Meniu

Eu sunt Dumnezeul tău care te-am eliberat: să nu ai alţi dumnezei afară de mine

Porunca întâi ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu, care ne eliberează de orice robie şi ne avertizează împotriva credinţelor greşite.

Este vorba numai despre ferirea de idoli?

Dumnezeu este unic. Nu există altul. «Eu sunt», spune Domnul revelându-se lui Moise în rugul aprins. Faţă de el, toţi ceilalţi dumnezei nu sunt decât idoli.

Idolii nu acţionează şi nu reacţionează: «au ochi şi nu văd, au gură şi nu vorbesc, au urechi şi nu aud…» (Ps 115, 2-8). Dumnezeul Legământului face să existe totul, vede că ceea ce a făcut este bun; vorbeşte inimii omului şi în evenimente; el aude strigătul poporului său şi rugăciunea săracului; are o «inimă îndurătoare». E un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care mântuieşte, o persoană. Ne vorbeşte spunând «Eu» şi «tu», ca într-un cuplu. Încheie legământ. Spune: «Eu sunt Dumnezeul tău» (Dt 5, 6). Ni se dăruieşte, merge cu poporul său şi îl conduce.

«Doamne, dă-mi o inimă neîmpărţită!» (Ps 85, 11)

Cel care se ataşează de Dumnezeul unic devine şi el unul. El răspunde chemării care îi unifică întreaga persoană: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale» (Dt 6, 5). Toate aspectele vieţii celui credincios formează astfel un ansamblu coerent. Cum am putea atunci să-l iubim pe Dumnezeu «pe jumătate», să «jucăm când pe un picior când pe altul», cum reproşa profetul Ilie poporului infidel faţă de Dumnezeu? Nimic nu te rupe mai tare în două decât faptul de a avea o viaţă «dublă», o inimă «împărţită», de a sluji lui Dumnezeu şi banului… (Mt 6, 24). Ce sănătate pentru om când are o viaţă unificată prin darul iubirii! Darul iubirii lui Dumnezeu eliberează de idolatria Eului, a banului, a puterii şi a sexualităţii.

Dumnezeul noului Legământ se revelează ca Tatăl lui Isus Cristos şi ni-l dă pe Duhul său Sfânt:

«Tatăl este Dumnezeu,
Fiul este Dumnezeu,
Duhul Sfânt este Dumnezeu;
dar nu sunt trei dumnezei,
ci un singur Dumnezeu» (Crezul sfântului Atanasie).

A crede înseamnă a te angaja în credinţă

Istoria Bisericii este jalonată de bărbaţi şi femei care au părăsit totul pentru a se dărui numai lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu i-a copleşit cu iubirea sa. «Un singur lucru îţi lipseşte: du-te, vinde tot ce ai şi urmează-mă», îi spune Isus tânărului bogat.

Chiar între grijile lumii, în mijlocul bunurilor şi al responsabilităţilor, tot ce nu este Dumnezeu este relativ şi trimite la El:

«Nimic să nu te tulbure. Nimic să nu te abată.
Toate trec. Dumnezeu nu se schimbă.
Răbdarea poate orice. Lăsaţi-vă în grija Domnului.
Nu veţi duce lipsă de nimic.
Dumnezeu singur e de ajuns»,

spunea sfânta Tereza din Avila, a cărei viaţă era atât de angajată în rugăciune şi în acţiune. Angajată şi nu risipită.

A venit timpul să-l adorăm pe Dumnezeu

Iahve spune: «Sunt un Dumnezeu gelos!» (Dt 5, 9). Ne şochează? Ar trebui să spună «Sunt un Dumnezeu indiferent»? Nu; ca orice îndrăgostit, Dumnezeu nu suportă să fie concurat de alţi dumnezei. La nimic nu ţine mai mult decât la fidelitatea noastră. Această fidelitate nu stă în puterea noastră. O cerşim în rugăciune, o primim în adoraţie. A-l adora pe Dumnezeu înseamnă a «rămâne» în prezenţa lui; înseamnă a «umbla în prezenţa lui», ca nişte îndrăgostiţi care, chiar dacă sunt despărţiţi prin distanţă, nu trăiesc şi nu gândesc unul fără celălalt. Pentru că se «adoră» unul pe altul, întreaga viaţă a unuia se orânduieşte în vederea iubirii celuilalt şi invers. În rugăciune, creştinul îşi orientează toată viaţa spre Dumnezeu. În adoraţie, se unifică. În tăcere, se împărtăşeşte din Cel pe care îl iubeşte. În bucurie şi laudă, inima i se lărgeşte.

«Să nu-ţi faci chip cioplit…» (Dt 5, 8-10)

Cea de a doua poruncă biblică, pe care cateheza creştină a legat-o de prima, ne interzice să ne facem reprezentări ale lui Dumnezeu pe măsura noastră, ca păgânii. Pe Dumnezeu nu-l avem «la mâna noastră», în slujba noastră, ca în practicile superstiţioase. El este «în ceruri»!

Imaginile ne vorbesc despre Dumnezeu, dar ele nu sunt Dumnezeu: dacă venerăm statui, cruci şi icoane, o facem deoarece căutăm prin cele văzute să ajungem la Dumnezeu cel nevăzut.

Să ne evanghelizăm imaginaţia

Credinţa noastră s-ar putea opri la conceperea unui Dumnezeu imaginar, făcut pe măsura inteligenţei noastre sau după asemănarea noastră. Nimic nu răneşte mai mult iubirea decât încercarea de a-l reduce pe celălalt la tine însuţi. Asupra fiecăruia dintre noi lucrează dorinţe, spaime, o moştenire culturală şi proiecţiile noastre raţionale.

«Chipul nevăzutului Dumnezeu» este Cristos (Col 1, 15)

Dumnezeu s-a manifestat în Isus Cristos. El ni s-a arătat aşa cum este: vulnerabil în iubire. Şi totuşi, în Isus «noi am văzut mărirea lui… mărirea pe care o are de la Tatăl» (cf. In 1, 14). Dumnezeu s-a manifestat în Fiul său, dar puţini l-au recunoscut, în afară de cei mici şi smeriţi cu inima. «Îţi mulţumesc, Tată, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai dezvăluit celor mici», spune Isus (Mt 11, 25). Cristos este «chipul nevăzutului Dumnezeu», ne spune sfântul Paul. El este «icoana» care-l face prezent pe Dumnezeu. În afară de Isus, nici un alt chip nu este Dumnezeu.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *