Meniu

Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul

Cine este Duhul Sfânt?

Adesea ne referim la Tatăl sau la Isus. Dar Duhul? Nu putem să credem în Tatăl şi în Fiul fără să credem în acelaşi timp şi în acelaşi fel şi în Duhul: «Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit», glăsuieşte Crezul.

Duhul este El însuşi Dumnezeu. Îşi are personalitatea proprie şi modul propriu de a acţiona în lume şi în istorie. Este suflare de viaţă. După Înviere, îl face prezent pe Isus. El îi aduce pe oameni la credinţă, îi învaţă şi îi călăuzeşte spre «tot adevărul»; este «Apărătorul», «sprijinul» lor în prigoniri.

Duhul Sfânt nu ne trimite la El însuşi: ne face să-l iubim pe Isus, ne îndreaptă spre Tatăl, ne pune în legătură unii cu alţii, căci este izvor de comuniune. Împreună cu Tatăl şi cu Fiul, El creează universul şi conlucrează la mântuirea tuturor oamenilor.

Noi îl proclamăm «Domn de viaţă dătător», căci El este într-adevăr Duhul Domnului înviat.

«În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh»

Invocarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, însoţită de semnul crucii, inaugurează orice rugăciune creştină. Ne facem rugăciunea în credinţa exprimată Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Şi după cum, la sfârşitul unei conversaţii care ne-a marcat, simţim nevoia de a spune «mulţumesc», aducem slavă Tatălui care ni-l dă pe Fiul său, Fiului care se dăruieşte tuturor şi Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi ni-i face cunoscuţi pe Tatăl şi pe Fiul.

Slavă Tatălui
şi Fiului
şi Sfântului Duh,
precum era la început şi acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.

Noi nu suntem doar martorii exteriori ai relaţiei care le uneşte pe cele trei Persoane într-un singur Dumnezeu. Suntem şi locuinţa lor şi trăim în sânul relaţiilor lor.

«De mă iubeşte cineva… Tatăl meu îl va iubi,
vom veni la el,
şi ne vom face sălaş la el» (In 14, 23).

Tot Duhul este acela care se roagă în noi şi ne inspiră să strigăm «Tată», deşi nu suntem vrednici de a ne numi copiii săi.

Care a fost experienţa primei comunităţi creştine?

După moartea lui Isus, Apostolii se întorseseră la casele lor spre a-şi tăinui dezamăgirea. După înviere, Domnul le făgăduieşte pe Duhul Sfânt. Rusaliile sunt pentru Biserică o experienţă zguduitoare şi eliberatoare: darul Duhului îi dă puterea de a înfrunta frica şi îndoiala. El este însoţit de semne uimitoare (convertiri, minuni… ), dar şi de semne mai discrete, cum sunt bucuria, iubirea frăţească şi curajul în faţa persecuţiei.

Duhul Sfânt este un dar permanent făcut Bisericii. El trimite la Isus cel înviat şi ne aduce aminte tot ce ne-a spus Domnul (In 14, 26).

La Rusalii, Apostolii sunt înţeleşi de ascultători veniţi din cele mai diverse ţinuturi. Faptul că fiecare îi înţelege în limba sa este un semn al vocaţiei universale a Bisericii. Toate popoarele sunt adunate laolaltă în Cristos. Acest eveniment este punctul de plecare al misiunii Bisericii: un dinamism irezistibil transformă o mână de oameni dezamăgiţi de osândirea la moarte a învăţătorului lor în mesageri care înfruntă cu bucurie toate primejdiile misiunii.

După ce recunoaştem lucrarea Duhului?

În fiecare dintre Apostoli se manifestă daruri noi spre a vesti mântuirea. Darul de a vorbi, darul de a vindeca şi multe altele. Cele mai «spectaculoase» nu sunt neapărat şi cele mai importante. Dacă diferitele daruri nasc o concurenţă între creştini, atunci ele încetează de a mai fi un dar al lui Dumnezeu. Sunt deturnate de la scopul lor: nu mai slujesc unitatea. Ele fac jocul spiritului de dezbinare care lucrează necontenit în lume şi în Biserică.

«Dar iată roadele Duhului:
iubirea, bucuria, pacea, răbdarea,
bunătatea, bunăvoinţa, credinţa» (Gal 5, 22).

Fără îndoială, lucrarea Duhului este cel mai adesea tăcută, dar ea se lasă întrezărită în mod uimitor în curajul martirilor şi în capacitatea de reînnoire a Bisericii, oricare ar fi crizele istoriei sau regimurile cărora le este supusă.

«Nu stingeţi Duhul» (1 Tes 5, 19)

Prin botez şi prin mir, am devenit locuinţa Duhului Sfânt şi plămadă în aluat. Prin Duhul Sfânt Dumnezeu este cu adevărat cu noi, «mai intim nouă decât noi înşine» (sfântul Augustin), dar tot prin El lucrează şi în istorie. «Duhul suflă unde vrea» (In 3, 8). El acţionează în Biserică prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin sacramente, dar vorbeşte şi prin orice om de bunăvoinţă. El reînnoieşte atât faţa pământului cât şi pe omul lăuntric:

«Vino, Duhule Preasfânt,
şi trimite pe pământ
a ta luminoasă rază!…

Spală ce e întinat,
udă tot ce e uscat,
vindecă ce e rănit!

Moaie tot ce-i împietrit,
încălzeşte ce-i răcit
şi îndreaptă ce-i greşit!…»

(Secvenţa Rusaliilor)

«A grăit prin proroci»

Un proroc este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

De la începuturi, Duhul vorbeşte inimii omului, în creaţie şi în evenimente, în conştiinţa umană şi în istoria poporului în care Dumnezeu i-a ridicat pe Abraham, pe Moise, pe David şi atâţia proroci… Dar poporul lui Dumnezeu are inima învârtoşată: nu e gata să trăiască în conformitate cu Legământul. Regii se bizuie pe bogăţii şi îşi pun încrederea în arme. Cultul este mincinos: lui Dumnezeu i se aduce fum de tămâie, iar săracii sunt exploataţi, vânduţi pe o pereche de sandale! Legea devine o povară de care lumea caută să scape… (Amos 2, 6).

Duhul, care vine de la Dumnezeu, este sfânt

În acest Popor «tare de cerbice şi cu inima învârtoşată», prorocii vestesc Legământul cel Nou (Ier 31, 31). Ei cheamă la dreptate, dar nu o pot înfăptui: aceasta va fi lucrarea lui Mesia ce avea să vină. Dumnezeu îşi pregăteşte şi îşi sfinţeşte Poporul. Vorbeşte despre un duh care va veni în inimi: «Vă voi da o inimă nouă… voi pune duhul meu înlăuntrul vostru» (Ez 36, 26-27). În această linie a profeţilor, Isus, locuit de Duhul Sfânt, va fi recunoscut drept cuvântul lui Dumnezeu făcut trup.

El ne vorbeşte în Sfânta Scriptură

Scrierea cărţilor biblice se întinde pe mai multe secole. Chiar dacă această Tradiţie scrisă împrumută elemente de limbaj de la culturile învecinate, ea este rodul credinţei lui Israel şi lucrarea Duhului.

Noi spunem că toată Scriptura e sfântă şi «inspirată». Aceasta înseamnă că autorii respectivelor cărţi au scris pentru că Dumnezeu i-a ales şi i-a aşezat sub inspiraţia Duhului. Fiecare însă a scris cu talentele şi limitele sale, într-un gen literar sau altul, având mentalitatea şi cultura timpului său. Aceste cuvinte omeneşti sunt, în acelaşi timp, cuvânt al lui Dumnezeu.

«Astăzi îi veţi asculta oare cuvântul?»

Zi după zi, Biserica se adapă din Sfânta Scriptură ca dintr-un izvor. Acolo află harul şi curajul rugăciunii, al luptei şi al iertării. În Scripturi, Duhul Sfânt ne vorbeşte: «Astăzi… nu vă împietriţi inimile» (Ps 94, 8). Şi El ne sfinţeşte când primim Cuvântul cu credinţă.

Cum face Duhul Sfânt ca Tradiţia să fie «vie»?

Creştinii au aşadar un interpret datorită căruia Scriptura devine vie şi actuală. Acesta este Duhul Sfânt, despre care Isus afirmase: «El vă va face să înţelegeţi tot ce v-am spus». Fără El, Scriptura ar fi literă moartă şi Biserica, lipsită de suflet.

Tradiţia primită de la Apostoli continuă în Biserică sub acţiunea dătătoare de viaţă a Duhului. Ea e mai bine percepută şi înţeleasă pentru că poporul lui Dumnezeu o trăieşte, o studiază şi o meditează în inima sa (Lc 2, 19 şi 51) şi pentru că ea este transmisă de aceia care, în calitate de urmaşi ai Apostolilor, au primit «o carismă sigură a adevărului» (Dei Verbum, 8). Astfel Duhul îndreaptă Biserica spre plinătatea Adevărului.

Cum răspunde comunitatea creştină la chemările Duhului Sfânt?

Creştinii sunt chemaţi să înţeleagă în iubirea Evangheliei toate semnele ce traduc nevoile şi aspiraţiile oamenilor de astăzi. Duhul Sfânt ne învaţă să recunoaştem şi să discernem semnele pe care Dumnezeu ni le adresează în istorie şi să le răspundem cu credinţă, speranţă şi iubire. Viaţa cardinalului Joseph Cardijn a fost un exemplu grăitor de atenţie la semnele timpului. «Vezi, gândeşte, acţionează», spunea el. A trezit în fiecare fiu de muncitor conştiinţa demnităţii lui de fiu al lui Dumnezeu!

În Duhul Sfânt discernem «semnele timpului»

«Semnele timpului» sunt evenimente în care creştinii discern, în lumina credinţei, o vestire a Împărăţiei care vine. Aceste semne ne descoperă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru. Duhul ni-l face cunoscut şi ne descoperă prezenţa lui în orice gest de gingăşie, în orice faptă de dreptate, în orice strigăt de suferinţă şi de jale. Istoria e plină de prezenţa lui Cristos. Dar ea este agitată şi de forţe potrivnice. Numai în lumina credinţei creştinul discerne chemarea Duhului Sfânt prin evenimente: schimbări sociale, descoperiri ştiinţifice, mai ales în domeniul biologiei, progrese tehnice, criză economică, aspiraţie spre dreptate, promovarea femeii, fenomenul sectelor, dialogul islamo-creştin sau între confesiunile creştine, şomajul tineretului, dialogul nord-sud, est-vest…

Toate aceste evenimente se cer considerate fără idei preconcepute, în realitatea lor istorică, socială, economică şi ştiinţifică; dar ele nu se reduc doar la dimensiunea pe care o descriu ştiinţele. E dreptul şi îndatorirea morală a tuturor oamenilor să discearnă în lumina conştiinţei proprii unde sunt binele şi răul. Duhul Sfânt lucrează în orice om de bunăvoinţă care îşi formează conştiinţa şi ascultă de ea. Credinţa creştină luminează fiecare lucru într-un mod nou şi ne orientează inteligenţa spre soluţii care să corespundă pe deplin voinţei lui Dumnezeu cu privire la vocaţia omului.

Vino, Duhule Sfinte,
umple inimile credincioşilor tăi
şi aprinde în ele focul iubirii tale!

Trimite, Doamne, Duhul tău şi se vor crea toate
şi vei reînnoi faţa pământului.

Doamne,
Tu îi înveţi pe credincioşii tăi
prin lumina Duhului Sfânt.
Dă-ne să iubim, prin acest Duh, ceea ce e bine
şi să găsim în El izvorul mângâierii noastre.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *