Meniu

Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului

Articolul care deschide Crezul Apostolic este în acelaşi timp cel mai important, fiindcă reprezintă baza a tot ceea ce credem ca şi creştini. Este uluitor cât de multe adevăruri de credinţă implică această afirmaţie: „Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului”. Fiecare dintre aceste adevăruri a fost pus sub semnul întrebării în decursul istoriei Bisericii şi chiar şi astăzi sunt subiect de dezbatere. Iată de ce, ca şi catolici în lumea modernă, nu avem de ales: trebuie să cunoaştem exact ceea ce afirmă primul articol Crezului nostru.

Ne vom referi în continuare la o serie de adevăruri care stau la baza fiecăreia dintre reflecţiile noastre, urmărind deopotrivă să înţelegem ce anume înseamnă ceea ce credem şi cum anume această credinţă trebuie să fie trăită şi practicată în prezent.

Credinţa

A crede înseamnă să acceptăm cu mintea ca fiind adevărat ceea ce ne spune altcineva. Credem fiindcă avem încredere în cunoaşterea pe care o are cineva, care ştie ceea ce spune şi ne comunică onest ceea ce ştie. Când persoana pe care o credem este un om, vorbim despre credinţă umană. Când Cel pe care îl credem este Dumnezeu, vorbim despre credinţă divină. Astfel, expresia „Cred în Dumnezeu” are două semnificaţii. Mai înainte de toate îl credem pe Dumnezeu fiindcă ştim cu ajutorul raţiunii că Dumnezeu există şi că El, mai mult decât oricine altcineva, trebuie crezut. El nu poate nici să înşele, fiindcă este infinit de bun, şi nici nu se poate înşela, fiindcă este atotştiutor. În acelaşi timp, însă, credem în Dumnezeu fiindcă acceptăm pe baza cuvântului Său tot ce ne-a revelat despre Sine şi despre voinţa Sa privind omul.

Este important de subliniat faptul că ceea ce ştim despre Dumnezeu nu provine numai din credinţa în ceea ce ne-a revelat despre Sine. Pe Dumnezeu îl putem cunoaşte şi prin raţiune, reflectând asupra minunilor Creaţiei Sale. Sf. Paul, vorbind păgânilor din vremea sa, a vorbit foarte clar despre datoria pe care o are fiecare de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin observarea lumii pe care El a creat-o. „Ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu, este vădit în ei, întrucât Dumnezeu li s-a făcut cunoscut. De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea sa veşnică şi dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creaţia lumii, în făpturile lui, aşa încât ei nu se pot scuza. Căci, deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au preamărit ca Dumnezeu şi nu i-au adus mulţumire, ci au rătăcit în cugetări inutile, iar inima lor nechibzuită s-a întunecat” (Romani 1,19-21).

Credinţa este, într-adevăr, o formă de cunoaştere. Credinţa este cunoaştere raţională, fiindcă ştim cu ajutorul raţiunii că Dumnezeu există. Putem dovedi, de asemenea, cu ajutorul raţiunii, că El ni S-a revelat, datorită miracolelor pe care le-a înfăptuit pentru ca să facă revelaţiile Sale credibile pentru mintea noastră. Credinţa ne oferă însă o cunoaştere superioară, cu mult deasupra a ceea ce am putea cunoaşte vreodată numai prin raţiune. Iată de ce un copil de şase ani care crede este mai înţelept decât un geniu de şaizeci de ani care nu crede. Aşa cum îi descria Sf. Paul pe necredincioşii din orice timp şi orice generaţie, „Pretinzându-se înţelepţi, au înnebunit” (Romani 1,22). Pentru a accepta revelaţia divină este necesară desigur umilinţa minţii, dar recompensa credinţei este luciditatea minţii, pentru care nu există echivalent în erudiţia omenească.

Atributele lui Dumnezeu

Când vorbim despre perfecţiunile lui Dumnezeu le numim „atribute”, fiindcă noi îi atribuim acele calităţi care aparţin naturii Sale divine. În acelaşi timp, suntem conştienţi de faptul că acestor perfecţiuni le găsim doar în mică măsură corespondenţa, în limbaj omenesc, în trăsăturile făpturilor create. În realitate, atributele divine sunt identice între ele însele şi cu natura divină. În modul în care este structurată însă gândirea umană, există diferite atribute, fiindcă ele sunt asemenea diferenţelor pe care le observăm în creaţie, care este ea însăşi o manifestare a măreţiei indescriptibile a lui Dumnezeu.

Crezul Apostolic menţionează un singur atribut al lui Dumnezeu: acela că El este atotputernic. Încă din timpurile apostolice, totuşi, Biserica a identificat nu mai puţin de cincisprezece atribute divine, şi până acum s-a scris o literatură imensă care să le explice.

  • Dumnezeu este în mod absolut unul, fiindcă El este singura Fiinţă care trebuie să existe şi fiindcă nu există mai mulţi dumnezei (politeism). El nu este dumnezeul şef (henoteism) şi nici dumnezeul bun existând alături de cel rău (maniheism).
  • El este adevăratul Dumnezeu, fiindcă El există cu adevărat şi nu este o născocire a imaginaţiei care proiectează propriile noastre temeri şi dorinţe.
  • El este Dumnezeul cel viu, a cărui viaţă este însăşi esenţa Sa. El este fiinţa a cărui activitate interioară este identică cu natura Sa.
  • El este etern, fiindcă în Dumnezeu nimic nu este trecut, ca şi când nu ar mai fi; şi nimic nu este viitor, ca şi când nu ar fi încă. În El nu există decât „este”, adică prezentul. De aceea, când Yahweh i-a apărut prima dată lui Moise în tufişul arzând şi Moise l-a întrebat care este numele Lui, Dumnezeu i-a spus: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14).
  • Dumnezeu este imens, fiindcă este dincolo de orice măsură. El cuprinde totul, dar El nu poate fi cuprins de nimic.
  • El este incomprehensibil – nu poate fi cuprins cu mintea fiindcă El nu este limitat în nici o privinţă. Dumnezeu nu este delimitat aşa cum este un trup sau un spirit creat.
  • Dumnezeu este infinit nu numai fiindcă nu are limitări, ci fiindcă El are în Sine Însuşi plenitudinea tuturor perfecţiunilor. El este atotştiutor, atotputernic şi are plinătatea absolută a existenţei.
  • Dumnezeu este unic fiindcă nici nu există şi nici nu poate exista un alt Dumnezeu. El nu poate avea egal.
  • Dumnezeu este spirit pur. El nu are trup sau dimensiune spaţială. În limbajul nostru, El este o fiinţă spirituală care gândeşte şi voieşte. El cunoaşte şi iubeşte. El este în cel mai profund sens al cuvântului un Dumnezeu personal, nu o forţă impersonală sau o energie cosmică.
  • Dumnezeu este în totalitate simplu, fiindcă nu există în El diferite componente sau părţi, cum ar fi trup şi suflet sau substanţă şi proprietăţi accidentale. Astfel, Cristos spune despre Sine „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6).
  • Dumnezeu este neschimbător, fiindcă El posedă din eternitate plinătatea existenţei. Nu există nimic ce să poată dobândi şi El nu ar avea deja şi nici nu poate să piardă ceea ce are deja.
  • Dumnezeu este transcendent nu numai fiindcă El depăşeşte orice alte fiinţe, ci fiindcă El este complet distinct faţă de lume. El este Cel cu Totul Altul.
  • El este perfect fericit în Sine şi cu privire la Sine, fără ca beatitudinea Sa să depindă de vreo altă fiinţă.
  • În fine, Dumnezeu este cel mai sublim, fiindcă El este frumos în cel mai înalt grad. Frumuseţea este lucrul care ne face plăcere atunci când îl vedem. Iată de ce Scriptura îi condamnă pe cei care sunt seduşi de creaturi: „Ei, care, desfătaţi de frumuseţea acestora, le-au luat drept dumnezei, să ştie acum cu cât este Stăpânul mai presus decât acestea, că El, Cel Care Însuşi este începătorul frumuseţii, este făcătorul lor” (Înţelepciune 13,3).

Biserica Catolică vorbeşte despre atributele lui Dumnezeu menţionate mai sus ca fiind interne, fiindcă se referă la Dumnezeu aşa cum este El în Sine Însuşi. În lumea de astăzi, în care ateismul este prevalent, trebuie să înţelegem clar cine este cu adevărat Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem însă în acelaşi timp ceea ce numim atributele relative ale lui Dumnezeu. Acestea sunt perfecţiunile divine în relaţie cu lumea pe care El a făcut-o. Dintre acestea, Crezul Apostolic menţionează numai omnipotenţa sau atotputernicia Sa. Prin aceasta înţelegem că El nu poate să facă ceva ce i-ar nega natura divină, ca de exemplu să spună o minciună; şi nici nu poate să acţioneze în mod contradictoriu, ca de exemplu să îşi schimbe părerea. Ştim, desigur, că Dumnezeu este atotştiutor fiindcă El cunoaşte toate lucrurile trecute, prezente şi viitoare. El este infinit de bun fiindcă doreşte numai binele creaturilor pe care El le-a făcut. Şi El este infinit de milostiv, iertându-i pe oameni, cu condiţia ca ei să se căiască de ofensele pe care le-au comis împotriva Domnului lor iubitor.

Preasfânta Treime

Credinţa noastră creştină ne spune că Dumnezeu nu este o fiinţă solitară. El este eterna comuniune a trei Persoane Divine: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Orice uniune în afară de Dumnezeu, indiferent dacă este ierarhie îngerească sau societate umană, există numai datorită Preasfintei Treimi. Revelaţia ne spune că în Dumnezeu se găseşte paternitatea adevărată, care aparţine numai Primei Persoane a Preasfintei Treimi. Din eternitate, Prima Persoană L-a generat pe Fiul, care nu este un simplu atribut al lui Dumnezeu, ci o Persoană distinctă. Acest lucru este clar chiar din primele cuvinte ale celei de a patra Evanghelii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul.

În limbajul Crezului Poporului lui Dumnezeu, „Legăturile naturale care constituie din eternitate cele trei Persoane, care sunt fiecare una şi aceeaşi Fiinţă Divină, sunt viaţa lăuntrică slăvită a lui Dumnezeu, întreit sfânt, infinit dincolo de orice putem concepe în măsură umană. Aducem însă mulţumiri Bunătăţii Divine pentru că foarte mulţi credincioşi pot mărturisi împreună cu noi în faţa oamenilor unitatea lui Dumnezeu, deşi nu cunosc misterul Preasfintei Treimi”. Noi, creştinii, suntem în mod special binecuvântaţi prin credinţa că există un singur Dumnezeu, dar şi că El este o pluralitate treimică. Destinul nostru este să împărtăşim fericirea acestei uniuni cereşti. În această perioadă critică a omenirii, lumea prezintă o conştiinţă socială mai dezvoltată decât în oricare altă perioadă a istoriei. Creştinismul oferă astăzi credincioşilor înţelegerea deopotrivă în timp şi dincolo de timp a Treimii ca model perfect de trăire într-o comunitate plină de iubire.

Creaţie şi Providenţă

În Crezul Apostolic afirmăm că Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului. Spunând aceasta, mărturisim că El a făcut lumea din nimic. A pornit de la nimic, din care a creat lumea şi nu a despărţit nimic din Sine Însuşi ca să aducă lumea la starea actuală de existenţă. Prin urmare, lumea are un început. Acest lucru este afirmat în mod repetat în Vechiul Testament. „Dintru început Tu, Doamne”, spune psalmistul, „pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile” (Psalm 101/102,26). Iar Sf. Paul îl preamăreşte pe Dumnezeu Tatăl fiindcă „ne-a ales în Cristos mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui” (Efeseni 1,4).

Dumnezeu nu a trebuit să creeze lumea. Cauza a tot ceea ce a creat El este voinţa Sa divină şi iubitoare. Nu din bunătatea lui Dumnezeu apare necesitatea de a crea. Este adevărat că dorinţa de auto-comunicare aparţine naturii bunătăţii, dar ea este perfect împlinită în interiorul Treimii prin dăruirea de Sine a fiecăreia dintre cele trei Persoane Divine. Bunătatea lui Dumnezeu este, bineînţeles, motivul pentru care El comunică fiinţa Sa creaturilor. El împlineşte însă aceasta din propria Sa voinţă liberă şi fără să fie supus vreunei constrângeri, nici măcar venind din marea Sa iubire. Toate cele trei Persoane sunt în mod egal şi unic Creatorul universului. Deoarece lucrarea creaţiei prezintă însă o similaritate cu proprietăţile Primei Persoane, ea este de obicei atribuită Tatălui. Astfel se spune în Crezul Apostolic.

Deşi atribuim creaţia lui Dumnezeu Tatăl, ne mărturisim în acelaşi timp credinţa în providenţa paternă a Preasfintei Treimi. Providenţa este planul infinit înţelept al lui Dumnezeu pentru univers precum şi împlinirea acestuia prin conducerea Sa plină de iubire. Răspunsul nostru la Providenţa Divină este acela de a vedea în fiecare persoană, loc şi eveniment din vieţile noastre mâna providenţială a lui Dumnezeu. Oricine şi orice, în fiecare moment, este o manifestare a grijii Sale providenţiale. El doreşte ca noi să ne bucurăm sau să suferim, îndepărtează sau ia la Sine unele creaturi, pentru ca să ne conducă la destinul nostru etern.

Îngerii şi fiinţele umane

Învăţătura Bisericii afirmă că Dumnezeu a creat îngerii şi fiinţele umane. În secolul al XIII-lea, Biserica a trebuit să formuleze Crezul Lateran (1215), ca să apere credinţa împotriva albigensilor, care afirmau că există doi dumnezei: cel bun a creat fiinţele spirituale, iar cel rău a creat lumea materială. Crezul Lateran declară: „Credem cu tărie şi afirmăm fără rezerve că există un singur Dumnezeu adevărat… Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… Ei sunt unicul principiu al tuturor lucrurilor – Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, spirituale şi materiale. Prin atotputernicia Sa, de la începutul timpurilor El a creat în acelaşi mod, din nimic, ambele categorii de creaturi: lumea spirituală sau îngerească şi universul material sau vizibil. După care a format creatura om, care într-un anumit fel aparţine ambelor categorii, fiind alcătuit din spirit şi trup. Căci diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi buni în natura lor de către Dumnezeu, dar s-au făcut răi ei înşişi, prin lucrarea lor. Cât priveşte omul, păcatul lui a fost făcut la îndemnul diavolului (Conciliul IV din Lateran, 1215).

Este important să enumerăm declaraţiile de credinţă din acest important Crez:

  1. Un singur Dumnezeu a creat întregul univers, spiritual şi material, îngeresc şi uman.

  2. Acest unic Dumnezeu Creator este Preasfânta Treime, prin a cărei atotputernicie au venit în existenţă toate lucrurile.
  3. Timpul a început odată cu crearea lumii. De ce? Fiindcă timpul este măsura schimbării, iar schimbarea a apărut numai odată cu apariţia creaturilor.
  4. Mai întâi Dumnezeu a creat lumea spirituală a îngerilor, care sunt persoane cu intelect şi voinţă; apoi lumea materială, care poate fi percepută numai prin simţuri.
  5. După aceea, Dumnezeu l-a creat pe om, care este asemănător îngerilor în ceea ce priveşte faptul că poate să gândească şi să iubească, dar şi asemănător lumii materiale tangibile, în care respiră şi pe care păşeşte. Sufletul omului este spiritual şi prin natura sa nemuritor; trupul este material şi ca atare muritor prin natura sa.
  6. Diavolul (în limba greacă = diabolos, defăimător) şi demonii (în limba greacă = daimon, zeu rău) au fost la origine îngeri buni. Refuzând din mândrie să asculte de Dumnezeu, au fost aruncaţi în iad. Ei au devenit răi prin folosirea greşită a voinţei lor libere.

La şapte secole după Crezul Lateran, Papa Pius al XII-lea a revenit asupra subiectului privind originea omului. Până în acel moment îşi făcuseră apariţia o serie de teorii evoluţioniste care ridicau problema începuturilor rasei umane. Potrivit Papei (Humani generis, 12 august 1950), „Învăţătura Bisericii lasă ca întrebare deschisă problema evoluţiei, atâta timp cât această teorie îşi limitează speculaţiile la dezvoltarea, din materie vie deja existentă, a corpului omenesc. Credinţa catolică ne cere să afirmăm că sufletele sunt create nemijlocit de Dumnezeu”.

În acelaşi document, Papa Pius al XII-lea s-a preocupat şi de cei care îmbrăţişează teoria poligenismului. Susţinătorii acestei teorii afirmă că, întrucât evoluţia este un fapt stabilit, toate fiinţele umane care se află acum pe pământ nu provin de la o singură pereche de oameni, ci de la strămoşi umani diferiţi. Aceste ipoteze „despre poligenism… nu lasă credinciosului libertatea de a alege. Creştinii nu pot susţine o teorie care fie implică existenţa, după timpurile adamice, a unor rase de oameni care nu descind din el, fie presupune că Adam este numele dat unui grup de strămoşi primordiali”. În limbaj tehnic, numai monogenismul (mono = unul) şi nu poligenismul (poly = mai multe + genus = rasă) este compatibil cu credinţa catolică.

Păcatul originar

Până la apariţia pelagianismului, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, nu au existat disensiuni majore asupra învăţăturii biblice privind căderea lui Adam. Pelagius a negat faptul că Adam a fost înzestrat cu o viaţă supranaturală de har, pe care a pierdut-o pentru el însuşi şi pentru urmaşii săi prin păcatul neascultării. Pentru a contracara eroarea lui Pelagius, s-au întrunit o serie de Concilii ale Bisericii. Pelagius a fost condamnat, şi mai mulţi Papi au confirmat doctrina catolică asupra păcatului originar, declarând:

  1. Adam a fost primul om. El a fost creat nemuritor. Moartea sa trupească a fost o pedeapsă pentru păcatul lui (Papa Zozimus I, 418).

  2. Păcatul lui Adam i-a dăunat nu numai lui, ci şi descendenţilor săi. În plus, nu numai moartea trupului, care reprezintă pedeapsă pentru păcat, ci şi păcatul, moartea sufletului, a trecut de la un om la întreaga rasă umană (Papa Bonifaciu al II-lea, 531).

O mie de ani mai târziu, reformatorii protestanţi au reluat ideile lui Pelagius. Ca urmare, Conciliul din Trento a emis celebrul Decret asupra păcatului originar. Publicate în anul morţii lui Martin Luther (1546), definiţiile conciliare precizează clar învăţăturile Bisericii Catolice despre acest mister fundamental al credinţei:

  • Pierderea îndreptăţirii originare. „Primul om, Adam, şi-a pierdut îndreptăţirea şi sfinţenia în care fusese alcătuit, de îndată ce nu a ascultat porunca Domnului în Grădina Raiului”.

  • Moartea şi supunerea faţă de diavol. „Prin ofensa adusă de păcatul său, el… a adus moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi odată cu moartea robia sub puterea… diavolului” (Canonul 1).
  • Transmiterea şi iertarea păcatului originar. „Acest păcat al lui Adam, care este unul prin origine şi care este transmis tuturor oamenilor prin propagare… nu este îndepărtat prin nimic altceva (nu există alt remediu) decât meritul unicului Mijlocitor care este Domnul nostru Isus Cristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele Său” (Canonul 3).
  • Botezul conferă meritele lui Cristos. „Prin Sacramentul Botezului conferit corect în forma prescrisă de Biserică, acest merit al lui Cristos se aplică… deopotrivă adulţilor şi nou-născuţilor” (Canonul 3).
  • Concupiscenţa rămâne după Botez. „Concupiscenţa sau înclinaţia spre păcat rămâne la cel botezat, dar din moment ce a fost lăsată pentru a pune la încercare, nu are puterea de a le face rău celor care nu consimt şi care, prin milostivirea lui Isus Cristos, i se împotrivesc bărbăteşte” (Canonul 5).

În lumina celor de mai sus, afirmăm că protopărinţii noştri au primit la început un dar întreit:

  • Aveau darurile naturale ale fiinţelor umane, în special puterea de a gândi şi de a alege liber;

  • Aveau darurile preternaturale ale nemuririi trupeşti şi integrităţii, sau puterea internă de a-şi controla dorinţele.
  • Aveau darurile supranaturale ale harului sfinţitor, virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii şi demnitatea corespunzătoare pentru a intra în cer.

Prin neascultarea săvârşită cu voinţă, au pierdut de tot darurile supranaturale şi preternaturale, şi a slăbit (fără să o piardă) capacitatea lor naturală de a gândi şi de a alege liber. Aşa cum vom prezenta mai pe larg mai încolo, Botezul reface viaţa supranaturală pierdută prin păcatul lui Adam. El nu restabileşte darurile preternaturale, dar ne conferă dreptul la realcătuirea în slavă a trupurilor în ziua de pe urmă şi la harurile de care avem nevoie pentru a face faţă dorinţelor noastre dezordonate. Puterile noastre naturale a raţiunii şi a liberului arbitru rămân slăbite, dar prin milostivirea Domnului, ele sunt întărite pentru a ne ajuta să ne sfinţim prin lupta pe care o ducem cu concupiscenţa.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *