Meniu

A pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat

Ne putem face o idee despre importanţa acestui articol din Crez pornind de la afirmaţia Sf. Paul către corinteni: „Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit” (1Corinteni2,2). Patimile, moartea şi înmormântarea lui Cristos trebuie înţelese în profunzime. Acestea reprezintă dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, motivaţia cea mai puternică a Dumnezeului nostru iubitor şi, în acelaşi timp, modelul iubirii pe care i-o datorăm şi noi Lui.

Sunt patru verbe în acest articol de credinţă şi fiecare dintre acestea ar merita un volum de explicaţii. Isus Cristos a pătimit; El s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat. Relatarea patimilor lui Cristos în Evanghelii însumează patru sute de versete, excluzând cele cinci capitole care cuprind discursul lui Isus la Cina cea de Taină, din Evanghelia Sf. Ioan. Totalul informaţiilor revelate indică importanţa suferinţelor Răscumpărătorului, din perspectiva Sfântului Duh care a inspirat Sfintele Scripturi.

Suferinţele lui Cristos

Suferinţa este experienţa durerii. Aceasta este experienţa trupească şi spirituală a ceea ce în mod firesc este neplăcut, înseamnă a îndura în mod conştient ceea ce considerăm dezagreabil şi conştientizarea mentală că ceea ce ni se întâmplă este împotriva dorinţelor fireşti ale omului. Există două moduri opuse de a reacţiona în faţa unei experienţe dureroase. Putem să ne împotrivim sau putem suferi cu răbdare totul. De fapt, răbdarea înseamnă a suferi în mod voit durerea. Aşa cum ştim, Cristos şi-a purtat suferinţele cu răbdare. Acest lucru necesită unele explicaţii, şi se vede cel mai clar în momentele agoniei Sale din Grădina Măslinilor.

Desigur, în mod natural El evita durerea, la fel ca şi noi. La urma urmei, era om adevărat. Acest lucru apare clar din rugăciunea pe care a înălţat-o Tatălui Său ceresc, când i-a cerut: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la Mine”. Spunând acestea, a adăugat însă de îndată: „dar nu voinţa Mea, ci a Ta să se facă!” „Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit” (Luca 22,42-43). Prima parte a rugăciunii lui Cristos a fost expresia simţămintelor Sale omeneşti, teama instinctivă şi involuntară de durere. A doua parte a exprimat răbdarea Sa, acceptarea voită a ceea ce în mod firesc îi inspira teamă. Iar apariţia îngerului a avut loc după ce Isus şi-a manifestat supunerea faţă de voinţa Tatălui. Îngerul – este important de menţionat – nu i-a îndepărtat durerea, ci i-a întărit mai mult dorinţa de a-şi duce suferinţa cu supunere cu răbdare la voinţa lui Dumnezeu.

Putem trece în felul acesta prin întreaga relatare a suferinţelor lui Isus, de la agonia din Grădina Măslinilor până la răstignirea pe Calvar. Suferinţele Lui au fost deopotrivă în trup şi în suflet. În trup, a fost durerea ca răspuns emoţional la biciuire şi încoronarea cu spini, la a fi pus să îşi ducă Crucea grea pe drumul Calvarului şi apoi la a fi pironit pe Cruce şi a muri. În suflet, a fost durerea de a fi respins şi umilit, împotrivirea duşmanilor Săi şi părăsirea de către propriii Lui prieteni, sentimentul eşecului văzându-i pe atât de mulţi cerându-i moartea, aceiaşi care cu numai câteva zile înainte îl ridicau în slăvi, nerecunoştinţa plină de cruzime tocmai a celor cărora El le dăruise atât de mult, făcând inclusiv numeroase minuni pentru ei.

La toate aceste suferinţe pe care le-a suportat Isus în timpul pătimirii Sale, se adaugă şi suferinţa dată de faptul că El şi-a prevăzut viitorul. Chiar şi în calitate de om, El a prevăzut mulţimile de oameni, din secolele care vor urma, care vor ignora suferinţa Lui şi îi vor respinge milostivirea. Cu toate acestea, Isus a suportat toată această suferinţă plin de răbdare, cu voinţa Sa omenească, în timp ce toate instinctele Sale omeneşti se îngrozeau şi numai la gândul unei atât de mari suferinţe.

Răstignirea. Nici o altă formă de execuţie nu era considerată de evrei mai ruşinoasă decât răstignirea, iar păgânii romani o considerau drept cea mai dureroasă formă de execuţie. Trebuie subliniat faptul că Isus Însuşi a ales să fie răstignit. Atât pentru gradul de umilinţă cât şi pentru agonia suferinţei, El a ales răstignirea tocmai fiindcă a dorit să ne arate iubirea Lui pentru noi dusă la extrem. Atunci când revelaţia ne spune că Isus a ales Crucea, aceasta nu e nici o imagine simbolică, nici o figură de stil.

Mântuitorul avea absolut orice altă opţiune la dispoziţie – fie să ne răscumpere fără să sufere, fie să ne răscumpere trecând prin durere; şi iarăşi, fie să sufere câtva, fie să sufere până la limitele inventivităţii omeneşti de a produce cuiva durere emoțională şi fizică. El a ales să sufere până la limita extremă a agoniei – şi a făcut-o din propria Sa voinţă, în deplină libertate. Spunem de obicei că Isus a îndurat Crucea, şi expresia este destul de corectă, dar nu reflectă întocmai ceea ce a avut loc cu adevărat. Nu a fost numai suportarea pasivă, chiar plină de răbdare, a inevitabilului, ci alegerea conştientă şi deliberată a ceea ce Isus nu avea deloc nevoie să sufere. Totuşi, El a hotărât cu raţiunea Lui şi a ales în mod liber ceea ce ştia că înseamnă cea mai cumplită formă de suferinţă.

Moartea lui Isus. Pare oarecum ciudat să afirmăm că Isus nu numai că a fost răstignit, ci şi că a murit. Ceea ce spunem de fapt este că Isus a răscumpărat lumea din păcat îndurând consecinţa acestui păcat: moartea. Păcatul protopărinţilor noştri i-a lipsit pe ei şi pe toţi descendenţii lor de viaţa supranaturală pe care o aveau înainte de cădere. Deja în Geneză, Dumnezeu le spune că în ziua în care nu-l vor asculta, vor muri. Diavolul a asigurat-o însă pe Eva că Dumnezeu nu a spus adevărul, iar ea l-a convins pe Adam să i se alăture în împotrivirea faţă de voinţa divină. Inevitabilul s-a produs. Moartea trupească a intrat în lume prin instigarea din partea diavolului, ca rezultat vizibil al morţii spirituale care s-a produs odată cu prima ofensă gravă comisă de oameni împotriva lui Dumnezeu.

Când Cristos a decis să ne răscumpere, El a ales tocmai forma de pedeapsă pe care, în calitate de Dumnezeu, a prevăzut-o pentru rasa umană aflată în păcat. Moartea Sa trupească pe Calvar nu a fost aşadar întâmplătoare, ci profund providenţială. A fost ispăşirea împlinită de Dumnezeu făcut om, prin faptul că a suferit, de dragul nostru, preţul răscumpărării noastre. Ce anume s-a întâmplat atunci când Isus a murit? S-a produs separarea sufletului Său omenesc de trupul Său omenesc. Nu se pune însă problema ca umanitatea lui Isus să fi fost separată vreo clipă de a doua Persoană a Preasfintei Treimi. Deşi trupul şi sufletul Său au fost separate unul de celălalt, ambele au rămas unite cu dumnezeirea Sa. Astfel, fiecare picătură de sânge a lui Isus care a curs pe Calvar, a fost cu adevărat sângele Dumnezeului celui viu.

Înmormântarea. Înmormântarea trupului lui Isus este în concordanţă cu planul predestinat de El Însuşi pentru răscumpărarea omului, şi toţi cei patru evanghelişti relatează unde şi cum anume a fost pus în mormânt Isus. Iniţiativa înmormântării Mântuitorului i-a aparţinut lui Iosif din Arimateea, un slujbaş de rang înalt şi un discipol al lui Isus. El a mers cu îndrăzneală la Pilat, cerându-i trupul lui Isus. Pilat s-a întrebat mirat dacă acesta într-adevăr murise deja, aşa că a trimis după centurionul care fusese de faţă la răstignire şi „l-a întrebat dacă a murit de mult. Aflând de la centurion, i-a dăruit lui Iosif trupul” (Marcu 15,44-45). Iosif a dat atunci trupul jos de pe Cruce. L-a înfăşurat în giulgiu curat de in şi l-a pus în propriul său mormânt nou, care fusese săpat în stâncă. Apoi a rostogolit o piatră mare şi grea peste intrarea în mormânt. Împreună cu Iosif, pentru a-l înmormânta pe Isus, a fost şi Nicodim, care la început a venit la Isus noaptea, de frica evreilor. Au fost de faţă Maria, Mama lui Isus şi Maria Magdalena, care priveau unde l-au pus.

Relatarea detaliată a înmormântării arată că Cristos era cu adevărat mort: El a fost înfăşurat complet în giulgiu; trupul Său a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă; iar mormântul a fost pecetluit cu o lespede mare şi grea. Ni se relatează în continuare că a doua zi după înmormântare, preoţii şi fariseii au mers cu toţii la Pilat şi i-au spus: „… acel înşelător a spus pe când mai trăia încă: ‘După trei zile voi învia’. Porunceşte, deci, să fie păzit mormântul până în ziua a treia ca nu cumva să vină discipolii lui să-l fure şi apoi să spună poporului: ‘A înviat din morţi!’ Iar înşelătoria aceasta de pe urmă ar fi mai rea decât prima”. Pilat le-a spus: „‘Aveţi garda, mergeţi şi păziţi cum ştiţi’. Ei s-au dus şi, sigilând piatra, au păzit mormântul cu garda” (Matei 27,63-66). Toate aceste detalii sunt o dovadă nepreţuită că Învierea lui Isus în duminica Paştelui este o realitate istorică.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *