Meniu

Care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara

Până acum, Crezul Apostolic l-a identificat pe Isus Cristos ca fiind a Doua Persoană a Treimii, care S-a făcut om. În acest al treilea articol, mărturisim credinţa cu privire la felul în care Isus s-a făcut om. El nu a fost conceput de un tată uman, ci de Duhul Sfânt; şi S-a născut din Fecioara Maria. În continuare vom urmări să arătăm cum anume înţelege Biserica umanitatea lui Cristos şi să identificăm privilegiile principale ale Mamei Sale, Fecioara Maria. În definitiv, Isus a luat de la ea natura Sa umană şi ea este în continuare Mama Sa, fiind împreună cu El în gloria cerească.

Isus Cristos este om adevărat

Cel mai vechi Crez menţionează faptele de maximă importanţă ale vieţii pământeşti a lui Isus şi anume conceperea şi naşterea Sa, pătimirea şi moartea Sa pe Cruce şi Învierea Sa cu trupul din morţi. Se vorbeşte întotdeauna despre o Persoană care este una cu Tatăl, ca Dumnezeu, dar în acelaşi timp una cu noi, ca om. Încă din timpurile apostolice, erezia docetismului considera că Isus doar părea să fie om care s-a născut, a trăit, a suferit şi a înviat din morţi. Docetiştii aparţineau acelui fals curent filosofic care susţinea că materia şi spiritul sunt total opuse între ele. Prin urmare, afirmau ei, era imposibil ca Dumnezeu, care este spirit pur, să se întrupeze într-un corp material. Acesta este motivul pentru care Evanghelia Sf. Ioan subliniază clar că Isus Cristos este într-adevăr una cu Tatăl, care este Dumnezeu, şi în acelaşi timp insistă atât de mult să arate că Isus Cristos este om adevărat.

Isus a obosit pe drum (Ioan 4,6); Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat (Ioan 11,33); El a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11,35); a lăsat să i se ungă picioarele (Ioan 12,3); a spălat picioarele discipolilor (Ioan 13,12); a fost prins şi legat în Grădina Măslinilor (Ioan 18,12); a fost lovit peste faţă de una din gărzi în timpul Patimilor (Ioan 18,22); a fost biciuit, încoronat cu spini, înveşmântat în mantie de purpură (Ioan 19,1-2); şi-a dus Crucea pe Calvar (Ioan 19,17); pe Cruce a spus: „Mi-e sete”, şi după ce a luat oţetul, a spus: „S-a împlinit”, şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul (Ioan 19,29-30); unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19,34); după Înviere, l-a chemat pe Toma, care se îndoia, să îşi pună degetele în găurile lăsate de cuie în mâinile Sale şi să îşi pună mâna în coasta Sa deschisă (Ioan 20,27).

Trup şi suflet omenesc. Faptul că Isus a avut cu adevărat un trup şi un suflet omenesc are o deosebită importanţă.

  • Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, ele au putut fi separate, aşa cum s-a întâmplat pe Cruce, şi aceasta i-a cauzat moartea.

  • Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El a suferit cu adevărat în trup şi suflet şi astfel ne-a mântuit, îndurând deopotrivă suferinţa trupească şi spirituală.
  • Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, când a înviat din morţi, sufletul Lui s-a reunit cu trupul.
  • Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El poate fi cu adevărat imitat de noi în eforturile noastre de sfinţire. Virtuţile pe care le-a practicat ca om au fost atributele lui Dumnezeu în formă umană. Pe măsură ce devenim tot mai asemănători cu Isus ca om, devenim mai asemănători cu Isus care este Dumnezeul nostru.
  • Fiindcă are acum un trup şi un suflet omenesc glorificat, El este în Preasfânta Euharistie în plinătatea naturii Sale omeneşti unită cu a Doua Persoană a Treimii într-o singură Persoană Divină.

Voinţa umană liberă. Adevărata umanitate a lui Isus implică faptul că El a avut voinţă umană liberă. Din acest motiv El a putut să ne mântuiască. Prin jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a dobândit pentru noi harurile de care avem nevoie pentru mântuirea noastră. A jertfi înseamnă a da de bunăvoie ceva preţios lui Dumnezeu. Isus, cu propria Sa voinţă umană liberă, s-a oferit pe Sine Însuşi pe Calvar ca să ispăşească păcatele noastre, să ne scape de iad şi să ne ducă în ceruri.

Spunând aceasta, să nu cumva să uităm că, deşi El putea cu adevărat să aleagă cu o voinţă umană reală, nu putea niciodată să săvârşească vreun păcat. Nu numai că nu a făcut vreun păcat, dar nici măcar nu ar fi putut să îl săvârşească, fiindcă natura Sa umană era unită cu natura Sa Divină într-o singură Persoană, care este Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate păcătui. Implicaţiile acestui mister sunt extreme: nu aparţine esenţei libertăţii umane să aleagă ceea ce este contrar voinţei lui Dumnezeu. Isus Cristos a putut alege cu propria Sa voinţă omenească. De fapt, chiar aşa a şi făcut. El a ales însă întotdeauna ceea ce îi era mai plăcut Tatălui Său ceresc. Lupta pe care a dat-o în agonia Sa în Grădina Măslinilor nu a fost niciodată un conflict între voinţa Sa liberă şi voinţa Tatălui, ci groaza spontană a omului în faţa perspectivei durerii.

Isus istoric. Docetismul timpurilor moderne încearcă să reducă faptele menţionate în istorie despre Isus la simple idei mistice sau chiar mitice despre existenţa Sa. De aceea auzim atât de mult în zilele noastre vorbindu-se despre diferenţa dintre Isus din istorie şi Cristosul credinţei. Adepţii docetismului consideră că primii creştini, realmente hipnotizaţi de acel om minunat care era Isus, l-au considerat mult mai mult decât era cu adevărat. Imaginaţia lor înflăcărată l-a transformat într-o Persoană Divină, iar fantezia lor pioasă i-a atribuit o serie de fapte imposibil de realizat de un om. Aceste idei stau la baza a ceea ce Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat sub numele de modernism în Enciclica Lamentabili, din 3 iulie 1907. Iată câteva din erorile pe care le-a respins Papa:

  • „Divinitatea lui Isus Cristos nu este dovedită de Evanghelii. Este mai degrabă o dogmă pe care conştiinţa creştină a dedus-o din noţiunea de Mesia.”

  • „Cu siguranţă Cristos pe care îl prezintă istoria este cu mult inferior lui Cristos care face obiectul credinţei creştine.”
  • „Criticii pot să îi atribuie lui Cristos o cunoaştere fără limite numai în baza unei ipoteze care este de neconceput din punct de vedere istoric şi este respinsă de simţul moral.”
  • „Cristos nu a avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice.”

Biserica Catolică nu a permis niciodată credincioşilor să considere că imaginaţia creativă a primilor creştini a împodobit faptele reale ale lui Isus. Dimpotrivă, Conciliul Vatican II (Dei Verbum, V, 19) a dat o declaraţie fermă referitoare la validitatea istorică a Evangheliilor: „Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, fiul Lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer”.

Cuvântul cheie în învăţătura Conciliului este „realmente”. Aceasta ne reaminteşte ceea ce le scria Sf. Petru creştinilor din primul secol: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea Lui pe baza unor basme bine ticluite”. De ce nu? Fiindcă „am fost martori oculari ai măreţiei Lui” (2Petru 1,16). De asemenea, aminteşte ce scria Sf. Ignaţiu, aflat în drum spre martiriu, în anul 107 dC: „Isus Cristos este cu adevărat din seminţia lui David după trup… El a fost cu adevărat pironit cu trupul pe Cruce, pentru noi… El a suferit cu adevărat şi cu adevărat a înviat din morţi. Nu este aşa cum spun unii necredincioşi… În realitate, ei sunt cei care cred în fantezii” (Scrisoare către locuitorii din Smirna, 1-2). În epoca noastră sceptică, când, pentru mulţi, fundamentele istorice ale creştinismului sunt reduse la simple mituri, trebuie să fim în stare să vedem că aceia care transformă în mituri Evangheliile sunt cu adevărat cei care cred în fantezii.

Preasfânta Fecioară Maria

Preasfânta Fecioară este menţionată în Crezul Apostolic numai în legătură cu naşterea lui Isus Cristos. La fel se întâmplă şi în pasajele din Noul Testament care vorbesc despre ea. Totuşi, locul Fecioarei Maria în credinţa şi pietatea catolică a crescut mult de-a lungul secolelor, iar pietatea mariană reprezintă unul dintre domeniile principale de dezvoltare a doctrinei Bisericii Catolice în timpurile moderne. Două definiţii mariane solemne în mai puţin de un secol. Doi ani mariani pentru Biserica universală în decursul unei singure generaţii. Două importante sanctuare mariane cu milioane de pelerini anual, venind din toate colţurile lumii, aprobate de Biserică în mai puţin de un secol. Douăsprezece Enciclice papale numai despre Rozariu emise de patru Suverani Pontifi. Şi o bogăţie de scrieri mariane fără egal în istoria Bisericii Catolice de până acum. Toate acestea indică o perioadă pe drept cuvânt numită „epoca Mariei”. În planul lui Dumnezeu, Fecioara Maria este menită să fie venerată, am putea spune, acum mai mult decât a fost vreodată.

Altfel spus, credinţa ţine pasul cu devoţiunea noastră mariană. În cuvintele Conciliului Vatican II, „Credincioşii să nu uite că adevărata devoţiune nu constă nici într-un sentiment steril şi trecător, nici într-o credulitate deşartă, ci ea purcede din credinţa adevărată, care ne face să recunoaştem preeminenţa Maicii lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la iubire filială faţă de Mama noastră şi la imitarea virtuţilor ei” (Lumen Gentium VIII, 67).

Maica lui Dumnezeu. Încă din timpurile apostolice se afirma că, întrucât Isus Cristos este Dumnezeu adevărat, atunci Fecioara Maria este Maica lui Dumnezeu. La începutul secolului al V-lea, însă, a apărut o erezie care susţinea faptul că Isus nu numai că are două naturi, ci în El şi sunt două persoane, una umană şi cealaltă divină. Nestorienii, numiţi astfel după Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, îi acordau Fecioarei Maria numele de Născătoarea lui Cristos (Christotokos), fiindcă ea a conceput şi a dat naştere persoanei umane a lui Cristos, dar refuzau să spună că este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos). Conciliul din Efes (431) a condamnat nestorianismul, declarând fără şovăire că trebuie să o numim pe Preasfânta Fecioară „Născătoare de Dumnezeu”.

Episcopii nestorieni au continuat totuşi să îşi răspândească ideile. Confuzia produsă astfel în rândul credincioşilor a contribuit la succesul islamului printre creştini în secolul al VII-lea. Aşa cum se ştie, Islamul îl consideră pe Isus un mare profet, fiind chiar Mesia. El este numit „fiul Mariei” (Ibn Maryam), dar, conform spuselor lui Mohamed, Isus nu poate fi numit „Fiul lui Dumnezeu” (Ibn Allah). Până în zilele noastre, musulmanii îi identifică pe creştini ca fiind aceia care o venerează pe Maria ca Mama lui Dumnezeu. Fiecare aspect al credinţei mariane din creştinism are la bază această premiză: că Fecioara Maria i-a dăruit Fiului ei tot ceea ce o mamă umană îi dă rodului pântecelui ei. Întrucât Pruncul pe care l-a conceput şi căruia i-a dat naştere este o Persoană Divină, ea trebuie cinstită ca Maica lui Dumnezeu. Istoria confirmă aceasta. Acolo unde este mărturisită credinţa în maternitatea divină a Fecioarei Maria, credinţa în divinitatea Fiului ei a rămas neştirbită.

Neprihănita Zămislire. Conceperea Mariei fără păcatul originar a fost o pregătire logică în vederea maternităţii sale divine. Întrucât Pruncul pe care avea să îl poarte în pântece era Dumnezeul Cel Preasfânt, ar fi fost de neconceput ca Mama Lui să fi fost vreodată întinată de păcat. Chiar din primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii – Sf. Irineu în secolul al II-lea, Sf. Ciprian în secolul al III-lea – au afirmat în scrierile lor nu numai că Maria era imaculată, ci cu totul imaculată, nu numai nepătată, ci cu adevărat fără nici o pată, numai ea fiind lăcaşul tuturor harurilor Sfântului Duh, fiindcă a fost predestinată să fie lăcaşul Fiului Celui Preaînalt.

Nu este surprinzător aşadar faptul că în 1854, Papa Pius al IX-lea proclama următoarea definiţie: „Preasfânta Fecioară Maria a fost, chiar din primul moment al concepţiei sale, printr-un unic har şi privilegiu din partea Atotputernicului Dumnezeu, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Răscumpărătorul omenirii, ferită de orice pată a păcatului originar”. Aceasta înseamnă că, începând chiar din prima clipă a existenţei sale, Fecioara Maria fost ferită de lipsa vieţii supranaturale care le este comună oamenilor. Avea în sufletul ei harul sfinţitor chiar din momentul în care a fost concepută. Avea de asemenea virtuţile credinţei, speranţei şi iubirii, precum şi darurile Duhului Sfânt.

Absolut lipsită de păcat. În concordanţă cu privilegiul Neprihănitei sale Zămisliri, Fecioara Maria a fost de asemenea ferită de orice păcat. Aceasta înseamnă mult mai mult decât pare la prima vedere. Nu numai că ea nu i-a adus niciodată vreo ofensă lui Dumnezeu, nici măcar prin cel mai mic păcat, ci a şi fost în mod special apărată de comiterea oricărui păcat. Mai mult, întrucât Fecioara Maria a fost concepută fără păcatul originar, ea a fost ferită şi de acea consecinţă a acestui păcat pe care noi toţi o experimentăm atât de dureros. Ea nu a avut concupiscenţa sau dorinţele dezordonate care sunt moştenirea tuturor urmaşilor înstrăinării originare a omului de Dumnezeu.

Fecioria perpetuă. Fecioria Mariei este exprimată în Crezul Apostolic. Sf. Luca afirmă că „îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu… la o fecioară… Iar numele fecioarei era Maria” (Luca 1,26-27). Zămislirea feciorelnică a lui Isus de către Maria fusese deja prezisă în Vechiul Testament. Isaia a prevestit venirea lui Mesia într-o faimoasă profeţie, afirmând că „Domnul Însuşi vă va da un semn… Iată, fecioara (ebraică: alma, greacă: parthenos) va zămisli şi va naşte un fiu şi numele Lui va fi Emmanuel” (Isaia 7,14).

Chiar din primele zile ale Bisericii, această profeţie a fost înţeleasă ca referindu-se la conceperea feciorelnică a lui Isus de către Maria, şi Evanghelia Sf. Matei interpretează în acest sens cuvintele lui Isaia (Matei 1,23). În creştinismul timpuriu nici măcar nu s-a luat în discuţie fecioria perpetuă a Preasfintei Fecioare. Împotriva celor câţiva care negau fecioria perpetuă a Fecioarei Maria, Sf. Vasile (329-379) scria: „Prietenii lui Cristos nu tolerează să audă că Maica lui Dumnezeu a încetat vreodată să mai fie fecioară”. Sf. Ambrozie (339-397) a scris un întreg tratat în apărarea „fecioriei perpetue a Preasfintei Fecioare Maria”, iar Sf. Papă Siricius, în 392, a declarat pur şi simplu că Preasfânta Maria a fost „pururea fecioară”.

Înălţarea cu trupul la cer. Fiindcă Preasfânta Fecioară a fost concepută fără de păcat, ea nu avea cum să fie supusă pedepsei universale pentru păcatul originar, care este moartea trupului. Tradiţia timpurie despre felul în care Preasfânta Fecioară a părăsit această lume se păstrează deosebit de puternică în creştinismul bizantin. Există referiri scrise privind celebrarea Adormirii Maicii Domnului chiar de la sfârşitul secolului al VII-lea. La sfârşitul secolului al VIII-lea, Adormirea Maicii Domnului se celebra pretutindeni în Occident la 15 august, iar din anul 847, Papa Leon al IV-lea a instituit octava în cinstea acestei sărbători.

Impulsul modern pentru promovarea definirii ridicării cu trupul la cer a Fecioarei Maria îi aparţine Sf. Anton Maria Claret (1807-1870), fondatorul Ordinului Claretinilor şi Episcop de Santiago (Cuba). Mii de cereri din toate colţurile lumii au fost trimise la Roma, prin care se cerea Papei să definească ridicarea Fecioarei Maria cu trupul la cer. În cele din urmă, în 1946, Papa Pius al XII-lea a adresat în mod oficial un chestionar tuturor Episcopilor Bisericii Catolice: „Ţinând cont de înţelepciunea şi chibzuinţa voastră, consideraţi că ridicarea cu trupul la cer a Fecioarei Maria poate fi propusă şi definită ca dogmă de credinţă? Doriţi aceasta voi toţi, împreună cu clerul şi credincioşii voştri?”

După câteva luni, Papa a primit răspunsurile: erau afirmative aproape în unanimitate. În consecinţă, la 1 noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea a emis definiţia solemnă: „Prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi prin propria noastră autoritate, pronunţăm, declarăm şi definim ca fiind divin revelată următoarea dogmă: „Maica Neprihănită a lui Dumnezeu, pururea Fecioara Maria, după viaţa dusă pe pământ a fost ridicată cu trupul şi sufletul în gloria cerească”.

Definirea ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Fecioarei Maria ca dogmă sau doctrină revelată s-a făcut pe baza Sfintei Tradiţii, ca izvor al revelaţiei divine egal cu Sfânta Scriptură. Unul dintre motivele definirii a fost menţionat de Papă în alocuţiunea sa în faţa celor 400 de Episcopi întruniţi în ziua de după definire. El şi-a exprimat speranţa ca această nouă cinste acordată Fecioarei Maria să aducă „un spirit de penitenţă care să înlocuiască iubirea prevalentă a plăcerii, reînnoirea vieţii de familie acolo unde divorţul este des întâlnit şi să aducă roade acolo unde se practică controlul naşterilor”. Ridicarea cu trupul la cer a Maicii Domnului trebuie să devină pentru noi un motiv puternic pentru controlul patimilor trupeşti. De ce? Pentru ca la sfârşitul zilelor noastre să fim încredinţaţi că vom fi răsplătiţi cu un trup glorificat, pentru meritele pe care le-am dobândit în cursul vieţii pământeşti, sacrificând plăcerile păcătoase ale simţurilor pentru a asculta voinţa lui Dumnezeu.

Devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară. Aşa cum se menţionează în documentele Conciliului Vatican II, devoţiunea faţă de Maica Domnului este alcătuită din trei elemente: veneraţie, invocaţie şi imitaţie. Acestea există numai împreună iar separarea lor duce riscul de a scădea cinstea care îi este datorată Fecioarei Maria, şi de a ne lipsi pe noi înşine de harurile pe care Dumnezeu doreşte să le ofere omenirii prin Maica Sa iubită. Venerarea Preasfintei Fecioare include toată cinstea şi lauda, recunoştinţa şi iubirea pe care ea le merită ca Maică a Răscumpărătorului şi Maică a omenirii. Veneraţia poate fi descrisă ca iubire plină de preţuire. Preţuirea are la bază cunoaşterea pe care o avem despre Fecioara Maria, izvorând din adevărurile noastre de credinţă. Iubirea este inspirată de profunzimea preţuirii, care se adânceşte prin lectura, studiul şi meditaţia noastră referitoare la Preasfânta Fecioară.

Primele şapte părţi din Bucură-te, Marie sunt expresii de veneraţie:

  • Bucură-te, Marie
  • Cea plină de har
  • Domnul este cu tine.
  • Binecuvântată eşti tu între femei
  • Şi binecuvântat este rodul trupului tău Isus.
  • Sfântă Marie
  • Maica lui Dumnezeu

toate acestea sunt acte de laudă şi cinstire, adresate cu iubire Preasfintei Fecioare. Toate sunt luate din Sfânta Scriptură sau din Tradiţia Bisericii. Şi sunt tot atâtea acte de glorificare a Maiestăţii Divine pentru harurile conferite celei care a dăruit Fiului lui Dumnezeu umanitatea sa finită.

Invocaţia se edifică pe veneraţie. Fiindcă Preasfânta Fecioară a plăcut atât de mult Preasfintei Treimi, ea, mai mult decât orice altă făptură, poate să pledeze efectiv în favoarea noastră în faţa Tronului lui Dumnezeu. O invocăm aşadar, ca să mijlocească pentru noi. Cele trei părţi finale din Bucură-te, Marie sunt invocaţii:

  • Roagă-te pentru noi păcătoşii
  • Acum
  • Şi în ceasul morţii noastre

sunt rugăminţi pline de încredere care îi cer Preasfintei Fecioare să se roage pentru noi pe toate cele trei planuri în care avem cea mai mare nevoie de ajutorul supranatural al Maicii Divinei Milostiviri. Noi cerem îndurare de la Dumnezeu, pe care l-am ofensat: îndurare pentru noi şi pentru ceilalţi, iertare pentru vina – sau pentru pierderea harului – pe care o implică păcatele noastre; ştergerea pedepsei pe care o merităm fiindcă am respins în mod voit iubirea lui Dumnezeu. Cerem ajutor acum, chiar în acest moment, în fiecare clipă conştientă din viaţa noastră, ca să ne lumineze mintea astfel încât să cunoaştem ce anume doreşte Domnul să facem şi să ne ajute să ne întărească voinţa, astfel încât să putem împlini voia Lui. În sfârşit, cerem harul perseverenţei finale, astfel încât să părăsim această viaţă în deplină prietenie cu Dumnezeu şi să intrăm în eternitate în milostivirea Domnului.

În cele din urmă, imitaţia se edifică pe invocaţie, fiindcă fără ajutor de la Fiul ei nu vom putea niciodată să imităm virtuţile Maicii Sale, virtuţi care sunt menţionate în Litania Preasfintei Fecioare. Spre deosebire de Fiul său, care a avut chiar din momentul concepţiei viziunea beatifică, Preasfânta Fecioară a trebuit să creadă şi să aibă încredere. Credinţa sa este un model pentru noi în a accepta adevărul revelat fără a înţelege de ce sau cum anume. Speranţa sa este chipul încrederii noastre că Dumnezeu ne conduce prin această vale de lacrimi spre casa noastră cerească.

În toate zilele vieţii noastre, ceea ce ne străduim însă cel mai mult să urmăm este iubirea Preasfintei Fecioare. Iubirea ei pentru Dumnezeu este mai înaltă decât a oricărui înger sau sfânt. Ca Maică a Sa, ea l-a iubit cu „o iubire mai presus de orice cuvinte”. Totuşi, ea nu a separat niciodată iubirea contemplativă pentru Dumnezeu de iubirea altruistă faţă de ceilalţi. Plecarea ei în grabă să o ajute pe ruda sa, Elisabeta, preocuparea pentru nuntaşii care nu mai aveau vin în Cana Galileeii nu sunt decât câteva episoade pe care le amintesc pe scurt Evangheliile ca să ne arate o viaţă care a fost mereu în slujba celorlalţi.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *