Meniu

Remuşcarea şi conştiinţa păcatului

Neliniştea conştiinţei e, oare, un bun sfătuitor?

La sfârşitul zilei putem fi cuprinşi de un sentiment de mulţumire: ziua a fost bună, am lucrat bine. Dimpotrivă, putem simţi o apăsare: amintirea unei greşeli ne creează o senzaţie de disconfort. Un asemenea «regret» e, oare, semnul unei adevărate vinovăţii? Nu neapărat, căci o greşeală nu e numaidecât un păcat.

Care e diferenţa între greşeală şi păcat?

A săvârşi o greşeală înseamnă a devia faţă de o normă obiectivă sau faţă de un ideal pe care ni l-am propus… Înseamnă a rata un obiectiv vizat. Acest gest nereuşit poate stârni un sentiment de ciudă care ia forma culpabilităţii: ai sentimentul că nu eşti cu adevărat bun şi chiar că nu eşti bun de nimic.

A săvârşi un păcat înseamnă a face rău în mod conştient şi de bunăvoie. Păcatul este mai mult decât un gest nereuşit: el lezează relaţiile cu Dumnezeu, cu semenii şi cu noi înşine. El atinge persoana în ceea ce este şi în ceea ce are.

Cum să treci de la remuşcare la căinţă?

Remuşcarea nu este semnul unui simţ acut al păcatului, ci expresia unei anumite nelinişti care provoacă o închidere în sine. Este important să deosebim clar remuşcarea sau ciuda de adevărata căinţă. În neliniştea conştiinţei este o discrepanţă între vinovăţia simţită şi dimensiunile adevărate ale greşelii. Ciuda, legată de amorul propriu, e însoţită de descurajare. Nu duce la deschiderea inimii faţă de cel lezat; poate duce chiar la împietrirea ei.

Căinţa este o tresărire de iubire, un autentic regret pentru răul făcut faţă de Dumnezeu sau faţă de fiii lui. Este o luciditate asupra persoanei proprii, dar plină de încredere în Dumnezeu care îl cheamă înapoi pe păcătos şi îi redă viaţa. Căinţa îl întoarce pe păcătos spre Tatăl şi spre aproapele, în căutarea iertării şi pentru reînnodarea relaţiilor. Adevărata căinţă aspiră la o împăcare definitivă şi e subîntinsă de hotărârea fermă de a nu mai face răul. Este un elan al Spiritului care ne face să strigăm Abba, «Tată!» Nu are nimic comun cu descurajarea. Dimpotrivă, ea dilată inima şi o deschide la încredere. Căinţa este iubirea care se răscumpără datorită Iubirii care o iartă.

Cum se pune de fapt problema păcatului?

Păcatul nu ne asaltează prin surprindere. Nu te trezeşti din păcat ca după un act izolat despre care te întrebi: «Ce mi s-a întâmplat?» Adevărata problemă este, dimpotrivă: «Cum am ajuns aici?» Păcatul ocupă mult mai mult loc în viaţa noastră decât un simplu gest nereuşit pentru că am fost luaţi prin surprindere.

Păcatul cloceşte în obiceiurile noastre, în îmbufnarea inimii, în înciudarea sufletului, în aberaţiile inteligenţei noastre… Poate că într-o zi va ieşi la iveală, dar nu înainte de a-l fi împins pe păcătos acolo unde voiau să-l ducă inima lui împietrită, sufletul lui uscat şi inteligenţa falsificată. Împăcarea înseamnă şi redobândirea păcii interioare. Înseamnă întoarce-rea la harul botezului, pentru a regăsi astfel o inimă curată, un suflet simplu şi o înţelegere profundă a misterului credinţei.

Păcatul lesne iertător

Nu toate păcatele au aceeaşi gravitate. Există gânduri, cuvinte, fapte şi omisiuni pe care conştiinţa le condamnă. Tradiţia le numeşte păcate «veniale», adică «lesne iertătoare»: nu sunt de moarte, nu ucid relaţia cu Dumnezeu şi cu Biserica. E bine ca tot creştinul să ia seama la ele, ca să se împace cu Dumnezeu şi cu Biserica înainte ca viaţa lui să se cufunde în indiferenţă.

Păcatul de moarte

Un păcat de moarte desemnează o atitudine a inimii sau o comportare care lezează grav relaţiile cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu oamenii.

Cu Dumnezeu şi cu Biserica: de exemplu, a părăsi cu hotărâre orice recurgere la sacramente (ceea ce înseamnă şi a se exclude din comunitate); a-ţi deforma conştiinţa numind bine ceea ce este rău, a refuza să recunoşti lucrarea Duhului acolo unde roadele sunt evidente şi a o numi lucrare a celui rău, adică a huli împotriva Duhului; a refuza cu bunăştiinţă învăţătura lui; a desfigura credinţa prin erezie sau printr-o nepăsare nimicitoare; a se lepăda de Domnul…

Cu aproapele: a-l distruge pe aproapele lezându-l în reputaţie, în bunuri, în existenţa fizică sau morală; a distruge o familie prin adulter, prin nedreptate; a voi să pui în primejdie credinţa cuiva…

Aceste păcate nu se pot ierta fără o adevărată reconciliere sacramentală, pentru ca respectivul creştin să fie reprimit la împărtăşirea Cinei Domnului. Într-adevăr, cum ar putea acela care nimiceşte iubirea să se împărtăşească din Trupul şi Sângele lui Cristos, care exprimă iubirea dusă la extrem? (In 13, 1)

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *