Meniu

Iarăşi va veni cu mărire, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi

Mai aşteptăm şi acum întoarcerea lui Cristos?

Profesiunea de credinţă a celor dintâi creştini este orientată spre întoarcerea Domnului: «Vino, Doamne Isuse!». Acest strigăt ce încheie Noul Testament este răspunsul nerăbdător dat făgăduinţei Domnului: «Da, Eu vin curând!» (Ap 22, 20). Suntem cumva atât de încleiaţi în valorile lumii de acum încât să fi pierdut această nerăbdare şi să ne îndoim de necesitatea de a aştepta întoarcerea Domnului?

«Să nu dormim, ci să stăm de veghe» (1 Tes 5, 6).

Noapte de noapte, mii de călugăriţe şi de călugări contemplativi se scoală înaintea zorilor pentru a cânta Oficiul de noapte. Prin vocaţie şi prin întreaga lor fiinţă, ei aşteaptă reîntoarcerea Domnului; o aşteaptă pentru Biserică şi pentru lume. Veghează pentru a trezi omenirea din somn, ca ea să poată ieşi cu bucurie în întâmpinarea Domnului. Aşteaptă soarele «care vine să ne cerceteze» (Lc 1, 78) în fiecare zi, în diversele împrejurări şi întâlniri cu oamenii precum şi în sacramente. N-a spus El oare: «Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor» (Mt 28, 20)?

Aşteptare neclintită!

În fiecare an, în timpul Adventului (cuvânt ce înseamnă «venire»), Biserica se pregăteşte cu evlavie pentru venirea lui Cristos, celebrând misterul Crăciunului. Sărbătoarea Crăciunului nu este numai o amintire a naşterii lui Isus; ea îi celebrează şi prezenţa de astăzi şi îi anunţă venirea definitivă la sfârşitul timpurilor. Credinţa ne descoperă o mulţime de «veniri»; toate, însă, depind de Parusie, venirea cea de pe urmă a Domnului pentru marea Judecată.

Cum să înţelegem judecata lui Dumnezeu?

Când Scripturile spun că Dumnezeu judecă lumea, ele proclamă că El este «Rege», că stăpâneşte universul şi orientează istoria spre mântuirea tuturor oamenilor. Judecata lui Dumnezeu poate fi comparată cu discernerea a ceea ce este solid sau zadarnic în om şi în lume. Ea este adesea asemuită cu un foc ce curăţeşte. A judeca nu înseamnă deci numai a constata binele şi răul, ci şi a pune în valoare ce e mai bun, asemenea focului care elimină impurităţile.

Vom fi judecaţi în mod individual?

A spune că Dumnezeu e Stăpânul istoriei şi că Cristos este Domn înseamnă a afirma întâi primatul judecăţii universale, legat de sfârşitul veacurilor, de venirea cea de pe urmă a lui Cristos. Judecata particulară a fiecăruia are loc de-a lungul vieţii noastre, cu ocazia alegerilor importante pe care le facem, precum şi în clipa morţii. Judecata particulară nu poate fi înţeleasă pe deplin decât în această perspectivă a unei judecăţi universale la sfârşitul veacurilor.

Prezenţa lui Dumnezeu ne edifică din zi în zi: «Chiar dacă omul nostru cel din afară merge spre pieire, omul lăuntric se reînnoieşte din zi în zi» (2 Cor 4, 16). Tot ce trăim şi suferim pentru Domnul nu este zadarnic! În orice situaţie, oricât de chinuitoare, puterea speranţei va învinge forţele răului, care nu vin de la Dumnezeu.

«Bucuraţi-vă pururi. Domnul este aproape» (Fil 4, 4. 5).

Atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de judecata lui Dumnezeu, izvor de mântuire, nu este în primul rând teama, ci încrederea.

Cu toate acestea, Scriptura nu ne ascunde faptul că există şi o judecată ce osândeşte şi că sfârşitul timpurilor va fi şi zi de deznădejde pentru cel ce refuză cu încăpăţânare mântuirea lui Dumnezeu. Răul va fi osândit, iar binele răsplătit. Lucrul de care trebuie să ne temem este ca nu cumva credinţa să ne fie adormită, convertirea să nu ne fie reală, să ni se fi răcit iubirea, iar viaţa să ne fie clădită pe nisip mai mult decât pe stâncă. Ceea ce vrem să sperăm şi să cerem este harul lui Dumnezeu, ca el să schimbe, zi după zi, inima noastră de piatră în inimă de carne: o inimă care să i se deschidă cu bucurie, să-i aştepte cu nerăbdare venirea şi judecata mântuitoare.

Oare am avut dreptate să credem?

Biserica, din vremurile apostolice şi până acum, suferă violenţă şi prigoană. «Şi dacă toate acestea sunt zadarnice?» spun scepticii. Are rost să înfrunţi batjocura sau moartea în numele credinţei?

Ucenicilor, Isus le spune: «Nu vă temeţi de cei care ucid trupul dar sufletul nu-l pot ucide; temeţi-vă mai degrabă de Acela care poate da pieirii şi sufletul şi trupul, în Gheenă… Fiţi fără teamă, căci Dumnezeu va avea grijă de voi». Şi adaugă: «Oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui meu care este în ceruri; dar de cel care se va lepăda de mine în faţa oamenilor, şi Eu mă voi lepăda înaintea Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 10, 28. 32).

Credinţa noastră rezistă la încercare?

Nu orice mărturie merge neapărat până la vărsarea sângelui. Nu toată lumea este în sens strict martor (în greacă: martir) al credinţei. Însă tuturor le spune Isus: «Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze… Cel care se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în mărirea sa şi în aceea a Tatălui şi a sfinţilor îngeri» (Lc 9, 23. 26).

«Cine îşi va pierde viaţa pentru mine acela şi-o va salva» (Lc 9, 24)

Încă de astăzi, ataşamentul faţă de Cristos ne dă tărie şi curaj. Construindu-ne viaţa pe credinţă, ne-o clădim pe stâncă. Cel Înviat, pe care îl primim în viaţa noastră, rămâne de-a dreapta Tatălui; şi acolo unde este El, vom fi şi noi. Primindu-i pe fraţii noştri şi părăsindu-ne averile, îl vom primi pe Dumnezeu împreună cu toţi aceia care şi-au clădit viaţa pe credinţă. Biserica nu va fi în întregime «adunare a lui Dumnezeu» decât la sfârşitul timpurilor.

După ce vom fi judecaţi?

Creştinii vor fi judecaţi după credinţa lor în Cristos, după speranţa lor în ciuda a orice s-ar întâmpla, după iubirea lor care zideşte Biserica şi se îngrijeşte de cei sărmani şi de cei care suferă.

Dumnezeu nu judecă asemenea oamenilor; El nu se uită în primul rând la fapte, ci la iubirea pe care am pus-o în ele. Tuturor acelora care vor fi trăit iubirea lui Dumnezeu, Isus le va spune: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc; mi-a fost sete şi voi mi-aţi dat să beau; străin eram şi m-aţi primit; gol, şi m-aţi îmbrăcat; bolnav, şi m-aţi vizitat; în temniţă, şi aţi venit la mine». Atunci şi ei şi noi vom răspunde: «Doamne, când ni s-a întâmplat să te vedem flămând şi ţi-am dat să mănânci, însetat şi ţi-am dat să bei? Când ni s-a întâmplat să te vedem străin şi să te primim, bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?» Iar El ne va răspunde: «Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceştia mai mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut!» (Mt 25, 34-40). Pentru noi, oamenii secolului XX, acest apel vizează nu numai convertirea personală, ci şi transformarea structurilor societăţii noastre.

După iubire vom fi judecaţi. Dar inima noastră poate şi să se împietrească; Domnul ne avertizează: «Ori de câte ori nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceştia mai mici, mie nu mi-aţi făcut» (Mt 25, 45). Această judecată este o condamnare. Scripturile ne arată cum Dumnezeu în persoană este lovit când i se respinge iubirea.

Dumnezeu ne judecă sau noi înşine suntem aceia care ne judecăm?

Judecata din urmă îi aparţine lui Dumnezeu. El dăruieşte cui vrea El şi îndurarea sa va întrece întotdeauna meritele noastre: iubirea sa ne caută şi în întuneric. Dar ne poate şi judeca din pricina dispreţului nostru.

Ce ni se pare mai cumplit: să ne judece Dumnezeu? să ne judece alţii? să ne judece propria noastră conştiinţă? Acolo unde conştiinţa noastră este uneori fără apel, harul şi îndurarea lui Dumnezeu ne-o iau înainte. Acolo unde o luciditate de gheaţă îl lasă pe om pradă tentaţiei disperării, Dumnezeu face din noi fiinţe purtate de speranţă.

«Înaintea lui ne vom alina inima,
dacă inima noastră ar ajunge să ne osândească,
fiindcă Dumnezeu este mai mare decât inima noastră
şi El ştie toate» (1 In 3, 19-20).

Când se va întoarce Fiul Omului?

Momentul venirii Fiului Omului rămâne secretul Tatălui. Venirea lui e la fel de sigură ca zorile, dar ceasul ei este necunoscut. Chiar Isus declară că nu-l cunoaşte (Mc 13, 32). Deci Evanghelia nu spune nimic despre aceasta; clipa exactă nu-i aparţine nici lui Isus, nici oamenilor. Este secretul Tatălui.

Nu e aşadar creştineşte să vrei să determini când va avea loc acest eveniment. Creştinul nu cunoaşte decât o singură atitudine care să corespundă aşteptării Zilei Domnului: aceea de a fi întotdeauna gata. Într-adevăr, timpul este întotdeauna scurt când e vorba de făcut binele. Săvârşirea neobosită a binelui: iată ce este urgent şi nu trebuie nicidecum amânat pe motiv că Domnul întârzie.

Biserica este chemată să fie vigilentă, cu vigilenţa iubirii ce ţine trează inima Iubitei:

«Eu dorm, dar inima mea veghează,
aud pe Preaiubitul meu care bate» (Cânt 5, 2).

Luăm în serios necesitatea de a fi pregătiţi?

Parabola celor zece fecioare ne vorbeşte despre întârzierea sosirii Domnului. Toate mergeau cu candelele lor în întâmpinarea Mirelui şi toate au aţipit şi au adormit, până când un strigăt i-a vestit sosirea. Cinci dintre ele erau nebune şi nu aduseseră untdelemn în candele; cinci erau înţelepte: lămpile le erau pline cu untdelemn, simbol al nădejdii şi al vegherii.

Pe când cele nebune erau plecate să caute untdelemn, a sosit mirele; «cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi s-a închis poarta…» (Mt 25, 10).

Să nu amânăm credinţa, speranţa şi iubirea

Acest avertisment nu se adresează doar fiecăruia individual, ci şi comunităţii creştine. De aceea Isus le spune ucenicilor: «Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi nici ziua nici ceasul» (Mt 25, 13).

A-şi păstra candela aprinsă înseamnă şi a auzi avertismentul dat Bisericii de Domnul: «Am împotriva ta că ţi-ai pierdut iubirea cea de odinioară» (Ap 2, 4) şi a pleca urechea la chemarea lui:

«Iată, Eu stau la uşă şi bat.
De va auzi cineva glasul meu şi va deschide uşa,
voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine» (Ap 3, 20).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *