Meniu

S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat

Răstignirea era oare singurul mijloc de a ne mântui?

Întreaga viaţă a lui Isus a fost izvor de mântuire, căci tot ce a spus şi a făcut El i-a fost plăcut lui Dumnezeu. În Crez, existenţa sa pământească se rezumă la pătimirea şi la răstignirea sa. Biserica ne învaţă astfel că moartea lui Isus nu este doar consecinţa angajării lui profetice. Moartea şi învierea Domnului sunt temeiul mântuirii noastre. Suportând umilirea extremă, Isus îşi dovedeşte iubirea nemărginită faţă de oameni şi ascultarea neclintită faţă de Tatăl care l-a trimis. «De aceea Dumnezeu l-a înălţat.., ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul» (Fil 2, 9. 10).

Adesea, moartea lui Isus e văzută ca o dramă în sine. Dumnezeu apare atunci ca acela care-şi trimite Fiul la moarte. Atenţia se îndreaptă asupra grozăviei răstignirii mai mult decât asupra iubirii trăite de Isus. Or, nu moartea lui Isus e aceea care ne mântuieşte, ci iubirea lui fără condiţii, pe care moartea doar o manifestă.

«La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit» (In 1, 11). Această dramă dezvăluie dimensiunea tragică a întregii istorii omeneşti: iubirea lui Dumnezeu a fost respinsă de către oameni.

De ce nu a împiedicat Tatăl moartea Fiului său?

Tatăl nu a voit să împiedice ca Fiul său, om adevărat printre oameni, să îndure soarta la care sunt expuşi fraţii lui într-o lume nepăsătoare faţă de iubire.

Întreaga iubire a Tatălui e prezentă în Fiul său preaiubit care suferă. În Isus, Dumnezeu ne apare ca acela care nu-l părăseşte niciodată pe om şi care merge, împreună cu noi, până la capătul durerilor şi nenorocirilor noastre.

«Câte fiinţe omeneşti nu au suferit mult mai mult decât Isus?»

În fiecare zi, pentru mii de oameni din toată lumea, suferinţa şi moartea sunt o teribilă realitate. Mulţi mor pentru cauze drepte şi pentru drepturile omului. De ce se dă atunci o asemenea importanţă morţii lui Isus? Pentru că moartea sa nu este numai moartea unui drept umilit şi sacrificat. Dacă Isus nu ar fi Dumnezeu, moartea sa ar fi o moarte printre altele.

Cel care iubeşte suferă şi mai mult din cauza iubirii sale. Şi nimeni nu ne iubeşte aşa cum ne iubeşte Dumnezeu!

Cine ne va lămuri sensul ascuns al crucii?

Eliminând faptul că Dumnezeu ni se revelează pe cruce, riscăm să reducem creştinismul la un umanism generos. Un om a voit să construiască o lume mai bună şi a murit pentru aceasta. Atunci n-ar trebui să vorbim de mântuire, ci de un eşec!

Numai Duhul Tatălui şi al Fiului putea să-i facă pe Apostoli să înţeleagă sensul morţii lui Isus pe cruce. La Rusalii ei au primit această revelaţie.

Prin ce e unică moartea lui Isus?

Evangheliile ne descriu moartea lui Isus ca pe o manifestare a lui Dumnezeu în Fiul său.

În lumina Scripturilor, sfântul Matei scrie că în clipa morţii lui Isus «morţii au ieşit din morminte» (Mt 27, 52-53). Această expresie are o semnificaţie pentru credinţă. Ea ne arată că Acela care moare pe cruce nu e numai om: El este Stăpânul celor vii şi al celor morţi! În El se manifestă Dumnezeu însuşi. Prin El, moartea e învinsă şi triumfă viaţa. Sfântul Ioan ni-l descrie pe Isus, pe cruce, ca pe Acela care «îşi dă Duhul» (In 19, 30). Expresia e foarte tare. Duhul lui Dumnezeu ne este comunicat la moartea Fiului. Moartea lui Cristos este unică pentru că Fiul lui Dumnezeu este unic.

De ce crucea lui Cristos este izvor de mântuire?

Tot ce a spus şi a făcut Isus a fost pecetluit pe cruce. Moartea lui Isus nu poate fi înţeleasă dacă nu este privită în legătură cu viaţa lui: «Am venit pentru ca oamenii să aibă viaţă din belşug» (In 10, 10). Această viaţă este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nu o viaţă ce se sfârşeşte în moarte, ci o viaţă care străbate dincolo de moarte. Isus n-a dat înapoi în faţa morţii, ci a înfruntat-o în numele vieţii. El este Viaţa.

«Viaţa mea, nimeni nu o ia de la mine,
ci Eu însumi o dau.»
«Am puterea să-mi dau viaţa
şi puterea să o iau înapoi»,

spune Isus, în parabola Bunului Păstor (In 10,18). Desigur, mulţi păstori, după chipul Învăţătorului lor, şi-au dat viaţa pentru oiţele lor. Dar care dintre ei are puterea să o ia înapoi? Cine este stăpân pe viaţă? Contemplând misterul morţii lui Isus pe cruce, Ioan vede ţâşnind din rana deschisă a coastei lui Cristos apă şi sânge. Apa este izvor de viaţă: ea vesteşte Botezul. Sângele este viaţa: el vesteşte Euharistia.

Ce înseamnă expresia: Isus ne «răscumpără» prin moartea sa?

Bogăţia misterului lui Dumnezeu revelat în Isus Cristos este atât de mare încât primii creştini nu aveau destule cuvinte s-o exprime. Împreună cu Apostolii, ei au îngăimat-o. Scrierile Noului Testament vorbesc de «răscumpărare», de jertfa şi oferirea lui Cristos Tatălui său. Sunt cuvinte foarte grăitoare pentru cine ştie ce înseamnă a dezrobi un sclav sau a plăti pentru a-i obţine libertatea. Cristos plăteşte cu fiinţa sa: El ne răscumpără din iubire. O iubire căreia nimic nu-i stă împotrivă, nici moartea, nici dispreţul.

«De-abia dacă s-ar găsi cineva
să moară pentru un om drept.
Dar Cristos a murit pentru noi,
pe când noi mai eram încă păcătoşi!» (Rom 5, 7)

Moartea lui Isus este o jertfă?

De ce se roagă creştinii zicând: «Mielul lui Dumnezeu care iei asupra ta păcatele lumii…» înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Cristos mort şi înviat?

Răstignirea lui Isus le-a apărut celor dintâi creştini ca desăvârşirea jertfei mielului pascal (In 19, 36). Ucenicii au trăit clipa sfâşietoare a morţii lui Cristos în afara cetăţii Ierusalimului în vreme ce în Templu se jertfeau mieii pentru sărbătoarea Paştelui. Pentru noi, creştinii, Cristos este Mielul pascal prin excelenţă.

Patima lui Isus împlineşte şi profeţia lui Isaia: «Ca un miel dus la înjunghiere… el nu-şi deschide gura» (Is 53, 7). În această cântare, «Slujitorul care suferă» repară greşelile poporului şi readuce la unitate oiţele necredincioase şi risipite.

Primele comunităţi creştine, confruntate cu prigoana, au înălţat cântări Mielului jertfit dar învingător, rănit dar rămas în picioare (Ap 4-5)! Biserica reia aceste cântări, în fiecare săptămînă, la rugăciunea ei de seară, rugăciunea Vesperelor.

Ai un crucifix? Atunci, priveşte-l pe Cel Răstignit şi crede!

Crucea este atât de des banalizată, încât o putem vedea ca pe o simplă podoabă fără a ne tulbura! Ea ne dezvăluie totuşi cât de adânc e păcatul omului capabil să răspundă iubirii cu ură. Ea ne arată chipul lui Dumnezeu, Inima lui străpunsă din care izvorăşte îndurarea.

Ea ne spune că tot ucenicul care vrea să meargă pe urmele lui Cristos va întâlni negreşit indiferenţă, dispreţ, cruce, dar, în Cristos, aceeaşi biruinţă. Crucea nu este şcoală de resemnare; suferinţa nu este sacră. Ea trebuie combătută sau purtată cu iubire. Căci ceea ce trebuie să le apară tuturor este iubirea.

Crucea nu este ultimul cuvânt. Dar fără ea nu există biruinţă asupra morţii, pentru cine fuge de luptă în fiinţa proprie şi în lume.

Crucea e semnul creştinului: el îşi face semnul crucii pentru a se transpune – trup şi suflet – într-o atitudine de iubire faţă de Dumnezeu şi de dăruire de sine faţă de ceilalţi. Părinţii îşi învaţă copiii să-şi facă semnul crucii şi le place să-l schiţeze pe fruntea acestora. Le facem şi morţilor noştri acelaşi gest ca rămas bun.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *