Meniu

Să nu ucizi: să respecţi viaţa omenească

«Iubesc viaţa!»

Porunca a cincea îl pune pe om în faţa darului vieţii, primit de la Dumnezeu, şi în faţa misiunii de a respecta şi de a promova viaţa tuturor fiinţelor umane.

Omul nu acceptă decât treptat, zi după zi, viaţa pe care a primit-o. În ciuda tuturor necazurilor, imensa majoritate a oamenilor e fericită să trăiască, chiar când viaţa devine greu de acceptat. Totuşi, unii trebuie mai întâi să se împace cu viaţa, ca să o poată accepta pe deplin. E, deci, adevărat că viaţa este o luptă: luptă cu sine, cu alţii şi cu condiţiile de viaţă date. Această luptă nu trebuie, totuşi, să degenereze într-un refuz faţă de viaţă, fie a noastră, fie a altuia.

Dumnezeu ne cheamă la viaţă pentru totdeauna. Iubirea faţă de viaţă este mai întâi iubire faţă de sine. Domnul ne cere să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Cât de săracă ar fi iubirea faţă de aproapele dacă nu ne-am iubi pe noi înşine! Numai cel care se iubeşte pe sine şi se respectă îl poate iubi pe celălalt cu o dragoste deplină şi împlinitoare.

«Gloria lui Dumnezeu este omul viu…»

Evanghelia aruncă o lumină nouă asupra vieţii omului şi asupra preţului ei. În Isus, Dumnezeu şi-a asumat condiţia umană, a redat viaţă unor oameni şi a vindecat bolnavi. Prin viaţa nouă pe care ne-a oferit-o dăruindu-ni-se până la moarte, El ne-a făcut fii ai Tatălui, fraţi şi surori. De îndată ce a existat om pe pământ, de îndată ce există om în sânul unei mame şi atâta vreme cât va exista om care luptă pentru supravieţuire, Dumnezeu vrea ca el să aibă viaţă şi să o aibă din belşug. Creştinul îşi însuşeşte această voinţă a lui Dumnezeu. El vrea ca oamenii să trăiască şi să trăiască bine.

«… dar viaţa omului este să-l vadă pe Dumnezeu» (Sf. Irineu).

Această iubire faţă de om implică respectarea vieţii umane în tot ceea ce presupune ea. Pentru a trăi şi pentru a trăi bine, omul are nevoie de o recunoaştere socială şi de o reputaţie, care nu trebuie murdărită. Are dreptul la o viaţă morală şi spirituală, la un climat de viaţă socială şi culturală care să nu-l înăbuşe ca om. Pentru a realiza acest lucru, credincioşii nu se mulţumesc cu o angajare pur individuală: îşi dau seama că toţi trebuie să influenţeze în mod solidar mediul şi să-i comunice suflul vieţii lui Dumnezeu.

Credincioşii sunt chemaţi să-şi mărturisească credinţa favorizând ceea ce duce la o împlinire totală a vieţii umane. Există structuri sociale care ucid, treptat, valorile morale şi religioase şi altele care, treptat, suscită asemenea valori. Creştinii sunt solidari cu toţi oamenii, fie că aceştia le împărtăşesc sau nu credinţa. Acolo unde oamenii se angajează pentru drepturile omului, şi mai ales pentru drepturile celor mai neajutoraţi, există printre ei şi creştini. Aceştia sunt chemaţi să favorizeze în societate sprijinul, respectul reciproc, colaborarea, înţelegerea dincolo de ceea ce dezbină şi crearea condiţiilor de viaţă materială, morală şi spirituală.

Comunitatea creştină e recunoscătoare faţă de aceia care lucrează pentru a da valoare deplină omului muncitor, pentru o lume mai dreaptă şi pentru pace.

Omul trebuie să aibă grijă de sine

Viaţa noastră iese din mâna lui Dumnezeu şi trebuie să avem grijă de ea. Sănătatea este ceva minunat. Ea are nevoie de igienă, de sport, de odihnă la timpul potrivit şi de îngrijiri medicale. Abuzul de alcool, de tutun şi de medicamente, ca să nu mai vorbim de droguri, poate duce la intoxicare. A fi sănătoşi şi a ne îngriji ţinuta este un dar pentru noi înşine, pentru cei din jur, pentru propria familie. În toate acestea creştinul trăieşte iubirea faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Cult adus trupului sau cultivarea calităţilor umane?

Publicitatea difuzează imagini ale corpului ideal şi ale unei fericiri depline, care nu se realizează niciodată. Adevărul omului este că trebuie să se accepte aşa cum este, cu trupul pe care îl are. Departe de visul publicitar al tinereţii veşnice, îmbătrânim. Nu e uşor să îmbătrâneşti cu seninătate şi să accepţi moartea. Totuşi, între oamenii sănătoşi şi cei mai puţin sănătoşi are loc un schimb de valori. Prietenia şi relaţiile calde umanizează viaţa. Singurătatea îl îmbătrâneşte pe om mai mult decât bătrâneţea.

Viaţa umană este o valoare absolută?

Siguranţa învierii îi dă creştinului curaj în faţa epuizării fizice, căci «chiar dacă în noi omul cel din afară merge spre pieire, omul lăuntric se reînnoieşte din zi în zi» (2 Cor 4, 16), spune sfântul Paul, care se istovea în munca apostolică.

Creştinul, care iubeşte viaţa, nu-şi idolatrizează viaţa proprie; ştie că e chemat să o dăruiască, după cum a primit-o, de dragul fraţilor şi surorilor lui: «Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-şi dă viaţa pentru cei pe care îi iubeşte», spune Isus.

Dăruirea şi respectarea vieţii proprii

Isus a murit pentru noi. În lume există oameni care mor martiri pentru a da mărturie Evangheliei sau pentru a apăra demnitatea umană a fraţilor lor sau a lor proprie. E un lucru frumos şi bun.

Alţii se hotărăsc să-şi suprime viaţa, căci pentru ei ea nu mai merită trăită. Porunca «Să nu ucizi» ni se adresează în primul rând nouă înşine: «Să nu te sinucizi». În ochii credinţei, orice viaţă umană merită trăită chiar dacă e schilodită fizic sau psihic. Desigur, creştinul nu are cultul suferinţei, şi ceea ce fac medicii pentru a uşura chinul bolnavilor este o binefacere pentru omenire.

Eutanasie, sinucidere, avort

În faţa morţii, creştinul poate să accepte sărăcia totală şi să renunţe la «îndârjirea terapeutică»: «Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul!» Totuşi nu are dreptul să-şi ia singur viaţa. Eutanasia activă este un atentat la viaţa umană – proprie sau a altuia – şi de aceea e incompatibilă cu credinţa creştină.

În societatea noastră, unii, chiar foarte tineri, îşi pierd orice încredere în viaţă şi se sinucid. A lupta împotriva sinuciderii înseamnă în primul rând a oferi motive de a trăi. Motive creştine de a trăi! Biserica osândeşte sinuciderea ca şi eutanasia. Osândeşte, la fel, şi avortul. Orice creştin şi orice om trebuie să se lupte pentru a aduce remedii cauzelor psihologice, familiale, economice sau sociale care pot împinge o fiinţă umană să-şi ia viaţa sau pot împinge o mamă, nişte părinţi, să ia viaţa copilului ce urmează să se nască. Biserica face apel la conştiinţa fiecăruia şi vrea să dea mărturie speranţei creştine chiar în mijlocul suferinţei.

«Scoală-te tu, ca să mă aşez eu!» Rivalităţile şi mânia

Uneori nerespectarea vieţii izvorăşte din rivalităţi, din angoasă, din mânie. Isus ne cere să nu lăsăm invidia şi furia să ne macine inima. Nu trebuie să-i provocăm pe alţii şi nici să ne lăsăm provocaţi. Domnul ne cere chiar să ne împăcăm cu aproapele îndată ce acesta are ceva împotriva noastră, şi chiar înainte de a ne îndrepta către Dumnezeu în rugăciune (Mt 5, 21-26).

Isus ne invită la o atitudine evanghelică de încurajare. Îi dă şi regula de aur: «Toţi ceea ce voiţi să facă alţii pentru voi faceţi şi voi pentru alţii» (Mt 7, 12).

Escaladarea violenţei şi împăcarea

Urmându-l pe Isus, creştinul spune «nu» violenţei, acţiunilor de represalii care răspund la violenţă cu o violenţă şi mai mare. În mijlocul urii, el trăieşte iertarea după modelul lui Isus. Atârnând pe cruce, Domnul s-a rugat pentru duşmanii săi: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac» (Lc 23, 34). Această putere de a ierta ne-a dat-o şi nouă, dăruindu-ni-l pe Duhul Sfânt. De aceea sfântul Ştefan, primul martir creştin, spune, plin de Duhul Sfânt: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta!» (Fapte 7, 60).

Creştinul trebuie oare să rabde orice? Războiul şi pedeapsa cu moartea

Se poate ajunge şi la o psihoză a fricii de celălalt, care conduce la supraînarmare şi dă naştere unui climat de neîncredere care nu mai îngăduie negocierea. Orice om, orice colectivitate, orice naţiune are dreptul să-şi apere existenţa şi interesele legitime, materiale şi spirituale. Se poate întâmpla ca această legitimă apărare să nu aibă altă cale decât armele, dar e vorba numai de o ultimă instanţă. Omenirea are datoria să negocieze pacea. A negocia înseamnă şi a renunţa la o parte din ceea ce crezi că ai putea dobândi prin forţă: dacă părţile în conflict pretind neapărat tot ceea ce revendică, se ajunge la război…

Creştinul trebuie să fie un om al păcii, care în orice împrejurare ajută la construirea unei lumi mai drepte, în dialog şi negociere. După recomandarea Conciliului Vatican II, el este chemat să «întreprindă cu perseverenţă şi să ducă la capăt cu curaj această lucrare de înaltă iubire faţă de oameni care este construirea energică a păcii» (Gaudium et spes 82, 2). Trebuie să-l rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne dea putere pentru aceasta, căci numai harul poate înmuia inima omului. Numai Dumnezeu ne poate dărui pacea adevărată. Cristos a făcut-o, nimicind orice ură, pe cruce.

Desfiinţarea pedepsei cu moartea este un progres al omenirii. Biserica susţine că orice om, oricât ar fi de vinovat, are dreptul la un proces corect şi orice deţinut are dreptul la condiţii umane de detenţie. Viaţa omului, chiar şi aceea a unui ucigaş, este sacră. Există totuşi instanţe care pot, în anumite cazuri limită, să pronunţe o condamnare la moarte pentru a extirpa răul din societate şi a-i proteja astfel pe membrii ei. Orice societate trebuie să creeze condiţii de viaţă sociale şi morale în care o asemenea pedeapsă să nu-şi mai găsească locul.

Băgaţi de seamă ce faceţi unuia dintre aceştia mici! Xenofobia, sminteala, indiferenţa…

Violenţa caută adeseori să se justifice prin frică. Acest lucru este adevărat mai ales în ce priveşte frica de străin. Străinul ne derutează printr-o comportare culturală şi religioasă diferită de a noastră. Dar oricare ar fi diferenţa, pentru creştin orice străin este în primul rând un frate, un fiu al lui Dumnezeu ca şi noi.

Orice fiinţă umană este profund vulnerabilă. Voinţa de a-l distruge pe celălalt din punct de vedere psihologic, de a-i face viaţa de nesuportat sau de a-l îndemna la păcat este incompatibilă cu credinţa în Acela care a murit pentru ca oamenii să trăiască şi să aibă viaţă din Viaţa lui. Evanghelia ne învaţă în ce măsură Isus este solidar cu omul flămând şi însetat, cu cel străin, bolnav şi prizonier: «Adevăr vă spun, ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut!» (Mt 25, 40).

«Iubiţi şi veţi fi vii!»

Indiferenţa «ucide» pe cei care suferă şi slăbeşte curajul celor care luptă pentru fraţii lor în societatea noastră, în ţările lumii a treia sau în mediile cele mai dezmoştenite. De aceea comunitatea creştină are datoria să participe din punct de vedere material, moral şi spiritual la acest efort, căci dacă n-ar face-o şi-ar pune în primejdie propria vitalitate creştină.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *