Meniu

Să ne lăsăm împăcaţi de Dumnezeu

«Dumnezeu e bogat în îndurare» (Ef 2, 4)

Sacramentul iertării este semnul împăcării cu Dumnezeu şi cu comunitatea. El îl ridică pe cel păcătos şi îl transformă până în adâncuri. Este izvor de bucurie şi de reînnoire pentru Biserică.

Parabolele milostivirii, aceea a fiului risipitor şi aceea a oii pierdute, subliniază bucuria lui Dumnezeu la convertirea fiecărui păcătos şi atenţia cu care o urmăreşte: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am regăsit oaia cea pierdută! Adevăr vă spun: va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire» (Lc 15, 7).

Şi Isus insistă:

«Adevăr vă spun,
e mare bucurie la îngerii lui Dumnezeu
pentru un singur păcătos care se converteşte»
(Lc 15, 10).

Iertarea păcatelor este un dar al lui Isus făcut păcătoşilor şi lumii, în Biserică

În seara Joii Sfinte, Isus anticipă dăruirea vieţii sale dându-le ucenicilor să bea din potir: «Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este Sângele Noului Legământ (împăcare) care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor». Pe cruce, Isus moare iertându-şi călăii şi, în jertfa Fiului adusă Tatălui, Dumnezeu împacă lumea cu sine (2 Cor 5, 19).

Crucea Domnului este icoana împăcării noastre. «Dacă păcătuieşte vreunul dintre voi, avem un Apărător la Tatăl: pe Isus Cristos, care este drept. El este victima de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi» (1 In 2, 1-2).

Isus le dă Apostolilor puterea de a ierta păcatele

Puterea de a ierta păcatele îi aparţine numai lui Dumnezeu. În seara Paştelui, când Isus cel înviat le apare Apostolilor, El revarsă asupra lor Duhul său, ca ei să poată ierta păcatele în numele său. Cea dintâi misiune pe care aceştia o primesc este, aşadar, misiunea de a ierta păcatele şi Isus le încredinţează această putere zicând:

«După cum m-a trimis pe mine Tatăl
şi Eu vă trimit pe voi…
Primiţi pe Duhul Sfânt.
Cărora le veţi ierta păcatele,
vor fi iertate
şi cărora le veţi ţine,
vor fi ţinute» (In 20, 21. 23).

Această slujire a împăcării este astăzi încredinţată episcopilor şi, prin ei, preoţilor. Într-adevăr, la hirotonire, Biserica le dă această putere despre care Isus a zis:

«Tot ce veţi lega pe pământ
va fi legat şi în cer
şi tot ce veţi dezlega pe pământ
va fi dezlegat şi în cer» (Mt 18, 18).

Iubirea lui Cristos nu ne dă răgaz. Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu» (2 Cor 5, 14. 20).

Botezul ne-a făcut mădulare ale Trupului lui Cristos, fraţi şi surori între noi. Prin Euharistie, ne împărtăşim cu Domnul şi cu fraţii noştri. Dar cine nu ştie din experienţă că legăturile acestei unităţi slăbesc datorită neglijenţelor şi slăbiciunilor noastre? Orice păcat este o sfâşiere, o rupere a legăturilor ce ne unesc: «ceva» sau «nimic nu mai merge» între noi şi Dumnezeu, între noi şi ceilalţi. Urmările păcatului sunt considerabile. Ele nu afectează doar viaţa noastră personală. Într-adevăr, a alege ceva împotriva lui Dumnezeu înseamnă a contribui la dezordinea pe care păcatul o introduce şi o statorniceşte în Biserică şi în lume. Păcatul are repercusiuni cosmice. Crucea lui Cristos ne dezvăluie acest lucru.

De ce ne spovedim la un preot?

Cei botezaţi formează un singur trup în Cristos: după cum sfinţenia unuia este, în chip tainic, de folos tuturor, păcatele fiecăruia dăunează întregului trup. De aceea, în cadrul sacramentului, preotul nu-l reprezintă numai pe Cristos, prin care Dumnezeu ne împacă cu sine; ci el reprezintă şi comunitatea creştină pe care am rănit-o: ne reintegrează în comuniunea ei. Într-adevăr, ce se poate întâmpla mai grav unui mădular decât să fie despărţit de trupul căruia îi aparţine? De aceea sacramentul împăcării vindecă nu numai pe păcătoşi, ci şi Biserica, fiindcă «dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă un mădular primeşte cinstire, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale, fiecare în parte» (1 Cor 12, 26-27). Penitentul care îşi deschide inima în faţa unui preot ştie că vorbeşte altui păcătos, iertat şi el de Cristos; îl întâlneşte ca pe un frate, dar şi ca pe reprezentantul lui Cristos, prieten al păcătoşilor.

Să ne convertim în Biserică

Astăzi se practică două forme de celebrare a iertării: reconcilierea individuală a unui păcătos, care poate fi celebrată în orice clipă, şi celebrarea comunitară a împăcării cu spovadă şi absoluţiune individuală: acestea au loc mai ales în timpurile forte de convertire şi de pocăinţă, care sunt Postul Mare şi Adventul sau pregătirea uneia dintre marile sărbători.

Celebrările comunitare subliniază bine dimensiunea eclezială a acestui sacrament. Desfăşurarea lor e marcată de patru etape:

  1. Răspunzând la chemarea lui Cristos şi a Bisericii, păcătoşii se adună şi se primesc unii pe alţii în credinţă. Comunitatea, strânsă în jurul păstorului ei, se roagă lui Dumnezeu să-i dăruiască o convertire adevărată.
  2. Împreună, penitenţii ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îşi confruntă viaţa cu chemarea lui şi se roagă unii pentru alţii.
  3. Cei care doresc sacramentul pocăinţei îşi spovedesc individual păcatele la un preot şi primesc personal dezlegarea. Această etapă nu poate fi omisă.
  4. Adunarea aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru darul îndurării sale şi primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu prin intermediul celebrantului. Toţi sunt apoi trimişi să trăiască şi să ducă în lume Vestea cea Bună a iertării şi a împăcării.

«Fărădelegea mea eu o cunosc!» (Ps 51, 5)

Păcat, greşeală, vină, amărăciune, remuşcare şi ciudă, căinţă sau indiferenţă? Atâtea sentimente uneori contradictorii ne agită conştiinţa. Avem un sentiment acut al răului răspândit în lume, ne simţim vinovaţi de toate şi răspunzători de nimic. Conştiinţa poate să se tulbure sau, dimpotrivă, să se împotrivească. «Dacă spunem: "nu avem păcat", ne înşelăm pe noi înşine şi adevărul nu este în noi» (1 In 1, 8). Pentru problemele ce privesc formarea conştiinţei, simţul autentic al păcatului şi al căinţei, cititorul e îndemnat să parcurgă mai ales capitolul «Trăirea Evangheliei».

A fi penitent

Pocăinţa este un act de căinţă trezit în noi de Duhul Sfânt. Acest har, care îi inspiră celui păcătos regretul de a-l fi supărat pe Dumnezeu şi de a fi făcut rău semenilor săi nu îl face să se întoarcă spre sine; dimpotrivă, provoacă întoarcerea întregii lui fiinţe spre Tatăl care îl aşteaptă. Căinţa este atât de importantă ca să putem fi admişi la împăcare, încât cuvântul «pocăinţă» a fost multă vreme suficient pentru a desemna acest sacrament: păcatele nu-i sunt iertate decât aceluia care le regretă şi vrea cu hotărâre să lupte pentru a se converti. De aceea, după mărturisirea păcatelor, preotul îi cere penitentului să se roage şi să facă un gest de iubire, de adevăr şi de dreptate.

«Iubirea acoperă mulţime de păcate» (1 Pt 4, 8).

«Dacă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu, care este credincios şi drept, ne va ierta…» (1 In 1, 9)

Întâlnirea dintre penitent şi preot nu e simplă conversaţie. E dialog plin de încredere ce se leagă de la un capăt la altul în rugăciune: cei doi se primesc unul pe altul cu semnul crucii şi preotul începe prin a-l binecuvânta pe penitent. Acesta îşi face atunci «spovada».

A se spovedi înseamnă a-şi mărturisi păcatele şi totodată a recunoaşte iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu: «Comportându-mă în cutare şi cutare fel – în faptă, în cuvinte, în gând sau prin omisiune – am păcătuit». Nu e importantă atât «enumerarea» păcatelor, cât recunoaşterea lor cu smerenie în aşa fel încât să-i permită preotului să le poată evalua gravitatea, pentru a-l putea aduce pe penitent la lumină. Această mărturisire este deci salutară şi eliberatoare.

În numele lui Cristos, preotul îi primeşte pe penitenţi, le dezvăluie îndurarea Tatălui şi ascultă taina conştiinţelor. Din cauza acestei slujiri, el e obligat să păstreze neatins secretul sacramental. După mărturisire, preotul dă uneori câteva sfaturi, impune un efort de convertire penitentului, iar acesta se roagă împreună cu el pentru a primi iertarea.

(Act de căinţă vezi aici)

«Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi li s-au acoperit păcatele» (Ps 31, 1)

A «da dezlegarea» înseamnă a-l elibera pe penitent de legăturile cu păcatul. Şi Lazăr era înfăşurat cu fâşii care îl ţineau în robia morţii. De aceea, când Isus l-a înviat, a zis: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă» (In 11, 44). Absoluţiunea este, prin harul lui Dumnezeu, iertare radicală şi totală a păcatului, înviere la viaţa dumnezeiască; ea îl reaşează total pe cel credincios în condiţia de fiu al lui Dumnezeu şi de membru deplin al comunităţii celor răscumpăraţi. Gestul dezlegării – impunerea mâinilor ca semn al darului Duhului Sfânt – este însoţit de cuvintele sacramentale care subliniază acţiunea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt prin intermediul Bisericii:

«Dumnezeu, Tatăl nostru să-ţi arate îndurarea sa;
prin moartea şi învierea Fiului său
El a împăcat lumea cu sine
şi l-a trimis pe Duhul Sfânt
pentru a dărui iertarea păcatelor:
prin mijlocirea Bisericii,
să-ţi dăruiască iertarea şi pacea.
Iar eu te dezleg de toate păcatele tale
în numele Tatălui (+) şi al Fiului şi al Sfântului Duh.»

«Inimă curată zideşte în mine, Dumnezeule! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale» (Ps 51, 12. 14)

Primind cu credinţă şi cu bucurie iertarea lui Dumnezeu, credinciosul răspunde: «Amin» şi preotul îl trimite în pacea şi bucuria lui Cristos. Păcătosul iertat trăieşte atunci însemnătatea împăcării cu Dumnezeu, cu sine, cu ceilalţi şi cu întreaga creaţie. Duhul Sfânt care locuieşte în el îl însufleţeşte să dea mărturie despre aceasta şi să repare, cât poate, răul făcut.

Spovada nu este un act izolat

Reînnoirea adusă de practicarea sacramentului împăcării priveşte în primul rând viaţa interioară, căci în adâncul inimii se află rădăcina oricărui bine, dar şi a oricărui rău. Acolo încolţeşte schimbarea personală de orientare, de mentalitate, de fel de viaţă… Printre «faptele de pocăinţă», Scriptura şi Tradiţia au reţinut trei principale: împărţirea din avutul propriu, rugăciunea şi postul (Mt 6, 1-18), trei forme de convertire, în relaţia cu ceilalţi, în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu sine. Într-o lume în care oamenii trăiesc în conflict şi aspiră la libertate, la dreptate, la unire şi pace, sacramentul împăcării reînnoieşte şi societatea. Exigenţele întoarcerii totale către Dumnezeu şi harul iertării dau o temelie solidă relaţiilor de dreptate şi de fraternitate la care aspiră lumea.

Trebuie să ne spovedim înainte de a primi Sfânta Euharistie?

Biserica cere ca toţi credincioşii să-şi spovedească păcatele de moarte cel puţin o dată pe an. Ea mai cere ca tot creştinul să se întoarcă de la păcatele sale grave şi să primească sacramentul împăcării înaintea celorlalte sacramente.

Cum s-ar putea aşeza cineva la masa unirii cu Dumnezeu şi cu aproapele, cum s-ar putea împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Cristos dacă s-a îndepărtat grav de Tatăl sau a făcut un mare rău aproapelui?

Trebuie să primim acest sacrament cu regularitate?

Chiar dacă n-au existat astfel de rupturi, e bine să întâlnim cu regularitate, în acest sacrament, chipul îndurător al Tatălui. Dacă spovedim deseori aceleaşi păcate, acestea ne dezvăluie punctele noastre slabe şi sunt un motiv în plus de a recurge adesea la vindecarea pe care o dă Domnul. Iertarea este unul din semnele cele mai caracteristice ale vieţii creştine: a ierta «până la de şaptezeci de ori câte şapte» (Mt 18, 22), adică la infinit. Cum ar putea oamenii să se ierte între ei dacă nu descoperind cu câtă promptitudine Dumnezeu le dă iertarea?

Cum trebuie înţelese indulgenţele?

Orice păcătos căit şi iertat ştie din experienţă că rămân în viaţa sa atitudini profunde şi comportamente care se opun lui Dumnezeu. Ca slujitoare smerită a Domnului şi ca mamă, Biserica îşi susţine fiii în slăbiciune, în lupta lor cu «rămăşiţele păcatului» şi în efortul lor de a repara răul făcut prin păcate.

Cristos este «dreptatea» noastră, El este «indulgenţa» noastră. El şterge pedepsele meritate. Biserica îi face părtaşi de acest dar al indulgenţei lui Cristos pe păcătoşii convertiţi care îşi arată sincer şi cu generozitate, prin fapte de pocăinţă, de pietate şi de întrajutorare frăţească, hotărârea de a trăi în iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni, în adevăr şi dreptate.

«La Domnul e belşug de răscumpărare» (Ps 130, 7)

Toţi cei botezaţi, fie răposaţi, fie vii, aparţin împărtăşirii sfinţilor; ei trăiesc din sfinţenia lui Cristos şi, ca păcătoşi, găsesc un ajutor şi în iubirea frăţească a tuturor mădularelor acestui Trup care lucrează la convertirea lor. Aceasta e o formă înaltă a iubirii ecleziale.

În virtutea imensei bogăţii a meritelor lui Cristos şi, în El, a tuturor sfinţilor, Biserica dă oricărui creştin posibilitatea de a veni în ajutor fraţilor răposaţi sau de a se îngriji de sine însuşi în vederea iertării de pedepsele care rămân după dezlegare. De aceea ea indică în general rugăciuni, fapte de pocăinţă şi solidaritate frăţească pentru a avea acces la această comoară de iertare şi reparare. Prin dăruirea indulgenţelor, Biserica doreşte să stimuleze rugăciunea, pocăinţa şi iubirea credincioşilor pentru a-i face părtaşi de plinătatea lui Cristos în comuniunea sfinţilor.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *