Meniu

Să nu săvârşeşti adulter: să iubeşti cu fidelitate

«Bărbaţi şi femei…»

Porunca a şasea se referă la dragoste şi sexualitate.

«Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său,
după chipul lui Dumnezeu l-a creat;
bărbat şi femeie l-a creat» (Gen 1, 27).

Dumnezeu a încredinţat întreaga creaţie omenirii, adică bărbatului şi femeii, pentru ca împreună să o păstreze şi să o umanizeze. Femeia îl scoate pe bărbat din izolarea sa în construirea lumii şi invers. Faptul că suntem bărbaţi şi femei este un izvor de bucurie în toate domeniile. Peste tot suntem surprinşi să descoperim în jurul nostru o amprentă feminină şi masculină. Astfel, încă de la naştere copilul trăieşte plăcerea de a fi fermecat, pe rând, de mamă şi de tată, de bărbaţi şi de femei care se bucură de bucuria lui. Încă din leagăn, copilul învaţă să fie «bărbat» sau «femeie», căci sexualitatea este o componentă fundamentală a personalităţii; este un mod de a exista, de a se manifesta, de a comunica cu ceilalţi, de a simţi, de a exprima şi de a trăi iubirea omenească. Deşi asemănători, suntem diferiţi. Ce bucurie când ne descoperim propriul univers prin sensibilitatea diferită a unui bărbat sau a unei femei!

Ce este curăţia?

Biserica acordă o importanţă deosebită educării iubirii umane care se trăieşte în sexualitate. Ea are grijă să-l vadă pe fiecare că «învaţă orânduirea sănătoasă a propriei sexualităţi»; ne cheamă să trăim curăţia ca dăruire de sine, fie în căsătorie, fie în celibat. Soţii să-şi trăiască relaţia de căsătorie fiind atenţi fiecare la modul diferit de a trăi al celuilalt. Vor descoperi că bucuria dragostei implică renunţări: plăcerea nu durează decât dacă fiecare îl respectă pe celălalt. Funcţia fecundităţii implică grija de a face totul pentru ca copilul să fie dorit şi să se nască într-un ambient în care să fie binevenit.

Adulterul

Toate acestea arată respectul pe care creştinii îl au pentru sexualitatea umană, recunoscută ca un dar al lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia participă la iubirea creatoare a lui Dumnezeu nu numai ca persoane individuale, ci şi în calitate de cuplu. Trupul, întrucât e sexuat, exprimă vocaţia omului la reciprocitate. Cuplul creştin trăieşte sub impulsul recunoscut al Duhului Sfânt. De aceea vocaţia lui se trăieşte în Biserică prin harul sacramentului căsătoriei. «Să nu săvârşeşti adulter», să respecţi răspunsul pe care l-ai dat în Biserică vocaţiei la căsătorie, să respecţi pe soţul tău, pe soţia ta, care a răspuns împreună cu tine.

Adulterul, sau relaţia extraconjugală, nu se poate aprecia corect pornind de la o singură persoană. El pune în cauză partea lezată, persoana cu care se săvârşeşte adulterul, eventualul partener conjugal al acesteia şi, uneori, copiii din ambele familii. Infidelitatea conjugală gravă se poate produce chiar şi fără să aibă loc adevărate relaţii sexuale.

În lumina Evangheliei, acela sau aceea care, în fapte sau în inimă, îşi înşeală soţia sau soţul, înşeală Biserica lui Dumnezeu şi pe Duhul care lucrează în ea unitatea într-un singur Trup; destramă Biserica şi societatea.

Divorţul

În urma unei despărţiri, fiecare dintre soţi, mai ales dacă este nevinovat, cunoaşte singurătatea şi alte dificultăţi familiale şi sociale. Comunitatea bisericească trebuie să-i ofere respect şi ajutor concret ca să-l susţină în fidelitate. Divorţaţii care, uneori în mod eroic, refuză să se căsătorească dau mărturie cu credinţă şi curaj pentru indisolubilitatea căsătoriei creştine. Ei sunt chemaţi să-şi reînnoiască puterea de a da această mărturie apropiindu-se des de sfintele sacramente. Cât despre divorţaţii recăsătoriţi civil, ei sunt îndemnaţi să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să asiste la Liturghie, să stăruie în rugăciune, pentru a implora în fiecare zi harul lui Dumnezeu. Chiar dacă Biserica nu poate să-i dezlege şi nici să-i primească la comuniunea euharistică, ea este plină de grijă faţă de ei. Comunitatea creştină este chemată să nu-i judece, ci să caute căi prin care, fiind respectată indisolubilitatea, divorţaţii recăsătoriţi să-l poată întâlni pe Dumnezeu şi pe fraţii lor.

Evanghelizarea familiilor

Exigenţele vieţii familiale creştine presupun o evanghelizare a familiilor. Aceasta se realizează într-un demers zilnic. Itinerariul uman şi spiritual al soţilor comportă o conştiinţă luminată asupra iubirii adevărate şi asupra angajării comune, maturizate prin dialog, de a respecta legea Domnului: soţii sunt ajutaţi la aceasta prin harul Euharistiei şi al sacramentului Împăcării, care implică practicarea iertării reciproce. Acest drum presupune în mod necesar o viaţă de rugăciune; soţul nu trebuie să lase întreaga iniţiativă soţiei sale, trebuie să aibă şi el un rol activ. Familia este locul privilegiat al educării tinerilor la curăţie. Această educaţie progresivă în familie tinde spre dezvoltarea globală a tinerilor. Ei trebuie să perceapă prin viaţa de rugăciune a părinţilor că adultul rămâne la fel de lipsit de apărare şi de vulnerabil ca şi tânărul.

Copilul trebuie dorit de ambii părinţi

Lângă leagănul copilului soţii se descoperă tată şi mamă, «slujitori ai marelui mister al vieţii» (Gaudium et spes, 50, 1). Venirea copilului transformă unirea dintre un bărbat şi o femeie într-o adevărată familie. Într-un anume sens, copilul «întemeiază» familia. El va fi cu atât mai bine primit cu cât părinţii se primesc reciproc în toată profunzimea fiinţei lor. A da viaţă unui copil înseamnă a refuza ca acest copil să devină într-o zi copilul «tău» sau copilul «meu». Copilul care urmează să se nască trebuie să fie «al nostru», dorit şi primit aşa cum este. Problema copilului nu este deci în primul rând o problemă de fecunditate a cuplului, ci problema relaţiei viitorilor părinţi cu copilul care se va naşte. Această relaţie trebuie să prelungească relaţia de iubire care îi uneşte pe soţi.

A vorbi despre «reglementarea naşterilor» în termeni generali de «contracepţie» şi de «limitare a naşterilor» fără a face apel la toate dimensiunile iubirii umane înseamnă a neglija faptul că copilul nu este un obiect, ci un dar al lui Dumnezeu şi o persoană. Vorbind despre reglementarea naşterilor, creştinii doresc să pună în valoare în primul rând unirea dintre soţi, binele copiilor deja născuţi şi pe acela al copilului ce urmează să se nască.

Reglementarea naşterilor

Comunitatea creştină trebuie să-i încurajeze pe părinţii care-şi întâmpină copilul încrezători în iubirea lui Dumnezeu, singura care e mai tare decât toate spaimele vehiculate de societate. De aceea Biserica aminteşte cu energie implicaţiile umane şi spirituale ale reglementării naşterilor. Ea se străduieşte să arate creştinilor că metodele numite «naturale» respectă cel mai bine exigenţele unei paternităţi responsabile: acestea implică respectarea structurii actului conjugal, adâncirea dialogului între soţi, delicateţea unuia faţă de celălalt şi responsabilitatea comună.

Dimpotrivă, Biserica nu poate accepta metodele contraceptive numite «artificiale»: acestea subestimează caracterul uman şi spiritual al comuniunii conjugale. Astfel, creştinii sunt puşi în faţa răspunderii lor: sunt chemaţi să înainteze spre împlinirea vocaţiei de soţi şi părinţi, pe care Dumnezeu a înscris-o în adâncul lor.

Educaţia la curăţie

Conciliul Vatican II cere ca tinerii să beneficieze de o educaţie sexuală în acelaşi timp pozitivă şi prudentă, pe măsură ce cresc. Trupul nostru este primul mesaj pe care Dumnezeu ni-l adresează: întru cât este sexuat, el exprimă vocaţia omului la reciprocitate, adică la iubirea soţului pentru soţie şi a soţiei pentru soţul ei. Educaţia creştină la o sexualitate sănătos orânduită implică o trezire la toate valorile evanghelice. Părinţii creştini trebuie să fie primii care dezvăluie copiilor şi adolescenţilor vocaţia persoanei umane care e înscrisă în trupul lor. Tot ei, prin exemplu, vor da mărturie pentru generozitatea şi renunţarea ce trebuie să însoţească descoperirea treptată de către tânăr a semnificaţiei trupului. Dincolo de simpla informare a inteligenţei, părinţii creştini se vor strădui să educe voinţa, sentimentele şi emoţiile, favorizând în acelaşi timp încrederea în Dumnezeu.

Autoerotismul

O educaţie autentică a persoanei va duce la stăpânire de sine şi la fermitate în opţiunile morale. În evoluţia sexuală poate apărea aici o problemă delicată, aceea a autoerotismului. Morala creştină consideră masturbaţia ca o dezordine gravă, mai ales la adult, pentru că sexualitatea voită de Dumnezeu este orientată nu spre sine însuşi, ci spre celălalt, spre dorinţa reciprocă a soţilor şi în vederea copilului.

Fără a neglija gravitatea obiectivă a masturbaţiei, trebuie să fim prudenţi în evaluarea responsabilităţii reale a persoanei. Aceasta trebuie să se simtă bine primită pentru a fi eliberată de întoarcerea spre sine şi pentru a găsi un echilibru afectiv. Masturbaţia va trebui judecată cu obiectivitate, pe baza principiilor moralei generale. Se va evita, deci, dramatizarea ei, fără a i se minimaliza însă gravitatea.

«Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul Duhului Sfânt?»

Uneori, la tânăr sau la adult, obiceiul autoerotic provine dintr-o singurătate afectivă, dintr-o lipsă de motivaţie spirituală, dintr-o concepţie păgână asupra trupului… În lumina credinţei trupul este «templul Duhului Sfânt» (1 Cor 6, 19). Pentru a-şi susţine trăirea acestui adevăr de credinţă, creştinul trebuie să ducă o viaţă sănătoasă, să-şi hrănească viaţa spirituală prin rugăciune şi sacramente şi să-şi dezvolte o atenţie faţă de ceilalţi care să angajeze întreaga persoană.

Orice iubire sexuală este morală?

Un creştin ar putea fi pus în situaţia să înfrunte în lumina credinţei o altă problemă, aceea a homosexualităţii. Tendinţa homosexuală nu face obiectul judecăţii morale. Relaţiile homosexuale sunt reprobabile. Într-adevăr, vocaţia primului cuplu uman arată că relaţia conjugală presupune asemănare şi diferenţă. Numai relaţia între bărbat şi femeie respectă actul conjugal în dubla lui dimensiune de unire şi de procreare.

Respect: nici excludere, nici permisivitate

Ca şi adulterul, comportamentul homosexual destramă Biserica şi societatea. În pofida severităţii reale a ordinii morale obiective, culpabilitatea homosexualilor trebuie judecată cu caritate şi prudenţă. A-i întâmpina cu înţelegere înseamnă a-i susţine în speranţa de a-şi depăşi dificultatea. Pe de altă parte, familiile şi societatea au o datorie de vigilenţă, de prevenire şi de educaţie.

Convieţuirea ca pregătire la căsătorie?

Timpul în care logodnicii învaţă să se cunoască mai bine este foarte preţios: el pregăteşte pentru fidelitatea în căsătorie. Nu se poate, însă, ajunge la «căsătoria de probă». În lumina Evangheliei, actul conjugal exprimă angajarea pe viaţă a soţilor unul faţă de altul; el nu poate fi trăit de cei botezaţi decât în cadrul căsătoriei creştine, pentru că aceasta simbolizează unirea indisolubilă dintre Cristos şi Biserică.

Coabitarea, în care totul este trăit în comun sub semnul provizoratului, nu constituie o pregătire pentru căsătorie. Ea este deja viaţa comună, fără angajarea unuia faţă de celălalt şi nici în faţa comunităţii. Această viaţă nu are cum să pregătească pentru fidelitatea definitivă. Dimpotrivă, ea poate exprima refuzul, cel puţin provizoriu, al legăturii ireversibile prin care soţii creştini se angajează unul faţă de celălalt, cu harul lui Dumnezeu, în faţa comunităţii umane şi bisericeşti.

Iubirea poate creşte în absenţa oricărei interdicţii?

Adevărata pregătire pentru căsătorie implică răbdare. Iubirea dă stăpânire de sine şi trezeşte respectul reciproc. Răbdarea şi delicateţea sunt calităţi vitale pentru fidelitatea reciprocă. Relaţiile sexuale constituie una din componentele limbajului atât de bogat al iubirii omeneşti. Dacă sunt premature, ele pot dăuna împlinirii totale a acestei iubiri. Şi înfrânarea face parte din limbajul iubirii! Această formă de expresie este la fel de importantă în logodnă ca şi în căsătorie.

Trăirea curăţiei în celibat

Mulţi nu se căsătoresc ca urmare a împrejurărilor, prin alegere, prin vocaţie sau prin consacrare. Pentru orice celibatar curăţia creştină constă în trăirea sănătoasă a sexualităţii prin înfrânare, în vederea împlinirii nunţii definitive dintre Cristos şi Biserica sa. Fidelitatea soţilor îşi găseşte un sprijin în fidelitatea celibatarilor care se păstrează, trup şi suflet, în aşteptarea lumii noi, lumea învierii în care oamenii nu se mai căsătoresc.

Acolo unde este respectată căsătoria, e respectat şi celibatul, e respectată şi fecioria consacrată. Acolo unde sexualitatea umană este considerată ca un mare dar al Creatorului, renunţarea la ea pentru Împărăţia cerurilor are sens deplin.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *