Meniu

Să nu capturezi şi să nu manipulezi omul: să-i asiguri libertatea şi demnitatea

Să nu furi

În cateheză, porunca a şaptea se referă la interzicerea furtului. În Biblie, această interdicţie nu se referă numai la furt în general, ci în primul rând la furtul de oameni: bărbaţi, femei şi copii, răpiţi în cursul invaziilor pentru a fi făcuţi sclavi. Astăzi, această poruncă îşi regăseşte întreaga greutate: se referă la exploatarea omului de către om şi la angrenajul necinstei.

Dumnezeu îl vrea pe om liber

Oamenii au fost creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa: ei nu sunt obiecte. Au fost eliberaţi din sclavie şi răscumpăraţi din robia păcatului. Totuşi, de când e lumea, sunt răpiţi, vânduţi, cumpăraţi… Isus însuşi a fost vândut şi condamnat la o moarte de sclav. El a luat asupra sa toată suferinţa celor nevinovaţi, care şi astăzi sunt utilizaţi în scopuri politice sau economice sau pentru împlinirea poftei sexuale, venale sau violente: luări de ostateci, torturi, închiderea în ospicii, «dispariţii» cu miile sub regimuri dictatoriale; mână de lucru ieftină importată sau exploatată local; populaţii respinse la graniţă, alungate de pe pământurile lor, cumpărate cu pământuri cu tot sau înghesuite în mari ghetouri; asuprirea unor bărbaţi, femei şi copii în exploatările de zăcăminte, la cariere de piatră, în marile plantaţii, fabrici şi reţele ale traficului de droguri; prostituarea unor adulţi şi copii, comerţul cu embrioni etc.

Exploatarea omului de către om constituie, în lumea întreagă, o formă de organizare a muncii şi a comerţului. Ea joacă un rol capital în structura de bază a economiei mondiale şi are repercusiuni în fiecare ţară. Avem datoria să devenim conştienţi de acest lucru şi să acţionăm asupra cauzelor şi consecinţelor acestei situaţii. Această responsabilitate ne situează în centrul vocaţiei creştine. Mijloacele de comunicare ni-l arată pe Lazăr cel sărac din parabolă culcat la picioarele noastre, în pragul uşii noastre. Suntem datori să-i pansăm rănile înspăimântătoare.

Educarea la solidaritate

Doctrina socială a Bisericii este bazată pe demnitatea persoanei umane. Un tânăr, un muncitor valorează mai mult decât tot aurul din lume. Mulţi sunt gata să recunoască acest lucru, dar puţini trag şi concluziile practice. În faţa unui număr atât de mare de flămânzi din lume, Conciliul Vatican II insistă faţă de toţi oamenii şi faţă de autorităţi să-şi amintească de cuvântul Părinţilor Bisericii: «Dă-i de mâncare celui care moare de foame, căci dacă nu i-ai dat l-ai ucis». Conciliul insistă ca fiecare om, după posibilităţi, să facă parte efectiv şi altora din avutul său. Această împărtăşire de bunuri trebuie în primul rând să îngăduie persoanelor şi popoarelor să dobândească mijloacele de a se ajuta singuri şi de a se dezvolta (Gaudium et spes, 69, 1). Nu e suficient numai să dai, trebuie să dai în aşa fel încât oamenii să devină mai umani şi mai liberi.

Vocaţia omului la muncă

Conform concepţiei catolice despre muncă, omul nu participă numai la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Prin oferirea muncii sale Tatălui, el este asociat şi la lucrarea răscumpărătoare a lui Isus Cristos, care a dat muncii o demnitate supremă lucrând cu mâinile sale în cea mai mare parte a vieţii, la Nazaret. Munca îi asociază pe oameni şi-i face mai liberi din punct de vedere moral şi fizic.

Suntem confruntaţi cu un fenomen mondial deconcertant: în timp ce există resurse naturale care rămân neexploatate, milioane de oameni rămân fără lucru sau au de lucru doar ocazional şi mor de foame. Alte milioane de oameni sunt exploataţi şi mor de epuizare. Răspunderile ţărilor industrializate şi ale conducătorilor din ţările în curs de dezvoltare sunt importante. Căutarea unor remedii adecvate este urgentă.

Dreptul oricărui om la muncă este sacru

Sarcina de a face această lume mai umană revine omenirii întregi. Nimeni nu poate fi scutit de ea, pentru că orice om, oricare i-ar fi cultura, religia sau rasa, trebuie să se poată regăsi în ea şi să-şi poată amenaja un loc al său. Munca este un drept sacru pentru orice persoană.

Şomajul constituie o realitate demoralizantă pentru toţi şi mai ales pentru tineri. El îi lipseşte pe şomeri de un mijloc important de echilibru personal şi de bucuria de a se simţi colaboratori utili în construirea cetăţii; le răpeşte posibilitatea de a exercita răspunderi în cadrul ei.

Obligaţia de a plăti alocaţii de şomaj decurge în mod direct din dreptul comun tuturor oamenilor de a avea acces la bunurile vitale şi la muncă. Solidaritatea între omul care are de lucru şi cel care e lipsit în mod nedrept de un loc de muncă este fundamentală. Nu şomerul trebuie să se ruşineze că nu are de lucru, ci comunitatea umană care nu găseşte ce să-i ofere de lucru.

Producerea de bunuri revine în egală măsură femeilor ca şi bărbaţilor. Femeile joacă în ea un rol specific: ele trebuie, deci, să aibă acces la muncă. Trebuie să se ţină seama de calitatea lor de femei, fără ca aceasta să dea naştere unei discriminări. Şi munca din familie trebuie recunoscută şi respectată în egală măsură.

Muncitorii imigranţi trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi şi avantaje sociale ca şi muncitorii din ţara respectivă. Ei nu trebuie să fie obiectul nici unei discriminări, fie ea rasială sau de alt fel. Creştinul vede un frate în orice om şi orice om are dreptul la libertatea la care ţinem cu toţii atât de mult.

Nici persoanele handicapate nu trebuie excluse din lumea muncii. Umanizarea societăţii cere să li se ofere o muncă după puterile lor. O societate care nu ţine seama de această îndatorire se face vinovată de discriminare faţă de cei slabi şi mai puţin valizi.

Diferite situaţii de nedreptate împiedică numeroase familii să se bucure de drepturile familiale fundamentale. Şomajul îi demoralizează pe soţi şi pe copii. El nu este numai o dramă socială, ci şi o dramă morală.

Ce e de făcut? De la consideraţii la acţiuni concrete

Pentru redistribuirea muncii disponibile au fost sugerate mai multe iniţiative importante: suprimarea orelor suplimentare şi a cumulului; scurtarea zilei de muncă în sectoarele unde e posibil; iniţierea unor lucrări utile în domenii neglijate până acum; posibilitatea de a se angaja cu mai puţin de o normă; facilitarea accesului la profesii independente; mai buna coordonare între munca profesională, lucrările gospodăreşti şi angajarea socială.

Retribuirea corectă

Un alt criteriu care îngăduie aprecierea justeţei unui sistem socio-economic este acela al corectei retribuiri. Dacă munca este insuficient remunerată, societatea trebuie să revadă bazele organizării muncii. Pentru a fi dreaptă, ea trebuie să fie atentă necontenit la situaţia reală a membrilor săi. Remunerarea poate fi considerată corectă dacă îngăduie unui cap de familie să-şi asume toate îndatoririle.

Mamele au dreptul la alocaţii familiale pentru a avea posibilitatea educării copiilor şi pentru a putea fi eventual eliberate de munca în afara familiei.

Dincolo de remunerarea corectă, asistenţa medicală a omului care munceşte trebuie să fie garantată financiar. În caz de accident de muncă, muncitorul are drept la despăgubiri. În general, toate dispoziţiile sociale, legale sau contractuale atrag o reală obligaţie morală pentru contractanţi. Într-o societate care trebuie, neîndoielnic, să facă economii, este esenţial ca acestea să nu se realizeze pe seama asigurărilor sociale ca structură de solidaritate şi ca drept individual.

Apărarea intereselor diferitelor grupuri sociale şi armonizarea lor

Toate grupurile sociale au dreptul să constituie sindicate pentru a-şi apăra interesele vitale şi pentru a-şi avea propriii purtători de cuvânt faţă de partenerii sociali. Este evident că acţiunea sindicatelor antrenează luări de poziţii care au incidenţă în domeniul politic. Aceste grupuri trebuie totuşi să aibă grijă să nu cadă în ispita de a-şi apăra unilateral interesele particulare şi privilegiile, cu riscul de a se substitui puterii politice.

Vocaţia specifică a laicilor creştini este de a fi «ferment» în lume: ei sunt chemaţi să dialogheze în concertarea socială şi să colaboreze cu persoane de diferite tendinţe, pe plan economic, politic şi social, pentru a apăra interesele a cât mai mulţi oameni şi mai ales interesele celor mai lipsiţi.

Biserica nu are soluţia tuturor problemelor

Când Biserica afirmă atât de clar datoria comunităţii creştine, ea nu se substituie experţilor în economie sau în politică. Ea nu are nici cheia, nici soluţia tuturor problemelor, însă face apel la conştiinţe. Îi interpelează cu tărie pe creştini şi mai ales pe aceia care cred că «nu se poate face nimic».

Lupta împotriva sărăciei

Şi la noi, ca şi în ţările lumii a treia, sute de mii de persoane sunt, din generaţie în generaţie, excluse de la bunăstare. Inadaptate din punct de vedere social, ele formează ceea ce se numeşte «lumea a patra». Diferite cauze concură la condiţiile în care au ajuns să trăiască: venituri insuficiente, probleme de sănătate, analfabetism, lipsă de calificare, penurie de locuinţe. Cei din lumea a patra nu sunt «incurabili», ci sunt în stare să se ridice. Experienţa arată acest lucru. Au ne-voie de disponibilitatea şi ajutorul nostru pentru dezvoltarea lor umană.

Poate un creştin să se bucure de bunăstarea proprie?

Unii spun: «Atâta timp cât vor exista copii care mor de foame nu voi putea mânca liniştit!» sau «Când vezi atâţia oameni nenorociţi, ai impresia că e ruşine să o duci bine!» Evanghelia e, oare, culpabilizantă? Există o bunăstare primită sau dobândită în mod legitim. În acest caz ea nu e furată şi nu trebuie să dea naştere unui sentiment greşit de vinovăţie. Fiecare creştin este chemat să fie recunoscător pentru fericirea sa şi să o împărtăşească şi altora: are responsabilităţi, dar şi acestea au limite. Nimeni nu e obligat să facă ceea ce e imposibil. Răspunderea fiecăruia este limitată la ceea ce este moralmente obligatoriu şi posibil de înfăptuit.

Pentru un stil de viaţă mai generos

În cadrul unei solidarităţi reale, e necesară o schimbare a mentalităţilor. Cum să redistribui munca dacă fiecare pretinde să poată consuma fără oprelişti? Dar totul este posibil dacă fiecare la nivelul său acceptă să fie mulţumit cu mai puţin. Creştinul găseşte în mesajul lui Isus motive de convertire:

«Aşa este cu cel care agoniseşte comoară pentru sine în loc să se îmbogăţească la Dumnezeu. Viaţa e mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât haina. Căutaţi mai degrabă Împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra» (Lc 12, 21. 23. 31).

«E mai mare bucurie să dai decât să primeşti» (Fapte 20, 35).

Ştim că în civilizaţia noastră «timpul e bani». Comunitatea creştină îi încurajează pe aceia care dăruiesc gratuit din timpul lor pentru cei lipsiţi. Primind de la fraţii şi surorile lor adesea mai mult decât le dăruiesc, ei luptă împotriva sărăciei inimii noastre. Unii nu ezită să-şi ofere mai mulţi ani din viaţa lor sau întreaga existenţă, sacrificând confort şi carieră. Prin generozitatea lor unită cu grija pentru competenţă, ei creează în mod spontan în jurul lor reţele de conştientizare şi solidaritate, care sunt plămadă vie în aluat.

«Dacă cineva are bunurile lumii acesteia dar văzându-l pe fratele său în lipsă îşi închide inima faţă de el, cum să rămână în el iubirea lui Dumnezeu?»(1 In 3, 17) Generozitatea personală nu-i dispensează nicidecum pe creştini de la colaborarea cu fraţii lor pentru transformarea structurilor nedrepte ale societăţii: ea este o poartă deschisă pentru puterea nemărginită a Duhului Sfânt, izvorul oricărei acţiuni eliberatoare.

O utopie…

Faptele Apostolilor ne descriu prima comunitate creştină ca pe un model: «Toţi cei credincioşi erau una şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ţarinile şi bunurile şi preţul îl împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Nimeni nu era lipsit printre ei» (Fapte 2, 44-45; 4, 34). Se află aici o chemare al cărei ecou vibrant îl regăsim în anumite comunităţi creştine, călugăreşti sau nu: acestea sunt semne ale lumii viitoare. Dar fiecare om botezat este chemat să participe la misiunea profetică a Bisericii. Atunci când împarte cu cei lipsiţi, el colaborează la viitorul voit de Dumnezeu şi arată că iubirea este posibilă între toţi oamenii.

… foarte realistă!

Ce reprezintă în mod concret astăzi acest aspect al dreptăţii? Sarcinile comunităţii trebuie să fie repartizate în mod echitabil, după mijloacele fiecăruia. Impozitele sunt unul din mijloacele de redistribuire a bunurilor: ele trebuie să fie plătite cinstit. Este şi va fi totdeauna un lucru necinstit să paralizezi economia spre profitul propriu participând la scurgerea capitalurilor şi a competenţelor spre străinătate. Necinstită este şi utilizarea mişcărilor sociale în alte scopuri decât dreptatea socială. Abuzurile datorate proastei gestiuni, risipirii avutului statului sau al societăţilor, vandalismului în locurile publice sau fraudei în transporturile publice îi lovesc mai mult pe cei mai lipsiţi.

Cultivarea cinstei

În jurul nostru scad mereu cinstea şi respectul faţă de semeni: înşelăciunea la examene şi în diferite feluri de declaraţii; furtul de maşini, de biciclete, de genţi, furtul din magazine, tâlhăria… Acest flagel trebuie combătut prin crearea unei mentalităţi sănătoase şi a unor structuri sănătoase.

Pentru a manifesta dreptatea lui Dumnezeu e necesară cultivarea cinstei.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *