Meniu

Euharistia: celebrarea Paştelui Domnului

«Dumnezeul meu eşti Tu: îţi aduc mulţumiri» (Ps 118,28)

A cere mirul este un act de disponibilitate faţă de Duhul Sfânt. A-l preamări pe Domnul pentru binele pe care ni-l face dându-ne mântuirea este un act de recunoştinţă. Euharistie înseamnă «aducere de mulţumire».

O inimă nerecunoscătoare, primind, se poartă ca şi cum nu ar fi primit nimic. Refuzând să recunoască darul, îl dispreţuieşte pe cel care i-l face. Inima plină de recunoştinţă se bucură de ceea ce primeşte şi îl recunoaşte pe cel care dăruieşte. Mulţumindu-i Tatălui pentru creaţie, îi mulţumim şi mai mult pentru Fiul său, care ne trece din starea păcatului la starea harului, din moarte la înviere.

Cel mai mare dintre toate sacramentele

Prin această «aducere de mulţumire», noi celebrăm misterul credinţei, adică lucrarea lui Dumnezeu. Euharistia este izvorul şi culmea tuturor celorlalte sacramente. Într-adevăr, acestea ne oferă binefacerile mântuirii, în vreme ce Euharistia ni-l dă pe Domnul însuşi, izvor al mântuirii noastre: prin ea, Cristos se face prezent Bisericii sale şi ni se dăruieşte ca hrană.

Ce cinste să inviţi sau să fii invitat la o masă!

Isus a instituit Euharistia în timpul unei mese. De multe ori, El a luat masa cu ucenicii săi. Dar şi cu alţii, la Cana, în Betania, la farisei de vază sau la vameşi nu mai puţin cunoscuţi: Matei, Zaheu…: în companie bună şi «mai puţin bună»! El a venit pentru cei păcătoşi şi pentru a aduna laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu risipiţi pretutindeni. Masa este loc de întâlnire frăţească, unde se schimbă cuvinte şi se mănâncă dintr-un blid, se bea din acelaşi pahar. La Liturghie suntem invitaţi la masa Domnului, «masa păcătoşilor» care au dobândit iertare…

Când Isus se foloseşte de o imagine pentru a vorbi despre sfârşitul timpurilor, El evocă un ospăţ de nuntă (Mt 22, 1-14). Ospăţul este semnul mântuirii şi al comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni.

«Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi» (Lc 22, 15)

Cina de pe urmă are un caracter aparte. Isus celebrează Paştele împreună cu ucenicii. A dorit-o atât de mult! Această masă din Joia Sfântă anticipă oferirea morţii sale din iubire pentru noi şi «pentru mulţi». Isus îi adună pe cei doisprezece şi, dincolo de ei, Biserica. Şi astăzi, El doreşte atât de mult să mănânce acest Paşte cu noi… Euharistia este făgăduinţa, deja realizată în germene, a ceea ce va fi ospăţul mesianic de la sfârşitul timpurilor.

O masă diferită de celelalte

A sărbători Paştele, în timpul lui Isus, însemna a mânca mielul pascal în amintirea eliberării din Egipt. Fiecare familie alegea un miel fără cusur şi îl sacrifica fără a-i frânge oasele. Sângele mielului era încărcat cu o dublă semnificaţie. Înainte de ieşirea din Egipt, el ferise de moarte pe evreii care îşi însemnaseră cu el uşa casei. Pentru a încheia Legământul de pe Sinai, Moise stropise poporul cu sângele jertfei, sângele Legământului.

Ce înseamnă pentru noi Paştele lui Cristos?

Când ne moare cineva drag, ne trebuie ani ca să înţelegem ce s-a întâmplat. Meditând moartea lui Isus, Ioan, ucenicul preaiubit, ne aminteşte că nu au fost zdrobite oasele Celui răstignit. Vrea să spună cu aceasta că Isus era Mielul pascal. Ceilalţi evanghelişti, care relatează ultimul ospăţ pascal al lui Isus, nu vorbesc despre miel, căci Mielul este Cristos. Sângele lui este «Sângele Noului Legământ» încheiat între Dumnezeu şi întreaga omenire.

Paşte înseamnă «trecere»: Paştele iudeilor celebra ieşirea din Egipt. Paştele creştin celebrează «trecerea lui Cristos» din această lume la Tatăl său (In 13, 1). Această cale deschisă de Isus o inaugurează pe aceea a omenirii întregi…

«Faceţi aceasta în amintirea mea», spune Isus. Nu mai este vorba de comemorarea eliberării din Egipt, ci de a izbăvirii din păcat. Memorialul morţii şi învierii lui Isus înglobează trecutul, prezentul şi viitorul. De la victoria Domnului asupra morţii şi a păcatului, Împărăţia lui Dumnezeu este aici, între noi.

«De ai cunoaşte darul lui Dumnezeu» (In 4, 10)

Cuvintele de instituire a sacramentului Euharistiei: «Acesta este Trupul meu, jertfit pentru voi… Acesta este potirul Sângelui meu, care se varsă pentru voi…» sunt cele mai importante din câte a rostit Isus în Joia Sfântă. A te împărtăşi cu această Pâine şi cu acest Potir înseamnă aşadar a intra în comuniune personală cu Cristos care ni se dăruieşte pe sine însuşi. Isus a încredinţat aceste cuvinte celor doisprezece şi, prin ei, Bisericii întregi. Ele înseamnă: «Sunt aici pentru voi». De douăzeci de veacuri, Biserica trăieşte din aceste cuvinte şi din această prezenţă, fie că se bucură de pace sau că îndură prigoană, nedreptate, dispreţ. Ea va mânca această Pâine şi va bea acest Potir până la sfârşitul timpurilor, când Domnul însuşi va veni în slavă.

Gest de gravă densitate

Cuvintele lui Isus sunt inseparabile de gestul pe care ele îl luminează: Isus a luat pâinea, a mulţumit şi «a frânt-o». Acest gest de a frânge este mai mult decât o necesitate practică. E semnul dăruirii de sine a lui Isus în pătimire: El a fost zdrobit de suferinţă din pricina păcatelor noastre. Profetul Isaia prevestise acest lucru (Is 53, 4-5). După înviere, când Isus le apare ucenicilor care mergeau spre Emaus, aceştia îl recunosc tocmai la gestul frângerii pâinii (Lc 24, 13-35). Faptele Apostolilor arată că ucenicii erau statornici la «frângerea pâinii». Astfel era desemnată Euharistia la începuturile Bisericii.

Dar noi suntem fideli?

Credincioşi poruncii Domnului: «Faceţi aceasta în amintirea mea», creştinii se adună în prima zi a săptămânii (Fapte 20, 7; 1 Cor 16, 2) pentru a celebra masa Domnului. Participarea la Liturghia duminicală este expresia cea mai importantă a credinţei şi a comuniunii cu Cristos cel mort şi înviat. Euharistia îi adună pe credincioşi în comunitate: ea clădeşte Biserica. De aceea Biserica cere tuturor credincioşilor să participe la ea. Cine neglijează să participe la masa Domnului dispreţuieşte Biserica.

Cum se desfăşoară celebrarea Liturghiei?

Diferitele etape ale desfăşurării Liturghiei le arată sensul: ritualul începutului; proclamarea cuvântului lui Dumnezeu; masa Domnului; trimiterea adunării. Fiecare Liturghie aminteşte sărbătoarea Paştelui, este semn de comuniune, pregustare a liturgiei din cer, participare la viaţa veşnică: ea arată ce va fi lumea când «Dumnezeu va fi totul în toate» (1 Cor 15, 28).

RITUALUL ÎNCEPUTULUI

Biserica: adunare convocată de Dumnezeu

Celebrarea începe cu semnul crucii, căci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ne-am adunat şi se desfăşoară Liturghia. Ce fel de celebrare ar fi dacă Dumnezeu n-ar fi în mijlocul adunării prezidând-o! De aceea episcopul sau preotul salută adunarea zicând: «Pacea să fie cu voi!» sau, respectiv, «Domnul să fie cu voi». Biserica este un popor de păcătoşi care au primit iertarea. Aceştia o recunosc mărturisind îndurarea lui Dumnezeu; împreună, ei imploră: «Doamne, miluieşte-ne!»

«Să te laude popoarele, Dumnezeule!» (Ps 67, 4)

Cuvântul de iertare auzit trezeşte în mulţime imnul de laudă: «Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu… » Celebrantul îndeamnă comunitatea să se roage în tăcere, apoi adună («colectează») rugăciunea tuturor în rugăciunea zilei (colecta): ca Domnul să sporească în noi credinţa, speranţa şi iubirea, să ne deschidă mintea şi inima pentru a primi mesajul acestei zile.

PROCLAMAREA CUVÂNTULUI

Deschide-mi, Doamne, urechea, ca să te ascult ca un ucenic… (Is 50, 4)

În liturgia Cuvântului, Domnul este acela care vorbeşte. Prima lectură, de obicei luată din Vechiul Testament, prefigurează şi vesteşte misterul lui Cristos şi al Bisericii sale. A doua lectură, luată din Faptele Apostolilor, din scrisorile Apostolilor sau din Apocalips, face să răsune pentru noi propovăduirea apostolică. A treia lectură este Evanghelia, Vestea cea Bună a lui Isus Cristos. Lecturile duminicii sunt împărţite pe trei ani (A, B, C) în cursul cărora citim mai ales evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, în vreme ce evanghelia lui Ioan este reluată, în fiecare an, în timpurile forte ale Crăciunului, Postului Mare şi duminicilor Paştelui.

În omilie, preotul sau diaconul actualizează pentru creştinii de astăzi Cuvântul care a fost proclamat. După care, împreună, ridicându-ne în picioare, ne mărturisim credinţa rostind Crezul Bisericii.

Liturgia Cuvântului se încheie prin rugăciunea universală, prin care îl invocăm pe Tatăl pentru Biserică, pentru lume şi pentru noi înşine. Ne pregătim astfel să intrăm cu inima deschisă în marea aducere de mulţumire.

MASA DOMNULUI

Cu ce inimă pregătim noi masa Împărăţiei?

Ascultarea Cuvântului pregăteşte Liturgia euharistică propriu-zisă, marea Aducere de mulţumire. Trecem de la masa Cuvântului la masa Pâinii dumnezeieşti: «darurile», pâinea şi vinul, îi sunt aduse preotului, care le primeşte şi le oferă Tatălui. Credincioşii se alătură acestei oferiri dăruindu-se pe ei înşişi împreună cu pâinea şi cu vinul de pe altar. În acest moment, într-un gest de întrajutorare frăţească şi după tradiţia ce se păstrează din timpurile apostolice (Fapte 2, 42-45), credincioşii adunaţi pentru «frângerea pâinii» dau din avutul lor pentru nevoile celor sărmani şi ale comunităţii.

Schimb minunat între Dumnezeu şi oameni

Acest ritual de pregătire se încheie prin rugăciunea asupra darurilor: celebrantul cere ca Dumnezeu să ne primească darurile, să le transforme în dar de viaţă veşnică şi să facă din noi ofrande vii, plăcute lui. Această rugăciune evocă schimbul minunat dintre Dumnezeu şi oameni, prin care ne facem părtaşi de firea dumnezeiască.

De la laudă la adoraţie

Începe atunci marea Rugăciune euharistică. Din nou celebrantul îi salută şi îi adună pe participanţi cu cuvintele: «Domnul să fie cu voi!» Domnul, care a vorbit poporului său în cursul liturgiei Cuvântului, se va face prezent sub chipul pâinii şi al vinului. Isus este Preotul care ne adună laolaltă, căci El îşi dă viaţa. Tot El este ofranda desăvârşită, căci îi este plăcut în toate Tatălui.

Prefaţa este aducerea de mulţumire ce se înalţă spre Tatăl care ne-a creat şi ne-a renăscut în Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru. Adunarea se alătură preotului, cântând imnul de adorare: «Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul!»

Invocarea asupra darurilor

Preotul îşi întinde mâinile asupra pâinii şi vinului invocându-l pe Tatăl ca El să trimită pe Duhul Sfânt. Această rugăciune se numeşte epicleză, invocare: «Sfinţeşte aceste daruri cu roua Duhului tău, ca ele să devină pentru noi Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos». (Rugăciunea euharistică II).

Prefacerea: Domnul este cu adevărat prezent

Relatarea instituirii se află în miezul marii rugăciuni:

«El, dându-se de bunăvoie spre pătimire,
a luat pâinea şi, mulţumind, a frânt-o
şi a dat-o ucenicilor săi zicând:
"Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi:
acesta este Trupul meu care se jertfeşte pentru voi."
De asemenea, după cină,
luând potirul şi din nou mulţumind,
l-a dat ucenicilor săi zicând:
"Luaţi şi beţi din acesta toţi:
acesta este potirul Sângelui meu,
al noului şi veşnicului Testament,
care pentru voi şi pentru mulţi se varsă
întru iertarea păcatelor!
Faceţi aceasta în amintirea mea!"»

Nu comemorăm un absent, ci pe Acela care este pururi Viu

Lucrarea de mântuire săvârșită de Domnul este marele mister al credinţei pe care îl proclamăm aducând mulţumire. Memorialul euharistic actualizează şi face prezentă în mod sacramental jertfa unică a lui Cristos pe cruce. Dar moartea Domnului este inseparabilă de învierea lui şi de întoarcerea lui la Tatăl, lângă care este veşnic viu. Euharistia este memorialul întregului mister pascal la care luăm parte şi noi. Întreaga adunare proclamă acest lucru (anamneza):

«Moartea ta o vestim, Doamne,
şi învierea ta o mărturisim până când vei veni.»

Celebrantul reia rugăciunea şi oferă Tatălui împreună cu întreaga Biserică Trupul şi Sângele lui Cristos.

Duhul Sfânt să coboare asupra adunării!

În inima misterului euharistic, preotul îl imploră pe Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt asupra adunării: ea să devină, prin jertfa lui Cristos, un singur trup şi o ofrandă vie spre mărirea Tatălui (a doua epicleză).

Adu-ţi aminte, Doamne, de Sfânta Biserică, de cei răposaţi şi de cei vii

Urmează trei rugăciuni de mijlocire: pentru papa, episcopi şi întreg Poporul lui Dumnezeu; pentru cei răposaţi; pentru comunitate şi pentru toţi cei vii. Cerem Preacuratei Fecioare şi sfinţilor, marii comunităţi a Bisericii din cer şi de pe pământ, să mijlocească pentru noi la Tatăl.

Rugăciunea euharistică se încheie cu o scurtă şi densă «euharistie», aducere de mulţumire şi de laudă Sfintei Treimi.

După această aclamaţie (doxologie), începe ritualul împărtăşaniei. Recitarea în comun sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru introduce gestul de pace care exprimă iubirea frăţească şi-i pregăteşte pe credincioşi pentru împărtăşirea cu Cristos.

Frângerea pâinii, prin care preotul reînnoieşte gestul lui Isus, este semnul după care ucenicii de la Emaus l-au recunoscut pe Domnul.

Ce se cere pentru a putea primi Trupul Domnului?

Când te împărtăşeşti cu Cristos recunoşti mai întâi în El pe «Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii». Este un act de credinţă de o mare seriozitate. Sfântul Paul se exprimă în termeni foarte hotărâţi în această privinţă:

«De aceea, cel care va mânca Pâinea
sau va bea din potirul Domnului cu nevrednicie,
vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului.
Să se cerceteze fiecare pe sine însuşi
înainte de a mânca şi de a bea din acest potir,
căci cel care mănâncă şi bea
fără a lua seama că e Trupul Domnului
îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă» (1 Cor 11, 27. 29).

A mânca Pâinea şi a bea din potirul Domnului cu nevrednicie înseamnă a lovi în harul propriului nostru botez, prin care am devenit fii ai lui Dumnezeu şi credincioşi ai Domnului. Suntem lipsiţi de demnitate atunci când ne împărtăşim cu indiferenţă sau fără a ne împăca cu Dumnezeu prin sacramentul pocăinţei în caz de păcat grav.

E important ca toţi copiii să fie bine pregătiţi, în familie şi în comunitatea creştină, pentru a primi Trupul Domnului cu credinţă. Nu e de ajuns să fie pregătiţi o dată pentru totdeauna. Trebuie ca ei să poată vedea că părinţii şi comunitatea nu încetează de a se pregăti pentru sfânta Împărtăşanie printr-o preocupare statornică de a se converti la Evanghelie.

Roadele acestui sacrament: Belşug de viaţă dumnezeiască

Luând parte la misterul pascal al lui Isus, noi murim şi înviem împreună cu Domnul.

Această hrană dă viaţa de dincolo de moarte:

«Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu va trăi în veci.
Cel ce mă mănâncă pe mine va trăi prin mine»
(In 6, 54. 57).

În timpul Liturghiei am cerut stăruitor iertare de la Dumnezeu: «Doamne, îndură-te de noi», «Mărturisesc lui Dumnezeu», «Şi ne iartă nouă greşelile noastre», «Să se îndure de voi atotputernicul Dumnezeu», «Doamne,.. spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu». Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos ne spală de păcate şi ne uneşte cu El. Căci «cel care se uneşte cu Domnul este un singur duh cu El» (1 Cor 6, 17).

Euharistia, dar al lui Cristos mort şi înviat, este izvorul tuturor puterilor de vindecare. Biserica afirmă că Trupul Domnului îl vindecă efectiv pe om în totalitatea sa. Celelalte sacramente de vindecare: botezul, pocăinţa şi ungerea bolnavilor îşi iau puterea din acest izvor viu.

Fiecare împărtăşire cu Trupul lui Cristos este şi împărtăşire cu fraţii noştri. Pâinea, frântă şi împărţită, strânge legăturile unităţii în iubire. Euharistia este «semnul unităţii» şi «legătura iubirii», ea este «Isus Cristos, Pâine ce se frânge pentru o lume nouă», sacrament al împărtăşirii şi al vieţii creştine în toată plinătatea.

Dând Împărtăşania, sfântul Augustin spunea fiecăruia: «Să devii ceea ce primeşti: Trupul lui Cristos». La această chemare răspundem şi noi cu credinţă: «Amin».

Celor săraci întru spirit, Euharistia le-a dat întotdeauna putere şi bucurie. Trăită în profunzime, ea va aduce roade în viaţa concretă de zi cu zi. După cum spune sfântul Paul într-o tresăltare de bucurie:

«Nu mai trăiesc eu,
ci Cristos trăieşte în mine!» (Gal 2, 20).

Când ne vine să spunem: «Euharistia e atât de departe de viaţa noastră» nu s-ar cuveni oare să recunoaştem, mai degrabă, că viaţa noastră este încă prea departe de Euharistie?

TRIMITEREA ADUNĂRII

Întreaga Biserică este misionară

Celebrarea Liturghiei se încheie cu binecuvântarea şi cu trimiterea în misiune; de aici vine cuvântul «Missa», care înseamnă «trimisă»: «Mergeţi în pace!»

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *