Meniu

S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul

Isus Cristos a înviat din morţi şi a rămas pe pământ timp de patruzeci de zile, în mod vizibil. În a patruzecea zi, s-a înălţat la ceruri. Aşa după cum relatează Sf. Luca, Isus tocmai le spusese discipolilor că vor primi puterea Duhului Sfânt: „Şi după ce a spus toate acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi El se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: ‘Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer'” (Fapte 1,9-11).

Înălţarea lui Isus la ceruri a fost un eveniment istoric. El a părăsit cu adevărat pământul şi a fost văzut ridicându-se fizic la ceruri. Totuşi, „cerurile” în care a mers nu sunt „cerurile fizice” cu soare, lună şi stele. Când Sf. Paul spune că „S-a ridicat deasupra tuturor cerurilor” (Efeseni 4,10), aceasta nu înseamnă că s-a înălţat numai deasupra regiunilor stelare, ci şi deasupra tuturor „cerurilor spirituale”. Locul lui Isus în ceruri este mai presus de îngeri şi sfinţi. El s-a ridicat chiar la Tronul lui Dumnezeu Tatăl şi se află acum „la dreapta Sa în ceruri, deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, ci şi în aceea care va veni” (Efeseni 1,20-21).

Expresia „la dreapta Tatălui” nu trebuie luată literal, ci simbolic, atunci când vorbim despre Dumnezeu. Cristos, ca Dumnezeu, „şade de-a dreapta Tatălui” fiindcă El este egal cu Tatăl. Ca om, stă „la dreapta Tatălui”, adică, având cea mai înaltă perfecţiune posibilă pentru o fiinţă creată, este cel mai aproape de Dumnezeu. Iată la ce râvnea diavolul când spunea: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stele… voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14,13-14). Dar numai Cristos s-a ridicat la acea înălţime. La aceasta s-a referit atunci când şi-a aplicat Lui însuşi profeţia mesianică a lui David: „Domnul a spus Domnului Meu: ‘Şezi la dreapta Mea'” (Psalm 109,1).

De ce Înălţarea? Biserica ne învaţă că Cristos s-a înălţat la cer fiindcă cerul i se cuvenea datorită naturii Sale divine. În mod firesc, totul se întoarce la locul său de origine. Cristos îşi avea originea în Dumnezeu, care este mai presus de toate. Fără îndoială că şi sfinţii se află tot în cer, dar ei nu au ajuns acolo aşa cum a făcut-o Isus. El s-a înălţat prin propria Sa putere, în timp ce sfinţii sunt duşi în cer prin puterea lui Cristos.

De asemenea, cerul i se cuvenea lui Cristos ca rod al izbânzii Sale. El fusese trimis de Tatăl în lume ca să-l înfrângă pe diavol, şi El l-a învins pe cel care era prinţul acestei lumi. Iată de ce El a meritat să fie înălţat mai presus de toate, şi ne-a promis că vom fi părtaşi la înălţarea Sa, cu condiţia ca şi noi, la fel ca El – şi cu harul Lui – să izbândim asupra duhului cel rău. „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu Mine pe tronul Meu, aşa cum şi Eu am învins şi stau cu Tatăl Meu pe tronul Lui” (Apocalips 3,21).

În sfârşit, înălţarea lui Isus a fost răsplata pentru smerenia Sa. Fiindcă nimeni nu a fost mai smerit decât Cristos, Lui i se cuvine să fie mai înălţat decât oricine altcineva. Deşi era Dumnezeu, El a ales să fie om. Şi deşi era Domnul tuturor, a ales să devină slujitor şi a fost ascultător până la moarte, şi încă moartea pe Cruce. A meritat aşadar să fie ridicat în înălţimile cerurilor. De ce? Fiindcă umilinţa este calea care duce la înălţare.

Învăţăturile Înălţării. Fiecare mister de credinţă este destinat să ne înveţe ceva – iar Înălţarea nu face excepţie. Prin înălţarea lui Isus la cer, se întăreşte credinţa noastră în El, ca Domn şi călăuzitor al nostru. Cât timp a trăit între noi, ne-a învăţat cum trebuie să ne ducem viaţa, astfel încât, asemenea Lui, să putem ajunge şi noi în ceruri. El ne-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc” (Ioan 14,2). Îl vom vedea astfel în gloria cerească, dacă însă vom fi dispuşi să suferim aşa cum a făcut-o El, să fim respinşi şi ignoraţi. Înălţarea Domnului nostru ne întăreşte încrederea în puterea Lui de a mijloci pentru noi la Tatăl ceresc. Aceasta înseamnă de fapt preoţia veşnică a lui Isus, prin care „El poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, fiindcă este întotdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evrei 7,25).

Înălţarea la ceruri a lui Isus este în acelaşi timp un motiv puternic de a-l iubi. Am fost făcuţi de Dumnezeu din nimic, dar suntem destinaţi să îl avem pe Dumnezeul cel Viu în forma noastră umană, trupească, dar numai dacă învăţăm să nu punem preţ pe lucrurile vremelnice. Sf. Paul ne atrage de altfel atenţia: „Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus şi nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3,1-2). Preţul renunţării la plăcerile pământeşti pare să fie mare. Dar merită din plin efortul, fiindcă este mult mai important să îl vedem pe Cristos că ne aşteaptă să îi stăm alături în locuinţa noastră veşnică.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *