Meniu

Timpul liturgic

Pentru ce a venit Dumnezeu în timp?

Deşteptătoare, ceasornice, calendare, agende, orare, programe, pierdere de timp, stres… Am ajuns să transformăm timpul într-o realitate exterioară nouă şi care ne tiranizează. În realitate, el este o dimensiune a tot ce se naşte, durează şi piere: este o dimensiune a omului, răscumpărată şi ea de Cristos.

În liturgie, creştinul nu încearcă să fugă în afara timpului. Dimpotrivă. Asumându-şi condiţia noastră de muritor, Fiul lui Dumnezeu s-a supus timpului şi l-a transfigurat; i-a redat sensul, orientarea către Dumnezeu, căci şi moartea, care pune capăt timpului nostru, duce la înviere.

Istoria mântuirii e actualitatea noastră

Timpul creştinilor şi al Bisericii este «locuit din interior» de misterele pe care le celebrăm, adică de etapele dumnezeieşti şi omeneşti ale istoriei mântuirii. Aceste mistere (Crăciun, Paşti …) le trăim astăzi, prin Cristos şi în Duhul Sfânt. În acest sens vorbim de an liturgic: un timp punctat de celebrări şi de sărbători care ne introduc în actualitatea mântuirii. «Astăzi s-a născut Cristos…» «Astăzi ne-a fost dăruit Duhul Sfânt».

Calendarul liturgic s-a constituit de-a lungul veacurilor. El cuprinde timpul Postului Mare şi al Paştelui, timpul Adventului şi al Crăciunului, timpul «obişnuit», «de peste an» şi o întreagă serie de sărbători ale sfinţilor.

Duminica, Paşte săptămânal

Ritmul de bază al anului liturgic este celebrarea duminicală. Înainte ca sărbătoarea Paştelui să devină sărbătoare solemnă, primii creştini se adunau în fiecare primă zi a săptămânii pentru «a frânge pâinea» (Fapte 20, 7). Fiecare duminică este, aşadar, din vremurile apostolice, zi de celebrare săptămânală a morţii şi învierii Domnului.

Paştele anual şi triduumul pascal

Sărbătoarea Paştelui a devenit solemnitate încă de la conciliul din Niceea (325). Ea cade într-o duminică apropiată de Paştele evreiesc, după prima lună plină de primăvară. În jurul acestei solemnităţi s-a organizat foarte curând un triduum pascal, adică trei zile marcate de mari celebrări liturgice. În Joia Sfântă comemorăm instituirea Euharistiei. În Vinerea Sfântă celebrăm Pătimirea Domnului (zi de post şi abstinenţă). În Sâmbăta Sfântă, fără altă celebrare decât aceea a Oficiului, medităm misterul aşezării lui Cristos în mormânt. Dar, în vigilia pascală, Biserica veghează cu iubire, ascultă cuvântul Domnului şi primeşte în sânul ei pe noii botezaţi. În acea noapte celebrăm învierea Domnului şi trecerea noastră împreună cu El de la moarte la viaţă; de aceea ne reînnoim făgăduinţele de la botez.

Timpul pascal

În noaptea şi în ziua de Paşti, bucuria celor botezaţi înalţă spre Dumnezeu lauda popoarelor. Lumânarea pascală împrăştie întunericul. Lumina ei se transmite tuturor credincioşilor. Bucuria şi tresăltarea de veselie răsună în cântările de «aleluia» repetate la nesfârşit. Această aclamaţie, care înseamnă «lăudaţi pe Domnul», este cântecul de biruinţă al celor răscumpăraţi. Misterul mântuirii noastre este atât de bogat încât Biserica a voit să-i prelungească celebrarea vreme de şapte săptămâni, la capătul cărora sărbătorim Rusaliile («ziua cincizecimii»). La cincizeci de zile după ce mâncase Paştele, poporul evreu celebra «sărbătoarea săptămânilor» sau a recoltei, asociată cu amintirea dăruirii Legii pe Sinai. Rusaliile creştine constituie încununarea timpului pascal: celebrăm venirea Duhului Sfânt asupra Mariei şi a Apostolilor, asupra Bisericii de astăzi.

Cu zece zile înainte de Rusalii, sărbătorim Înălţarea Domnului la Tatăl. Paştele, Înălţarea şi Rusaliile sunt trei faze ale unicului mister pascal la care luăm parte: mort pentru mântuirea lumii, înviat şi aşezat de-a dreapta Tatălui, Cristos ne dă pe Duhul Său, care ne trimite în misiune.

Timpul de pregătire pentru Paşti

Postul Mare este un timp de mare importanţă spirituală pentru Biserică şi pentru fiecare creştin. El îşi are rădăcinile în tradiţia biblică a Exodului, când Dumnezeu, după ce şi-a eliberat Poporul din robie, l-a purificat vreme de «patruzeci de ani» în pustiu înainte de a-l introduce în Pământul făgăduinţei. El se situează în dinamica tuturor celorlalte exoduri, interioare şi exterioare, în care răsună glasul profeţilor. El ne uneşte de asemenea şi cu cele «patruzeci de zile» pe care Isus le-a petrecut în pustie, în post şi rugăciune. În această perioadă, catehumenii, însoţiţi de comunitatea creştină, se pregătesc pentru celebrarea solemnă a botezului lor. Noi răspundem la chemarea stăruitoare a Bisericii de a ne converti, de a asculta şi de a împlini Cuvântul, de a ne ruga şi a împărţi şi altora din avutul nostru. Ne pregătim în felul acesta pentru sărbătoarea Paştelui, dar mai ales pentru a trăi misterul pascal în toate zilele.

Miercurea Cenuşii deschide această perioadă prin primirea cenuşii şi printr-un post, nu numai de pocăinţă, ci şi de convertire şi de împărtăşire. Cu opt zile înainte de Paşti sărbătorim duminica Floriilor: proclamăm Evanghelia Pătimirii Domnului după ce am retrăit intrarea lui triumfală în Ierusalim, care lasă să se întrevadă deja biruinţa de la Paşti. Ramurile sfinţite pe care le aducem acasă ne reamintesc că Isus a fost aclamat «prin gura pruncilor» (Mt 21, 16).

Sărbătoarea Naşterii Domnului

Sărbătoarea Crăciunului a devenit solemnă către anul 300. Ea a fost stabilită în 25 decembrie, la solstiţiul de iarnă, când sunt nopţile cele mai lungi: Mântuitorul a venit în noaptea noastră «El este lumina care străluceşte în întuneric» (In 1,5).

Timpul Crăciunului

Solemnitatea Naşterii Domnului se prelungeşte timp de opt zile, la capătul cărora o sărbătorim pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu (Anul Nou, în calendar). Puţin după aceea, la 6 ianuarie, Epifania este, într-un fel, o a doua sărbătorire a Naşterii Domnului; unele Biserici din Orient sărbătoresc, de altfel, Crăciunul în 6 ianuarie. Într-adevăr, naşterea lui Isus, care s-a petrecut în umilinţă şi sărăcie, este totuşi «arătarea» Fiului lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Această «arătare» (căci acesta e sensul cuvântului epifanie) «înaintea feţei tuturor popoarelor» este evocată de Magii veniţi de la Răsărit.

În duminica următoare, comemorăm Botezul lui Isus. Astfel se încheie timpul Crăciunului, care înfăţişează misterul vieţii ascunse pe care Isus a dus-o până în ziua când şi-a început viaţa publică. În acea zi a fost uns cu Duhul Sfânt şi cuvântul Tatălui răsună şi azi: «Acesta este Fiul meu preaiubit» (Mt 3, 17).

Timpul de pregătire pentru Crăciun

Cele patru săptămâni dinainte de Crăciun constituie timpul Adventului, cuvânt ce evocă venirea unui rege sau intrarea veselă într-un oraş. Această perioadă de convertire ne pregăteşte pentru 25 decembrie, dar ea ne îndeamnă mai ales să ne ridicăm ochii spre Domnul care vine fără încetare şi a cărui întoarcere în glorie o aşteptăm. Într-un fel, Advent este tot timpul; profeţii ne cheamă şi astăzi să stăm de veghe, plini de speranţă. Nu ne rugăm, oare, zi de zi «Tatăl nostru, vie împărăţia ta»?

Timpul Adventului ne îndeamnă să primim Cuvântul şi harul după exemplul Mariei, în disponibilitatea inimii. Când pregătim ieslea în care Pruncul Isus va fi aşezat în noaptea de Crăciun, noi toţi, Biserica, ne pregătim de asemenea să-l primim pe Cel care a venit, vine mereu şi va veni în slavă la sfârşitul veacurilor.

Timpul de peste an

În afara timpurilor legate de Crăciun şi de Paşti, intrăm într-o lungă perioadă al cărei sens trebuie să-l înţelegem bine. Timpul de peste an nu e lipsit de importanţă sau de semnificaţie, ci dimpotrivă. Este timpul semănatului şi al îndelungii răbdări, când ascultăm parabolele şi când medităm Scriptura, pagină de pagină. Este timpul iubirii de zi cu zi şi al seminţei care creşte treptat în pământ bun.

Această perioadă îndelungată e marcată de câteva sărbători: La început, solemnitatea Sfintei Treimi (duminica de după Rusalii), apoi aceea a Sfântului Sacrament; la sfârşit, Solemnitatea tuturor Sfinţilor şi Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi (1 şi 2 noiembrie). În ultima duminică din timpul de peste an îl sărbătorim pe Cristos – Regele Universului. Duminica următoare, noul an liturgic începe cu timpul Adventului.

Împreună cu Maria, Biserica se îndreaptă spre Cristos…

Maria e sărbătorită adesea în cursul anului, căci ea este cea dintâi făptură răscumpărată, cea dintâi credincioasă, aceea prin care ne-a fost dăruit Mântuitorul. Prin rugăciunea ei, a sprijinit începuturile Bisericii. Ea mijloceşte la Fiul ei, cu care este pe deplin unită. În ea Biserica îşi contemplă propriul viitor.

Patru sărbători mariane celebrează principalele etape ale unei vieţi marcate în întregime de har:

  • Neprihănita Zămislire (8 decembrie),
  • Bunavestire (25 martie),
  • Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu (1 ianuarie),
  • Ridicarea la cer (15 august).

… în împărtăşirea sfinţilor

Anul liturgic mai este jalonat şi de sărbătorile sfinţilor, care ne cheamă la tăria în credinţă: «Având în jurul nostru atâta nor de martori, să lepădăm… păcatul ce ne înconjoară şi să alergăm fără preget… cu privirea aţintită… la Isus» (Evr 12, 1-2).

Biserica proclamă «misterul pascal realizat în sfinţi, care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi; ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora, care-i atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl, şi, pentru meritele lor, ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu» (Sacrosanctum Concilium, 104).

Sfinţii au fost oameni de rugăciune şi de pocăinţă. Toţi au fost «cuceriţi» de Dumnezeu şi l-au urmat pe Cristos. Toţi au iubit Biserica şi s-au pus cu bucurie şi curaj în slujba fraţilor lor. Mărturia lor este o forţă eliberatoare în această lume. De aceea slăvim în ei lucrarea lui Dumnezeu:

«Tu eşti preamărit în adunarea sfinţilor
şi, încununând meritele lor,
Tu încununezi darurile tale»
(Prefaţa comună pentru sfinţi, I)

«Exemplul lor strălucit ne însufleţeşte,
iar mijlocirea lor frăţească ne dobândeşte ajutorul tău,
ca să se împlinească în noi misterul mântuirii»
(Prefaţa comună pentru sfinţi, II).

Celebrarea Domnului în vremea noastră

De la un capăt la altul al anului liturgic, viaţa creştinilor de pretutindeni este astfel marcată da timpurile «forte» în care toţi ne adunăm, ne realizăm comuniunea de credinţă şi rugăciune şi ne susţinem unii pe alţii în convertire şi apostolat.

Liturgia e implantată în vremea noastră: ea transfigurează istoria şi faptele noastre «până când vom ajunge cu toţii împreună… la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos» (Ef 4, 13) şi vom alcătui «un singur trup şi un singur suflet în Cristos» (Rugăciunea euharistică III).

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *