Meniu

Tatăl atotputernicul

Dumnezeu este izvorul a tot binele

Înainte de a-l recunoaşte pe Dumnezeu ca fiind «atotputernic», e bine să-l descoperim ca Tată. Mai întâi, Dumnezeu este Tată în sine, căci în sânul Treimii, înainte să existe orice, îl naşte pe Fiul. Dumnezeu este iubire, pentru că iubirea, care este unire în Sfânta Treime, îşi are originea în Tatăl. Apoi, El este şi Tatăl nostru, pentru că ne-a creat şi ne iubeşte atât de mult încât ne adoptă ca fii ai săi.

Mai avem, oare, nevoie de un Tată?

Orice om este profund marcat de relaţia cu tatăl său şi cu mama sa: nu-i este uşor unui copil să crească fără o relaţie eliberatoare şi care să-i favorizeze dezvoltarea. Acest lucru e adevărat în istoria noastră personală şi e adevărat şi pentru istoria omenirii întregi. Din cauza atâtor lezări a relaţiei dintre fiu şi tată pe plan omenesc, poate suferi şi relaţia noastră cu Dumnezeu – Tatăl nostru.

Multe imagini false despre Dumnezeu – acelea ale unui tată sau ale unei mame hiperprotectori sau autoritari, ale unui tată tiranic sau prea slab – au trezit în noi spaimă sau revoltă. Mulţi dintre contemporanii noştri trăiesc drama: «Ori Dumnezeu, ori eu!». Socotesc că pentru a deveni adulţi trebuie să-l elimine pe Dumnezeu din gândire, din cultură şi din societate. Nu cumva societatea noastră e, însă, bolnavă tocmai de absenţa lui Dumnezeu? Acolo unde se lasă tăcerea în jurul lui Dumnezeu, mulţi oameni îngheaţă sufleteşte, fiind lipsiţi de Tată.

Tatăl ni se dăruieşte

Cum să fim cu toţii fraţi şi surori dacă nu avem acelaşi Tată? Dacă nu există un tată, nu există nici fraţi, nici surori. Pentru credinţa creştină, Dumnezeu a fost întotdeauna un Dumnezeu care se ocupă cu dragoste de noi. Isus zice că Tatăl este bun, ceea ce înseamnă că prezenţa lui ne face fericiţi.

Dumnezeu este «Tatăl nostru» pentru că, în bunătatea sa, a voit să fie astfel. Imaginea unui Dumnezeu sever şi represiv i-a făcut pe oameni să se îndoiască de El. Dar Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât ni-l dă pe Fiul său ca noi să înţelegem că El vrea să ne fie Tată.

«Să vă binecuvânteze atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.» Aşa se termină fiecare Sfântă Liturghie. Cel care dă existenţă tuturor lucrurilor îi face pe oameni să existe pentru vecie, căci El nu-şi va retrage niciodată iubirea care ne dă viaţă.

În aceeaşi iubire, Isus ne face fraţi ai săi, iar Tatăl ne adoptă ca fii, cerându-ne şi nouă să-l adoptăm ca Tată. Taina legământului dintre Dumnezeu şi oameni este această adopţiune reciprocă.

Poate Dumnezeu să facă tot ce ne trece nouă prin minte?

Adesea auzim spunându-se: «De ce nu face Dumnezeu cutare sau cutare lucru? De ce nu a împiedicat cutare catastrofă? Răspunde El oare la rugăciunile noastre? Ce putere are? Şi ce face cu ea?»

Dumnezeu este atotputernic fiindcă a creat toate. A făcut universul aşa cum este şi puterea iubirii sale se arată în tot ce există şi nu în ceea ce noi ne închipuim că El ar putea să facă. El nu-i împiedică în orice clipă pe oameni să sufere zguduirile naturii şi ale istoriei. Bărbatul şi femeia sunt înzestraţi cu iubire şi cu inteligenţă şi Dumnezeu îi cheamă să stăpânească lumea împreună cu El. Astfel ei lucrează la dezvoltarea ştiinţelor, a artelor şi a solidarităţii frăţeşti. Ei contribuie împreună cu Creatorul lor la buna orânduire a lumii. Noi ştim că Dumnezeu vrea binele tuturor făpturilor sale. Puterea lui de a iubi depăşeşte orice închipuire a noastră şi El ne-o împărtăşeşte şi nouă.

Dumnezeu acţionează în istoria oamenilor şi în viaţa fiecăruia, însă iubirea sa atotputernică nu ne forţează libertatea, ci o respectă şi aşteaptă colaborarea noastră. Dumnezeu nu voieşte supuşi, ci fii.

Dumnezeu şi suferinţa

Creaţia este în continuă devenire. Această evoluţie este trăită de om în bucuria creşterii, dar şi în suferinţa celui ce trăieşte, zi de zi, prezenţa morţii în slăbiciune. Omul este făptură şi de aceea este slab şi limitat. Cel ce crede se minunează şi e plin de recunoştinţă văzând tot ce face Dumnezeu din iubire. Dar orice om este şi exasperat de suferinţa care-l poate face să-şi trăiască rău condiţia de om. De aceea, spune sfântul Paul, «toată făptura acum geme încă în durerile naşterii» (Rom 8, 22).

Creştinul trăieşte suferinţa în credinţa faţă de Cristos care îl eliberează şi care călăuzeşte întreaga creaţie spre împlinirea desăvârşită. Împreună cu Cristos, el se luptă cu răul şi cu păcatul care introduc dezordinea în el însuşi şi în lume. Trăieşte atotputernicia lui Dumnezeu ca expresie a unei iubiri ce triumfă asupra răului şi îndreaptă întreaga creaţie spre o lume nouă.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *