Meniu

De unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi

Există o singură judecată finală pentru rasa umană. Prin Dumnezeu a fost creată la început lumea şi la El suntem hărăziţi să ne întoarcem în veşnicie. Ce poate fi mai puţin evident este faptul că acelaşi Dumnezeu Atotputernic s-a făcut om în persoana lui Cristos. Prin urmare, Isus Cristos are dreptul divin de a judeca lumea. Trebuie făcută însă deosebirea între judecata pe care Domnul o face pentru fiecare dintre noi în momentul morţii şi judecata familiei omeneşti, care va avea loc la sfârşitul lumii. Prima se numeşte judecata particulară, iar a doua – judecata universală. Ele nu înseamnă acelaşi lucru.

Judecata particulară

Judecata particulară a fiecărei persoane în momentul morţii va fi făcută de Isus Cristos. Aşa cum ne învaţă Biserica, imediat după moarte, destinul etern al fiecărui suflet în parte se hotărăşte prin judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Sufletele care părăsesc trupul în starea harului sfinţitor, dar au nevoie de purificare, sunt curăţate în purgatoriu. Sufletele care sunt perfect pure sunt de îndată primite în viziunea beatifică a Preasfintei Treimi. Sufletele decedaţilor care au păcate de moarte sunt trimise imediat la pedeapsa veşnică, a cărei intensitate depinde de gravitatea păcatului comis. Mărturiile biblice privind judecata particulară sunt în principal indirecte. Deşi nu există un pasaj din Biblie care să afirme în mod explicit această dogmă, există o serie de texte care vorbesc despre răsplata imediată după moarte. Sfânta Scriptură menţionează astfel implicit judecata particulară.

Astfel, Isus vorbeşte despre Lazăr şi despre bogat ca primindu-şi fiecare răsplata, respectiv pedeapsa, imediat după moarte. Tâlharului celui bun, Isus îi promite pe Calvar că sufletul lui, îndată ce îi va părăsi trupul, se va afla în starea celor fericiţi: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Luca 23,43). Sf. Paul tânjeşte să fie despărţit de trup, ca să poată fi prezent cu Domnul, înţelegând clar moartea ca fiind un câştig pentru el (Filipeni 1,21-23). Şi în Vechiul Testament se menţionează răsplata primită în ceasul morţii (Ecclesiastic 11,28-29).

Aceasta este şi învăţătura marilor părinţi ai Bisericii, ca Sf. Augustin şi Sf. Efrem. Ei vorbesc despre două „veniri de pe urmă ale lui Cristos”. Prima este în momentul morţii, iar a doua în ziua de pe urmă a întregii rase umane. Aşa cum relevă faptele martirilor din primele secole ale creştinismului şi liturgia, martirii erau convinşi de răsplata promptă pentru loialitatea faţă de Cristos. Această credinţă se vede în străvechea practică a cinstirii şi invocării sfinţilor, chiar şi a acelora care nu au fost martiri. Practica Bisericii de a canoniza sfinţi confirmă de fapt credinţa tradiţională în existenţa judecăţii particulare, din momentul în care părăsim timpul şi intrăm în eternitate.

Judecata universală

Puţine sunt adevărurile mai frecvent şi mai clar proclamate în Scripturi decât acela despre judecata universală. Profeţii din Vechiul Testament se referă la această judecată când vorbesc despre „Ziua Domnului” (Ioil 2,31; Isaia 2,12), atunci când toate naţiunile vor fi chemate să fie judecate de Domnul tuturor. În Noul Testament, cea de a doua venire a Domnului (Parusia), ca Judecător al Lumii, este întreţesută cu întregul mister al mântuirii. Cuvintele Domnului despre Ziua de Apoi ocupă în întregime capitolul 25 din Evanghelia Sf. Matei, formând de fapt introducerea la lunga istorisire a patimilor lui Isus din capitolul 26.

Cele două parabole. Capitolul 25 se deschide cu două parabole, despre cinci fecioare înţelepte şi cinci nechibzuite, şi despre stăpânul care pleacă în călătorie şi lasă celor trei slujitori o sumă diferită de bani, pe care să o folosească cu înţelepciune cât timp el lipseşte. În prima parabolă, fecioarele nechibzuite nu aduc suficient ulei pentru candelele lor cu care să îl întâmpine pe mire (Cristos). În momentul în care ajung totuşi la nuntă, găsesc uşa închisă. Mirele le spune: „Adevăr vă spun, nu vă cunosc”. Apoi Isus ne atrage atenţia : „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul” (Matei 25,1-13). În a doua parabolă, stăpânul (Cristos) se întoarce din călătorie şi le cere slujitorilor să dea socoteală de ceea ce au făcut cu banii. Cei care primiseră cinci şi respectiv doi talanţi i-au folosit cu înţelepciune şi au dobândit încă cinci, respectiv încă doi talanţi. Amândoi au fost lăudaţi de stăpân şi răsplătiţi cu generozitate. Dar cel care primise numai un talant l-a îngropat şi s-a scuzat pentru neîndeplinirea sarcinilor. El a fost aruncat afară, în întuneric. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Profeţie despre Ziua de Apoi. Anticipând profeţia despre judecata universală, Cristos anunţă distrugerea Ierusalimului (Matei 24,1-51). Logica acestei previziuni este clară. Aşa după cum Ierusalimul însuşi va fi distrus, la fel judecata finală a omenirii va avea loc cu siguranţă. Deosebit de instructive sunt detaliile pe care le oferă Isus despre modul în care va fi judecată lumea (capitolul 25): „Când va veni Fiul Omului în gloria Lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul Său de mărire”. Cine va fi judecat? „Şi se vor aduna înaintea Lui toate naţiunile, iar El îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga”.

Cum vom fi judecaţi? Pe baza iubirii altruiste pe care am practicat-o: „Atunci regele va spune celor de la dreapta Sa: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii, căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la Mine'” (Matei 25,34-36). Atunci, cei mântuiţi Îl vor întreba pe Cristos când L-au slujit astfel, iar El le va răspunde: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii Mei cei mai mici, Mie mi-aţi făcut”.

Urmează apoi acelaşi dialog cu cei condamnaţi. Lor li se va spune: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui!” Ei vor fi condamnaţi pe aceleaşi criterii în baza cărora au fost mântuiţi primii. „Adevăr vă spun: tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia, cei mai mici, Mie nu mi-aţi făcut”. Profeţia despre judecata universală se încheie cu unul dintre cele mai importante versete din Biblie. Cristos spune că aceia care nu au practicat caritatea „vor merge în chinul veşnic”, iar cei care au venit în întâmpinarea nevoilor celorlalţi cu iubire altruistă, „cei drepţi”, vor merge ” în viaţa cea veşnică” (Matei 25,31-46). El foloseşte acelaşi cuvânt, „veşnic”, în limba greacă aionios, ca să descrie atât chinurile fără sfârşit ale iadului cât şi bucuria fără sfârşit a cerurilor.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *