Meniu

Oameni ai credinţei în mijlocul lumii

«Creştinule, fii conştient de demnitatea ta!»
(Sfântul Leon cel Mare)

Trăim timpuri pasionante, chiar dacă de câţiva ani criza economică marchează dureros omenirea, la scară atât naţională cât şi internaţională. Revoluţiile tehnologice continuă să deschidă posibilităţi noi şi nebănuite. Anumite valori morale şi sociale sunt şi ele mai bine afirmate şi mai bine apărate astăzi decât ieri, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna respectate. E cazul, de pildă, al drepturilor omului şi a ceea ce s-a câştigat pe plan social.

Mediul nostru cultural a devenit foarte variat: curente de gândire de tot felul coexistă, nu fără dificultate, dar cu un folos evident. Creştinii şi-au adus contribuţia la progresul social, ştiinţific şi cultural al omenirii, dar ar putea fi întrebaţi: «De ce sunteţi creştini?» sau «Ce înseamnă, pentru voi şi pentru ceilalţi, "a fi creştin" într-o societate în care oamenii gândesc în multe feluri?» Nu numai că am încetat de a mai trăi într-un cadru cultural omogen, dar am devenit «creştini în diaspora», risipiţi printre contemporanii noştri care au alte convingeri.

Într-un astfel de context, suntem interpelaţi de cuvântul: «Creştinule, fii conştient de demnitatea ta! Spune cine eşti şi în cine ţi-ai pus credinţa». Dar cum să spunem cine suntem fără a ne împărtăşi din credinţa tuturor acelora care ne-au fost înaintaşi şi a tuturor acelora care, răspândiţi în lumea întreagă, trăiesc aceeaşi credinţă? Înainte de a fi indivizi creştini, avem o Tradiţie, un Crez. Suntem un «Popor», o comunitate, o Biserică.

Mai există şi astăzi o Veste Bună?

Pentru mulţi dintre contemporanii noştri, credinţa creştină nu oferă nimic pentru satisfacerea nevoilor zilnice. Ea nu aduce nici fericire, nici rezolvare problemelor noastre, nici vindecare trupului, nici pace inimii, nici mântuire, nici eliberare.

Totuşi, vindecarea omului în întregul său – trup, inimă şi suflet – este nucleul mesajului lui Isus. «El învăţa… proclamând Vestea cea Bună a Împărăţiei; vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor… i se aduceau înainte toţi cei chinuiţi de boli şi de suferinţe… şi El îi vindeca» (Mt 4, 23 şi urm.). Isus îl vindecă pe paralitic şi în acelaşi timp îi iartă şi păcatele. Vindecare şi iertare de păcate, iată ce înseamnă cuvântul «mântuire», salus, «sănătate» a întregii fiinţe, armonie profundă. Mântuirea nu se limitează la indivizi izolaţi, ci se extinde la toate popoarele şi la întregul univers. Ea vizează toate relaţiile dintre noi şi toate structurile societăţii noastre. Mântuirea se bazează pe mesajul lui Isus şi în primul rând pe viaţa lui, pe moartea şi învierea lui: Isus, Dumnezeu şi om, s-a dat cu totul pentru noi şi pentru toţi oamenii «ca ei să aibă viaţă din belşug» (In 10, 10). Prin învierea lui Isus, omenirea întreagă este smulsă de sub puterea morţii şi salvată de puterile răului. Duhul lui Cristos le dă creştinilor credinţă, speranţă şi iubire şi suflă unde vrea.

Cum poţi crede sau cum poţi reîncepe să crezi?

Primul gest al credinţei, primul dar, primul har este părăsirea siguranţei că voi găsi răspuns de unul singur. Rugăciunea îmi îngăduie atunci să fac un prim pas, căci mă scoate în afara eului propriu.

Cum să cred, dacă îmi clădesc întreaga viaţă pe mine însumi sau dacă mă bazez numai pe puterile omeneşti? «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie» (Mc 1, 15), proclamă Isus. Deci El ne cheamă la convertire. A te converti înseamnă a te îndrepta spre un altul pentru a-l primi.

Pentru sfântul Paul, credinţa se naşte din propovăduire: ea «vine din auz şi ceea ce se aude vine de la Cuvântul lui Cristos» (Rom 10, 17). De zeci de ori auzim aceleaşi pasaje din Scriptură. Important, însă, este să ne dăm seama că Dumnezeu ne spune: «e pentru tine… » Nu este deci suficient să auzi, mai trebuie să fii şi «străpuns în inimă» (Fapte 2, 37), aşa cum au fost mulţimile când le-a cuvântat Petru, în ziua Rusaliilor.

Cum le vorbeşte Dumnezeu oamenilor?

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost transmis de alţii: prin intermediul familiei, al comunităţii creştine, al unor bărbaţi şi femei însufleţiţi de credinţa Bisericii. Înainte ca noi să ştim să citim Patima lui Cristos în Evanghelii, cineva ni l-a arătat pe Cristos pe cruce şi ne-a vorbit despre moartea şi despre învierea lui. Înainte de a înţelege, am crezut.

Evangheliile au ajuns la noi pe o cale lungă, prin istoria oamenilor şi a Bisericii. Nişte misionari au venit să arunce sămânţa Evangheliei în ţara noastră; iar Biserica noastră a trimis misionari ca să ducă altor popoare Cuvântul care ne dă viaţă. În această mişcare de evanghelizare, Duhul este acela care aprinde inimile. Dumnezeu lucrează astfel în istoria oamenilor care, din generaţie în generaţie, trăiesc şi transmit credinţa.

Dumnezeu îi cucereşte pe oameni, pe unii încă din tinereţe, pe alţii la vârsta matură. El le vorbeşte în frumuseţea naturii, în mărturia celor ce cred, în evenimentele vieţii, bucurii sau dureri, prin lupte şi prin sângele vărsat de martirii lui Cristos. Uneori mama ne vine în ajutor şi, în ea, Biserica este aceea care ne vesteşte Evanghelia. Uneori un necunoscut la care credinţa transpare în faptă şi în cuvânt… În toate aceste semne, Dumnezeu ne iese în întâmpinare şi are iniţiativa.

Cum să credem când ne loveşte nenorocirea?

Ca şi iubirea, credinţa nu este la adăpost de nenorocirile şi de greutăţile vieţii. Ea nu este la adăpost nici de îndoială, de oboseală şi de plictiseală. Încercarea credinţei este inerentă vieţii de credinţă. Ea nu este neapărat legată de condiţiile de existenţă. Nu întotdeauna cei născuţi în nefericire sunt aceia care refuză să creadă. Invers, oameni care au fost iubiţi şi s-au bucurat de toate avantajele pot să nu aibă – ori să nu mai aibă – credinţă în altcineva decât în ei înşişi.

Când privim lumea, partea de suferinţă este imensă şi ne poate face să ne îndoim de Dumnezeu. Pentru a fi credibilă, credinţa trebuie văzută acţionând: când ea devine Veste Bună pentru săraci, atunci Dumnezeu se face, într-un fel, «vizibil».

A crede înseamnă a te baza pe cineva

Profesiunea noastră de credinţă nu începe cu «Cred Dumnezeu există» sau «Cred Dumnezeu este atotputernic», ci cu «Cred în Dumnezeu». A-ţi pune încrederea în cineva este cu mult mai mult decât a da crezare unui cuvânt venit de la el sau în legătură cu el: a te încrede în Dumnezeu înseamnă a arăta că acela în care crezi este vrednic de crezare şi că merită să-i rămâi credincios.

Mai este de observat şi faptul că nu spunem: «Dumnezeule, cred în tine!», ci ne proclamăm credinţa în faţa adunării: «Cred în Dumnezeu».

Proclamarea credinţei ne face să spunem cine este Dumnezeu şi ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Altfel spus, acest act de credinţă se îmbogăţeşte cu un conţinut.

«Am crezut şi de aceea am vorbit!» (2 Cor 4, 13)

Cel care crede nu poate să nu dea glas credinţei ce-l însufleţeşte. Sfântul Paul nu putea să nu vorbească: «Vai mie, zice el, dacă nu vestesc Evanghelia!» (1 Cor 9, 16).

Exprimarea credinţei în Domnul este treaba tuturor şi a fiecăruia, după darurile sale:

«Nu moartea lui Cristos scandalizează,
ci învierea lui. Acest scandal se transmite
din aproape în aproape, prin crainici mai mari
sau mai mici: el ne este mereu contemporan
şi fiecare îl exprimă cu mijloace proprii,
fie că e teolog, filozof, mistic sau artist,
fie că viaţa lui proprie îi este unica formă de exprimare» (Pierre Emmanuel).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *