Meniu

Rugăciunea domnească

Cea mai populară rugăciune este, de departe, Tatăl nostru. Un semn al popularităţii ei este numărul de colecţii poliglote ale Rugăciunii domneşti care au fost publicate în diferite perioade de timp, de la inventarea tiparului încoace. Deja în 1787, hispanicul Hervaz publica Pater Noster în trei sute şapte dialecte şi limbi, iar practica ediţiilor multilingve a continuat de atunci.

Rugăciunea domnească nu este însă doar cea mai populară rugăciune, ci şi cea mai importantă. Conform Sf. Augustin, “orice altceva am spune când ne rugăm, dacă ne rugăm cum ar trebui, spunem ceea ce deja este conţinut în Rugăciunea domnească” (Scrisoarea 121,12). Recitarea Rugăciunii domneşti s-a întreţesut în devoţiunea populară încă din vremea catacombelor. Este parte a Oficiului Divin şi a fost strâns asociată cu jertfa Sfintei Liturghii, până acolo încât unii consideră în mod greşit că fără recitarea rugăciunii Tatăl nostru nu ar exista consacrare validă a Preasfintei Euharistii.

Încă un gând: dacă această rugăciune este atât de populară şi de importantă, este oare şi model perfect pentru cum ar trebui să fie toate rugăciunile noastre? Da. Părinţii şi Doctorii Bisericii, unul după altul – de la Sf. Ciprian la Sf. Augustin, de la Sf. Tereza de Avila la Sf. Robert Bellarmine – nu au ezitat să spună că Rugăciunea domnească este modelul revelat divin pe care trebuie să meargă toate rugăciunile creştine.

O rugăciune foarte scurtă

Scurtimea rugăciunii “Tatăl nostru” este remarcabilă, dat fiind că numărul de cereri din ea cu greu ar fi putut fi mai mic, şi cu toate acestea mai cuprinzător. Valoarea specială a acestei scurtimi este aceea că poate fi uşor învăţată pe de rost. De la începuturile Bisericii, cei care se pregăteau pentru Botez trebuiau să ştie să recite pe de rost Rugăciunea domnească. Mai mult, scurtimea ne aminteşte că nu este nevoie de multă vorbărie atunci când ne rugăm. De ce nu? Deoarece vorbim cu Dumnezeu, care ştie ce avem nevoie înainte ca noi să îi cerem. Mai importantă este devoţiunea şi fervoarea spirituală cu care ne rugăm. Maeştrii de viaţă spirituală consideră rugăciunea Tatăl nostru o dovadă a înţelepciunii lui Cristos, care a condensat în câteva cuvinte toate dorinţele şi aspiraţiile inimii omului, în dialogul său intim cu Dumnezeu.

O rugăciune perfectă

Printre numeroşii sfinţi care au vorbit despre Rugăciunea domnească este şi Sf. Toma de Aquino, care explică de ce aceasta trebuie să constituie modelul perfect de rugăciune. Este rugăciunea pe care am învăţat-o de la Cristos însuşi. Este de fapt singura rugăciune pe care ne-a învăţat să o spunem. Şi a dat-o ca răspuns atunci când apostolii i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1). Ceea ce o face însă extraordinară este structura ei perfectă. Din moment ce rugăciunea exprimă dorinţele noastre, trebuie să ne rugăm doar pentru acele lucruri pe care se cuvine să le dorim.

Ceea ce cerem în rugăciunea Tatăl nostru de la Dumnezeu este tot ceea ce poate fi legitim dorit. Avem astfel nu doar un catalog de cereri ci şi, în special, un îndrumător pentru dorinţele noastre. Primul obiect al dorinţei noastre este ţelul nostru final; apoi mijloacele pentru a ajunge la acest ţel. Dar ţelul nostru este Dumnezeu, spre care afectivitatea noastră înclină în două moduri: a dori gloria lui Dumnezeu şi a dori să ne bucurăm de această glorie divină. Prima aparţine iubirii faţă de Dumnezeu însuşi; a doua iubirii faţă de noi înşine în Dumnezeu. Astfel, prima cerere, “sfinţească-se numele Tău”, cere gloria lui Dumnezeu, iar a doua, “vie împărăţia Ta”, cere ca noi să ne bucurăm de această glorie.

Mai mult, suntem orientaţi spre ţelul existenţei noastre fie de ceva care este esenţial, fie de ceva care este accidental ca mijloc de mântuire. Dar poate din nou să fie esenţial fie direct, după meritele câştigate datorită ascultării noastre faţă de Dumnezeu, şi în acest sens cerem: “Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”; fie doar instrumental, totuşi esenţial, deoarece ne ajută să merită cerul. Şi în acest sens spunem: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, fie că înţelegem prin aceasta pâinea sacramentală a Euharistiei, a cărei primire zilnică contribuie la mântuirea noastră, sau pâinea pentru trup, care reprezintă simbolic necesarul de hrană.

Suntem de asemenea orientaţi spre cer, accidental, prin eliminarea obstacolelor în calea fericirii: 1) păcatul, care exclude direct omul din împărăţia lui Dumnezeu; de aceea ne rugăm “Şi ne iartă nouă greşelile noastre”; 2) ispita, care duce la păcat; de aici a şasea cerere “şi nu ne duce pe noi în ispită”; 3) relele lumii acesteia, consecinţă a păcatului, care fac prea grea povara vieţii; în consecinţă, ultima cerere spune “ci ne mântuieşte de cel rău” (Summa Theologica II, II, 83). Cu secole înainte de Sf. Toma, dar şi de atunci încoace, teologi şi mistici, exegeţi şi moralişti au scris mult şi profund, explicând cele şapte cereri din Rugăciunea domnească şi aplicând lecţiile ei la viaţa noastră de zi cu zi.

Cuvintele rugăciunii

Există două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru în Evanghelii. Versiunea mai lungă se află în Evanghelia Sf. Marcu, unde este încadrată în Predica de pe Munte a lui Cristos. Domnul explică cum trebuie să ne rugăm, şi îşi avertizează discipolii să nu folosească multe cuvinte, asemenea neamurilor. Aceştia cred că vorbind mult, vor fi ascultaţi. Creştinii nu trebuie să se roage în acest fel. De ce nu? Deoarece Dumnezeu ştie deja ce au nevoie înainte să îi ceară. “Voi deci aşa să vă rugaţi:
Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne mântuieşte de cel rău” (Matei 6,9-15).

Deja în timpurile apostolice, Pater Noster era parte a Liturghiei euharistice, fiind urmat de cuvintele “Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Acest final apare în manualul liturgic din primul secol intitulat Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (8,2). A fost preluat în Liturghia răsăriteană a Sf. Ioan Gură de Aur şi poate fi găsit în unele manuscrise evanghelice. De la Conciliul Vatican II, adaosul liturgic este parte a Rugăciunii Euharistice din ritul latin.

În Evanghelia Sf. Luca, Rugăciunea domnească apare în contextul în care discipolii îl găsesc pe Isus rugându-se într-un anumit loc. După ce El şi-a terminat rugăciunea, unul dintre discipoli îl roagă: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. El le-a spus atunci: “Când vă rugaţi, spuneţi:
Tată, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta.
Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele a
şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte;
şi nu ne duce în ispită” (Luca 11,2-4).

Biserica a adoptat textul de la Matei, nu de la Luca, atât pentru liturgie cât şi pentru rugăciunea zilnică a credinciosului.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *