Meniu

Mărturia ta să fie adevărată; vorbeşte-l de bine pe aproapele tău

Porunca a opta vrea să nimicească în inima omului minciuna şi răutatea care se răspândesc prin cuvânt. Ea ne face să pătrundem în domeniul adevărului la nivelul de profunzime în care «iubirea şi adevărul se îmbrăţişează» (Ps 85, 11) şi ucenicul devine ca Învăţătorul său, «Martorul credincios şi adevărat» (Ap 3, 14).

Ce este adevărul?

După Biblie, adevărul nu este în primul rând faptul de a spune fără menajamente realitatea: adevărul ca lipsă de disimulare. Este faptul de a se putea sprijini pe cineva ca pe o stâncă; adevărul este fiabilitate. Isus este Adevărul pentru că ne putem baza pe El. El este Calea adevărată şi Viaţa adevărată. Acest fel de adevăr ni se cere şi nouă. Problema deci nu este ce să facem cu realitatea – să o facem cunoscută sau nu – ci să ştim ce să facem cu aproapele: să-i fim sprijin aşa cum Dumnezeu îi este sprijin!

Pe cine se poate baza cel osândit?

«Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău»: această poruncă biblică era aplicată mai ales cazurilor de mărturie în justiţie. Soarta omului în sânul poporului evreu depindea adesea de o mărturie bună sau rea. Acuzatul trebuia să-şi dovedească nevinovăţia. Dacă două persoane dădeau mărturie împotriva lui, cauza era încheiată. Totul depindea de martori: onoarea, libertatea, viaţa. De aceea martorii mincinoşi erau pedepsiţi cu severitate: li se aplica pedeapsa prevăzută pentru greşeala de care îl acuzaseră pe semenul lor. Şi astăzi mărturia mincinoasă este o greşeală deosebit de gravă. Ea subminează fiabilitatea justiţiei şi-şi bate joc de viaţa omului şi a familiei sale.

Oare nu am ucis Adevărul?

Primejdia ca diferiţi oameni să fie judecaţi în mod expeditiv, nerespectuos sau anonim există mereu. Pretutindeni în lume există oameni condamnaţi pentru fapte mai mult sau mai puţin grave, cu sau fără proces. Justiţia e oarbă când judecă superficial, «din auzite» (Is 11, 3). Oare Isus n-a fost condamnat la moarte pe baza unor mărturii mincinoase, El care este Adevărul?

Ce se spune despre mine?

Duhul pe care ni l-a dat Domnul este izvor de adevăr şi de curaj. Lumea are nevoie de martori care să dea mărturie adevărului unei fiinţe omeneşti şi această nevoie nu se limitează la tribunale. Întreaga noastră viaţă este un apel să dăm mărturie cinstit unii pentru alţii. Actualmente oamenii sunt foarte sensibili la efectul favorabil sau nefavorabil pe care îl produc. Ei doresc să întâlnească pe cineva care să-i cunoască şi să-i înţeleagă, care să le vadă punctele slabe dar şi părţile bune. Care este martorul care mă va apăra cu respect?

Ca un incendiu în pădure!

Nu trebuie, oare, mai mult ca oricând, să luăm seama la cuvintele şi la tăcerile noastre? Cuvântul este cel mai minunat lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. El ne dezvăluie pe unii altora, ne îngăduie să ne facem înţeleşi în profunzime, dar poate deveni şi o armă ucigaşă. «Iată – spune Apostolul Iacob – puţin foc câtă pădure aprinde! Şi limba este un foc. Nimeni nu o poate potoli. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Părintele nostru; tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt după chipul lui Dumnezeu» (Iac 3, 6. 8. 9). În câteva clipe putem preface în cenuşă numele şi reputaţia cuiva. De cîţi ani va fi nevoie pentru ca pădurea să înfrunzească din nou?… Acest avertisment e valabil pentru clevetire (colportarea răului adevărat) şi cu atât mai mult pentru calomnie (răspândirea de minciuni despre cineva). E valabil pentru cel care colportează răul, dar şi pentru acela care îl încurajează, aplecându-şi urechea la cuvântul răuvoitor. Minciuna, prejudecăţile, vorbirea de rău şi calomnia sunt cu atât mai grave cu cât îl rănesc pe aproapele şi nimicesc comuniunea frăţească. Ele ameninţă unitatea Bisericii, introducând neîncrederea între membrii ei.

Cuvântul să ne apropie unii de alţii

Fiecare cuvânt al nostru se situează între adevăr şi minciună. Prin cuvintele şi faptele noastre dovedim că suntem fraţi şi că suntem aproape de cei despre care vorbim. Apostolul Paul cere «să lăsăm la o parte minciuna; fiecare să spună aproapelui său adevărul, căci suntem mădulare unii altora» (cf. Ef 4, 25). A fi mădular înseamnă a fi aproape. Purtarea mincinoasă ţine de viaţa precreştină a credinciosului: prin ea dovedeşte că încă nu s-a împlinit convertirea lui. A fi adevărat, a vorbi de bine despre aproapele şi a o face pe faţă, a voi să repari răul colportat şi să cultivi atitudinea interioară de bunăvoinţă înseamnă a contribui la edificarea comunităţii creştine, al cărui climat este iubirea.

Să învăţăm să spunem adevărul

Exigenţa poruncii a opta nu se reduce la «spunerea adevărului»; trebuie să-l spunem şi în aşa fel încât fratele nostru să trăiască. Într-adevăr, nu există armă mai tăioasă decât adevărul. Cu cât adevărul e mai copleşitor, cu atât poate fi mai ucigaş. Creştinul care spune fratelui său adevărul trebuie şi să fie primul care să-l ajute să-l poarte.

«A-i trânti cuiva adevărul în faţă» înseamnă de fapt a-l umili. Numai adevărul spus cu bunăvoinţă este «adevărat». Căci nu este acelaşi lucru să spui adevărul din iubire sau din răutate. Deci nu trebuie să spun adevărul care ucide şi care îl împinge pe celălalt la disperare: nu sunt judecătorul fratelui meu.

Să înveţi să-ţi spui ţie însuţi adevărul înseamnă să înveţi să te iubeşti pe tine însuţi sub privirea întotdeauna iubitoare a lui Dumnezeu. Când Petru l-a renegat pe Învăţătorul său, Isus s-a întors spre el şi… Petru a plâns. Când Iuda a trădat, s-a judecat pe sine cu o luciditate de gheaţă care l-a împins la disperare: s-a spânzurat! Când, într-un moment de adevăr şi îndemnaţi de har, ne mărturisim păcatul, ştim că Duhul Adevărului, care lucrează în noi, este deja pe cale să ne împace cu Dumnezeu; El este acela care ne susţine. «Tată, am săvârşit ceea ce e rău înaintea ta!» În acest caz luciditatea se referă la iubirea de neclintit a Tatălui. Departe de a se prăbuşi în întuneric, «cel care face adevărul vine la lumină» (In 3, 21), pentru că o primeşte de la iubirea Tatălui.

Şi tăcerea vorbeşte

În căutarea adevărului şi a iubirii, tăcerea este un limbaj. Poate fi o slăbiciune. Adeseori este o putere. Uneori cere eroism. Păstrarea secretului contribuie la încrederea reciprocă. Fiecare om are dreptul la discreţie în domeniile care ţin de viaţa sa privată. Acela care prin profesia lui (de exemplu medicul) pătrunde în viaţa privată a oamenilor este dator să păstreze secretul profesional. Un preot nu poate comunica nimănui ceea ce află în spovadă, nici măcar cu îngăduinţa penitentului. Pentru ca preotul să poată folosi informaţia dobândită în spovadă acolo unde este necesar şi unde cel intere-sat o doreşte, trebuie ca acesta să repete în afara spovezii informaţia pe care o vrea comunicată. Într-adevăr, natura sacramentului pretinde ca aceia care vor să ceară iertare lui Dumnezeu şi Bisericii să poată avea încredere totală în preot. Această încredere este legată de secretul absolut la care este obligat preotul.

E îngăduit să «minţi» în anumite împrejurări?

Nu e îngăduit niciodată să minţi. Dar ce înseamnă să minţi? Înseamnă să viciezi relaţiile umane printr-un cuvânt sau printr-o comportare care înşeală încrederea. Nu e îngăduit niciodată să minţi, pentru că orice fiinţă umană are dreptul la încrederea frăţească. Să ascunzi cuiva adevărul, total sau parţial, pentru că acest adevăr îi e prea greu de purtat nu înseamnă să-l minţi, ci să-l cruţi. Ceea ce importă în primul rând este să acţionezi cu egală delicateţe pentru binele celuilalt şi al relaţiei de încredere.

A nu comunica anumite fapte aceluia care nu are dreptul să le cunoască nu înseamnă a minţi. Principiul creştin este dublu: adevărul nu trebuie spus decât aceluia care are dreptul să-l cunoască şi puterea să-l poarte; şi nu trebuie spus decât în aşa fel încât să poată fi purtat.

A rosti un contra-adevăr pentru a proteja pe cineva din punct de vedere moral sau fizic nu înseamnă a minţi: «Nu, tatăl meu nu e beţiv. Nu, nu e nimeni ascuns aici…» Pentru a garanta încrederea, putem evita o întrebare tăcând; putem învălui ceea ce ştim; putem îndulci adevărul prea crud pentru o persoană angoasată, dar o şi putem încuraja dezvăluindu-i adevăruri parţiale: «Am întâlnit oameni care apreciază mult ceea ce faceţi».

Există situaţii în care eşti obligat să spui ceea ce ştii?

Trecerea sub tăcere sau îndulcirea unui adevăr nu trebuie săvârşite fără motiv serios. Deschiderea faţă de adevăr este o chemare constantă. Există împrejurări în care trebuie mărturisite fără ocol anumite adevăruri sau denunţate altele. Avem întotdeauna nevoie de profeţi care să-şi ia cu îndrăzneală riscul de a striga cu glas tare adevărul.

Este uneori necesar, pentru binele tuturor, să semnalezi unor persoane competente un rău ascuns. Aceasta nu are nici o legătură cu gustul pentru senzaţional sau cu dezvăluirile nesănătoase din care se dobândeşte o satisfacţie facilă şi ridicolă: «Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca aceştia… » De aceea presa şi mijloacele de informaţie au de jucat un rol pozitiv pentru binele public, dând dovadă de vigilenţă şi de cinste. Adevărul purcede de la Duhul Domnului şi nu de la duhul celui rău.

Există oameni care mor pentru adevăr. E lucru vrednic de admiraţie. Există oameni care luptă pentru ca învelişul de tăcere care apasă asupra fraţilor lor torturaţi să nu fie învelişul minciunii şi indiferenţei noastre.

A da mărturie pentru adevăr înseamnă şi a da mărturie pentru Domnul

Prima mărturie ce trebuie dată este a spiritului frăţesc: nu e de ajuns să spunem că suntem toţi copiii aceluiaşi Tată; mai trebuie şi ca această afirmaţie să fie credibilă.

Mărturia prin fapte nu ne dispensează de mărturia prin cuvânt. A fi creştin cu adevărat înseamnă a da mărturie pentru credinţa care ne însufleţeşte. Orice tăcere laşă umbreşte mărturia comunităţii. Respectul uman îl face pe creştin mincinos faţă de fraţii săi şi faţă de sine însuşi. Îl face să se ruşineze de Cristos… Iată de ce comunitatea creştină se hrăneşte din mărturia acelora care şi-au dat viaţa mărturisindu-şi credinţa în faţa oamenilor de dragul fraţilor lor. Biserica îi numeşte martiri, adică martori.

Cel rău lucrează neobosit. Neştiinţa indolentă şi inima ce se închide schimonosesc exigenţa Evangheliei şi a învăţăturii Bisericii. Trebuie să ne vindecăm de aceste înclinaţii, prin rugăciune şi prin preocuparea curajoasă de a ne educa propria conştiinţă. Pentru a spune şi a-şi spune adevărul credinţei, trebuie mai întâi să-l poţi asculta cu o inimă de sărac:

«Dacă rămâneţi în cuvântul meu, spune Isus
sunteţi cu adevărat ucenicii mei;
veţi cunoaşte adevărul
şi adevărul vă va face liberi» (In 8, 32).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *