Meniu

Cuvinte şi semne ale lui Dumnezeu

Avem atâta nevoie de gesturi!

Cum s-ar manifesta dragostea părinţilor pentru copiii lor, prietenia şi solidaritatea în încercări, iubirea dintre logodnici şi dintre soţi, grija faţă de bolnavi, dacă nu am avea decât cuvântul? În momentele cele mai importante ale vieţii, fie ele vesele sau dureroase, cuvântul are nevoie de gesturi pentru a mişca inima omului. Biserica are, şi ea, gesturi care «vorbesc».

Există cuvinte care «mişcă» şi care «lovesc»

Cuvintele au cu adevărat puterea de a «mişca», de a răni sau de a vindeca şi aceasta datorită faptului că ele sunt susţinute de un ansamblu de semne care «rostesc» iubirea şi duioşia, dispreţul sau indiferenţa.

Dumnezeu ne mişcă prin Cuvântul său şi prin gesturile sale. Mâinile sale, spune într-un limbaj poetic Biblia, ne-au plămădit după chipul său. Oare nu şi-a eliberat El poporul «cu mână puternică şi cu braţ înalt»?… Dumnezeu ne mişcă pentru că se apropie de noi. El a luat firea noastră omenească pentru a se uni cu noi. Prin mâna lui Isus, El vindecă, binecuvântează, împacă şi consacră…

Există oare un semn mai mare decât Cristos?

Când Dumnezeu ne face semn, îl face pe înţelesul nostru. El nu striveşte, ci înalţă. Cel mai frumos semn al Tatălui este faptul că ni l-a trimis pe Fiul său. Cuvântul latin «sacramentum» semnifică, între altele, «jurământ solemn de fidelitate, printr-un semn autentic». De aceea spunem că Isus Cristos este sacramentul prin excelenţă ce realizează întâlnirea dintre Dumnezeu şi oameni. Biserica este la rândul ei sacramentul prezenţei lui Cristos printre noi. În ea, fiecare sacrament este un cuvânt şi un gest de mântuire: Domnul ne renaşte la viaţă, ne confirmă şi ne iartă păcatele; El ne împacă; El îi uneşte pe soţi; El îşi adună poporul la aceeaşi masă şi se dăruieşte ca hrană; el redă viaţă bolnavilor şi dăruieşte păstori poporului său.

Sacramentele schimbă oare cu adevărat viaţa creştinului?

Cel care administrează un sacrament trebuie să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica. Chiar dacă acesta e păcătos, sacramentul nu-şi pierde valoarea sfinţitoare, căci Domnul este acela care lucrează prin intermediul gestului sacramental. Când Petru, Paul sau Iuda botează, «Cristos este acela care botează», spune sfântul Augustin.

Ceea ce ne transformă este întâlnirea cu Cel Înviat. Iar sacramentele sunt lucrarea Duhului Sfânt: datorită lui îl putem întâlni pe Domnul prin intermediul cuvintelor şi gesturilor sacramentale prin care El însuşi înfăptuieşte mântuirea noastră şi ne reînnoieşte viaţa. Întâlnirea cu Cel Înviat presupune credinţa aceluia care cere să primească sacramentul, credinţa Bisericii suplinind-o pe aceea a copilului la botez sau la mir. Într-adevăr, nici Cristos însuşi nu putea face un gest de mântuire acolo unde nu exista credinţă în El (Mc 6, 5).

Oare nu tocmai atunci când participarea noastră e prea slabă, celebrările ne lasă o senzaţie de gol? Acela care iubeşte cu adevărat are grijă să se pregătească, trup şi suflet, pentru întâlnirea cu cel iubit. Creştinul se pregăteşte lăuntric să-l întâlnească pe Cristos. O celebrare trăită din adâncul sufletului nu ne lasă neschimbaţi astăzi, mâine, după o vreme…

Cum vorbeşte şi lucrează Dumnezeu în Biserică?

«Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii», spune Domnul (Mt 28,20).

Ne întrebăm uneori cum să ne apropiem de Cel Înviat. De fapt, El vine spre noi, acolo unde ne aflăm. Biserica, Trupul lui Cristos, îl face perceptibil în istorie. Realizează acest lucru prin proclamarea Cuvântului şi prin sacramente: botezul, mirul, euharistia, pocăinţa, ungerea bolnavilor, căsătoria şi preoţia.

Domnul nu e prezent numai în cuvânt şi în sacramente, ci şi în adunarea convocată de El şi în celebrantul care acţionează în numele lui.

Îl celebrăm pe Domnul şi celebrăm şi faptul de a fi împreună datorită chemării Tatălui. Auzirea Veştii celei Bune i-a umplut de bucurie pe cei care s-au convertit şi au crezut în Domnul. Această bucurie a primului ceas este şi a noastră. Noi nu credem «fiecare pentru sine», ci credinţa ne adună, cum a adunat pe ucenici şi mulţimile la glasul lui Petru în ziua de Rusalii. Bucuria noastră se exprimă şi astăzi prin cântări şi psalmi, cu care îl preamărim pe Dumnezeu-cu-noi.

Sfântul Sacrament

În Euharistie, Cristos este prezent, chiar şi după celebrare, sub speciile pâinii şi vinului. De aceea Sfânta Euharistie se păstrează în tabernacol, mai întâi pentru a putea fi dusă la bolnavi şi muribunzi, dar şi pentru a le permite credincioşilor să se roage în prezenţa Sfântului Sacrament: această rugăciune de adoraţie îi uneşte cu misterul pascal; ea îi pune în comuniune cu jertfa lui Cristos, Euharistia fiind sacramentul ei «permanent». Cel ce se împărtăşeşte astfel în mod spiritual sau care primeşte Trupul lui Cristos în afara celebrării euharistice îşi exprimă dorinţa de a lua parte pe deplin la Liturghie.

Euharistia este izvorul şi apogeul întregii vieţi creştine. Rugăciunea creştinului este stimulată şi ajutată de prezenţa lui Cristos în bisericile noastre: «Domnul este acolo şi te cheamă» (In 11, 28). Această prezenţă face din bisericile noastre loc de întâlnire cu Domnul. «Credincios este Cel care ne-a chemat» (1 Tes 5, 24).

Cele şapte sacramente au fost instituite de Isus însuşi?

Toate sacramentele îşi au originea în Cristos mort şi înviat, care a voit ca viaţa sa să fie transmisă prin semnele Bisericii sale. Aceasta nu înseamnă că se cunosc pentru fiecare dintre ele locul, momentul şi cuvintele de instituire.

În ce priveşte Euharistia, evangheliştii Matei, Marcu şi Luca, precum şi sfântul Paul (1 Cor 11, 23) dau mărturie clară despre instituirea ei de către Isus. Cât despre botez, Ioan boteza înainte de Isus, dar Biserica îşi dă seama că botezul în numele lui Isus este diferit de acela al lui Ioan. «Eu v-am botezat cu apă, spune Botezătorul, dar El vă va boteza cu Duhul Sfânt» (Mc 1, 8). Scrierile apostolice (evanghelii, epistole, Fapte) dau mărturie că botezul în numele lui Isus conferă pe Duhul Sfânt (Fapte 19, 1-7). Ele relatează în repetate rânduri că Isus a dat Apostolilor misiunea de a boteza precum şi pe aceea de a ierta păcatele. Numai Dumnezeu are această putere şi Isus cel înviat le-a încredinţat-o Apostolilor.

În privinţa celorlalte sacramente, mărturiile nu sunt atât de explicite. Scrierile apostolice vorbesc despre impunerea mâinilor peste cei cărora li se încredinţează o misiune, despre ungerea cu untdelemn a bolnavilor şi despre căsătoria creştină, «taină a lui Cristos şi a Bisericii».

Duhul Sfânt vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate câte vi le-am spus (In 14, 26).

Reflecţia primilor creştini asupra faptelor şi gesturilor lui Isus a fost călăuzită de evenimente. Astfel, în cazul mirului, Biserica a înţeles din experienţă că darul Duhului Sfânt, care confirmă botezul, se poate manifesta într-un gest separat de botez (Fapte 8, 14-17). Cât despre căsătorie, aceasta exista şi înainte ca instituţie. Dar, meditând cuvintele lui Isus care vorbeau de exigenţele fidelităţii conjugale, Apostolii au căpătat conştiinţa specificităţii căsătoriei creştine. Isus îi vindeca pe bolnavi şi dădea această misiune şi Apostolilor. Biserica a văzut în aceste gesturi de vindecare a trupului o vindecare a inimii şi o iertare a păcatelor. Datorită misiunii primite de cei doisprezece Apostoli şi a însărcinării de păstor încredinţate lui Petru, Biserica se ştie instituită de Isus comunitate apostolică şi ierarhică.

Biserica, slujitoarea sacramentelor

Când Biserica mărturiseşte că toate sacramentele au fost instituite de Isus, ea nu înţelege, aşadar, acest lucru în spirit juridic. În credinţă, ea afirmă că toate aceste gesturi de mântuire sunt voite de Isus şi îşi au originea în Isus. El însuşi este acela care botează acum şi conferă mirul; El se oferă Tatălui şi oamenilor, El însuşi iartă păcatele. El însuşi îi unge pe bolnavi spre a-i mântui; El pecetluieşte legătura căsătoriei; El îşi transmite puterile prin sacramentul preoţiei. El este acela care, primul, conferă sacramentul. Rolul Bisericii este de «administrator al tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor 4, 1): sacramentele nu-i aparţin ca un bun propriu. De aceea, ea socoteşte că nu poate omite nici unul din cele şapte sacramente şi nu poate adăuga altele. Ea nu le administrează ca şi cum ar fi autoarea lor, ci vesteşte şi transmite oamenilor harurile pe care le primeşte de la Cristos. Astfel, în orice moment, cuvintele şi gesturile Domnului rămân perceptibile, pentru ca în fiecare epocă oamenii să poată răspunde chemării lui Cristos, să participe la misterul lui pascal şi la misiunea lui, până când «Dumnezeu va fi totul în toţi» (1 Cor 15, 28; Col 3, 11).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *