţii…) apostolii şi evangheliştii văd în Biserică un mister dezvăluit în Cristos şi pe care nici o imagine nu-l poate exprima pe deplin: Biserica este în acelaşi timp Via Domnului, Mireasa lui Cristos, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt, Cetatea cerească…

De ce acelaşi cuvânt – biserică – desemnează şi un popor şi o clădire?

Biserica-zidire este, în felul ei, o imagine a Bisericii ale cărei «pietre vii» suntem. Consacrată lui Dumnezeu, ca şi poporul celor botezaţi, ea îi aparţine.

Această clădire, ieşită din creativitatea unui popor credincios şi locuită de Trupul lui Cristos, exprimă un mister pe care «săracii» îl înţeleg. Într-adevăr, Poporul însuşi constituie adevăratul «Templu al Duhului Sfânt»: acest Popor, mereu adunat de Dumnezeu pentru a-i asculta Cuvântul şi a-i aduce mulţumire în Euharistie, este trimis în lume ca să fie în ea semn al prezenţei divine. Astfel biserica-zidire este semn al prezenţei lui Dumnezeu în sat sau în cartier.

Cum s-a născut Biserica?

Biserica se înrădăcinează în propovăduirea lui Isus. Ucenicii sunt nucleul în jurul căruia Poporul cel nou se va putea strânge laolaltă. Când a murit Cristos, Dumnezeu a confirmat misiunea Fiului său şi credinţa ucenicilor prin învierea lui Isus şi prin darul Duhului.

În lumina acestui eveniment nou, grupul Apostolilor, dispersat de moartea lui Isus, s-a adunat iarăşi. El constituie de acum înainte o comunitate «creştină», adică întemeiată pe Cristos mort şi înviat.

Biserica se dezvoltă pornind de la comunitatea din Ierusalim, care a trăit experienţa Paştelui şi a Rusaliilor. Ea va cunoaşte foarte curând durerea separării dintre adunarea iudaică şi adunarea creştină. Născută din botezul Duhului Sfânt, Biserica formează Noul Israel ce îi întruneşte pe toţi aceia care acceptă să se lase mântuiţi de Cristos. Ea nutreşte un mare respect şi o vie recunoştinţă faţă de Poporul ales, căruia Dumnezeu i-a încredinţat Făgăduinţele, Scripturile şi speranţa neamului omenesc.

Ce slujiri îndeplinesc în Biserică episcopii, preoţii, diaconii şi laicii?

Petru şi Apostolii sunt întotdeauna printre noi. Aceştia sunt Episcopii, uniţi cu cel ce le stă în frunte ca Episcop al Romei: Petru printre fraţii săi întru episcopat.

Episcopii nu sunt singuri. Ca şi Isus, ei adună oamenii. Trăiesc în mijlocul unui Popor şi se află în slujba acestui Popor. În jurul fiecăruia dintre ei, din generaţie în generaţie, s-a format colegiul preoţilor, care se împărtăşesc din harul preoţiei Episcopului. Episcopii şi preoţii participă împreună la preoţia lui Cristos, căci există un singur Preot: Cristos, căruia ei îi sunt semn.

Grija pentru cei săraci a caracterizat Biserica încă de la naşterea ei. De aceea Apostolii au instituit diaconi, adică «slujitori». Misiunea lor este de a avea la inimă în primul rând grija faţă de cei lipsiţi, care nădăjduiesc în iubirea Bisericii.

Aşadar ierarhia – episcopii, preoţii şi diaconii – nu este deasupra Poporului lui Dumnezeu, ci în cadrul acestui Popor şi în slujba lui. În comunitatea creştină, laicii au chemarea specifică de a da mărturie despre Împărăţie în lume. Pretutindeni unde trebuie să încolţească Evanghelia (universul familiei, al muncii, al timpului liber, al sănătăţii, al cercetării, al politicii…), ei sunt chemaţi să dea seamă de viaţa cea nouă pe care o dă Dumnezeu.

Episcopii, preoţii şi diaconii – care au primit sacramentul hirotonirii – şi laicii sunt cu toţii în mod fundamental egali în cadrul Poporului lui Dumnezeu. Într-adevăr, botezul conferă tuturor creştinilor aceeaşi demnitate, însă rolurile sunt diferite, ele nefiind interschimbabile.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *