Meniu

Viaţa veşnică

Articolul final din Crezul Apostolic este în acelaşi timp cel care deschide larg uşa vieţii noastre spirituale. Într-un anume sens, viaţa veşnică este de fapt viaţa spirituală. Aşa cum apare clar din Sfânta Scriptură, viaţa eternă începe la Botez (Romani 6,4). Este o viaţă nouă, care începe prin unirea cu moartea lui Cristos, simbolizată şi realizată în Botez (Romani 6,4). Aceasta este moarte după trup (Romani 8,12), dar şi înviere din viaţa de păcat (Romani 6,13). Este aşadar o viaţă de sfinţenie (Romani 5,18.21), o viaţă activă de creştin (1Corinteni 4,11). Este viaţa trăită împreună cu Isus cel Înviat (Romani 8,11). Am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea lui Isus şi mântuiţi de El prin participarea la viaţa Sa (Romani 8,11). Toate acestea constituie "viaţa veşnică", pe care o trăim şi în această lume, înainte de a intra în eternitate.

Înţelegerea celor două dimensiuni ale vieţii veşnice – aici pe pământ şi în viaţa de apoi – are o serie de implicaţii, una dintre acestea fiind faptul că viaţa veşnică este în esenţă viaţa supranaturală. Viaţa veşnică este naturală numai pentru Dumnezeu şi aparţine de drept numai Lui. Ea este dincolo de natural, prin urmare deasupra drepturilor sau pretenţiilor oricărei creaturi, fie om, fie înger. Viaţa veşnică înseamnă nu mai puţin decât participare la însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin har aici jos şi în slavă sus în ceruri.

Adjectivul "etern" aplicat vieţii înseamnă aşadar nu numai durată fără sfârşit după moartea trupului, ci şi participarea la însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este eternă fiindcă este viaţa Sa, numai şi numai a Sa. În repetate rânduri, Sfânta Scriptură nu numai că afirmă că Dumnezeu este etern, ci Îl identifica drept Dumnezeu fiindcă numai El este etern, în sensul absolut al cuvântului. Astfel, despre Abraham stă scris că "L-a invocat pe Yahweh, Dumnezeul cel veşnic" (Geneză 21,33). "El a creat cerurile şi pământul. Deşi ele trec, El rămâne Cel Care Este, iar anii Lui nu se sfârşesc niciodată" (Psalm 102,26-28). Adjectivul "etern" (în limba greacă = aionios) se aplică lui Dumnezeu, cu sensul de existenţă care transcende timpul (Romani 16,26).

Dumnezeu este Alpha şi Omega – prima şi ultima literă a alfabetului grecesc – fiindcă El este din veşnicie până în veşnicie (Apocalips 1,8). Numai El este fără început, fiindcă El există dintotdeauna, şi fără de sfârşit, fiindcă El va exista întotdeauna. Însăşi esenţa Sa este aceea de a exista. Numai El este cel care nu poate să nu existe. Iar noi avem privilegiul să participăm la însăşi această viaţă a Preasfintei Treimi în ceea ce numim "timp", hărăziţi să ne bucurăm împreună cu Dumnezeu, atunci când El ne cheamă la viaţa cea veşnică (anionios) (Matei 25,46). Mai departe ne vom concentra atenţia asupra vieţii veşnice în "viaţa de apoi", articol cu care se încheie Crezul din Niceea şi care reprezintă punctul principal al preocupărilor Bisericii în comentariile la Crezul Apostolic din cel de-al doilea mileniu al său.

Cerul ca vedere a lui Dumnezeu

Biserica Catolică identifică cerul drept locul şi condiţia fericirii perfecte. Fericirea aceasta constă în primul rând în vederea nemijlocită a lui Dumnezeu. Ce înseamnă această "vedere nemijlocită a lui Dumnezeu"? În învăţătura infailibilă a Bisericii (Papa Benedict al XII-lea, Benedictus Deus, 1336) sufletele din cer "văd esenţa divină cu o vedere intuitivă şi chiar faţă în faţă, fără interpunerea vreunei creaturi" între Dumnezeu şi sufletul omului. "Mai degrabă, esenţa divină se manifestă ea însăşi direct sufletului omenesc în mod deplin, clar, deschis". Ca urmare, "cei care văd esenţa divină în acest fel, dobândesc o mare bucurie". Şi datorită acestei viziuni şi bucurii, sufletele "sunt cu adevărat binecuvântate şi au viaţa şi odihna veşnică."

Câteva cuvinte din această definiţie necesită câteva explicaţii:

  1. Viziunea beatifică a lui Dumnezeu este intuitivă. Aceasta înseamnă că nu este rezultatul raţiunii sau al reflecţiei.
  2. Este o vedere faţă către faţă a Preasfintei Treimi. Nimic nu se interpune între suflet şi Dumnezeu.
  3. Este perceperea directă a cine este Dumnezeu, fără interpunerea vreunei creaturi drept canal sau mediu între suflet şi Creatorul său.
  4. Este atât de intimă, încât am putea-o compara cu cunoaşterea pe care o avem despre noi înşine.
  5. Dumnezeu se revelează pe sine însuşi în mod deplin, deschis şi clar fiindcă El se dezvăluie personal şi nu prin intermediul creaturilor finite pe care El le-a făcut.

Pe pământ, chiar şi cea mai profundă cunoaştere pe care am putea-o avea despre Dumnezeu este prin comparaţie cu lumea pe care El a creat-o. În cer, însă, toate acestea se vor schimba. "Iubiţilor", scria apostolul Ioan celor dintâi creştini, "acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este" (1Ioan 3,2). Vom vedea însăşi realitatea lui Dumnezeu.

Bucuria cerească în Dumnezeu şi în creaturile Sale

În afară de vederea nemijlocită a lui Dumnezeu în ceruri, ne vom bucura de asemenea de creaturile Sale. Lucrul acesta nu trebuie să ne pară ciudat, fiindcă deja în cursul vieţii noastre pământeşti Dumnezeu doreşte să ne bucurăm de creaturile Sale – întotdeauna după El, fireşte. Cristos a comparat cerul cu un ospăţ de nuntă; El a promis paradisul tâlharului bun pe Calvar; şi a vorbit despre lăcaşurile multe pe care El merge să ni le pregătească în cer.

În cer ne vom putea folosi întru totul minţile şi voinţele noastre, iar după înviere, trupurile nostru vor fi părtaşe la bucuriile cereşti. Putem să credem că orice cunoaştere dobândită pe pământ va fi dusă în glorie, împreună cu amintirea experienţelor trecute, cu condiţia ca acestea toate să contribuie la fericirea noastră. În cer există de asemenea comunicare mentală şi afectivă. De ce? Pentru că cerul este o societate. Aşa cum descrie Sf. Ioan, el este "cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou" (Apocalips 21,2).

Puţini autori au mai adăugat ceva de-a lungul timpului la descrierea făcută bucuriilor cereşti de Sf. Toma de Aquino în lucrarea sa Expositio in Symbolum Apostolorum: "Viaţa eternă este împlinirea perfectă a dorinţelor, pentru că fiecare dintre cei binecuvântaţi va avea mai mult decât şi-a dorit sau a sperat. În această viaţă, nimeni nu-şi poate împlini dorinţele şi nici o creatură nu poate satisface năzuinţele omului. Numai Dumnezeu satisface şi depăşeşte infinit dorinţele omului – de aceea omul nu se poate odihni cu adevărat decât în Dumnezeu. ‘Tu ne-ai făcut, Doamne, pentru Tine Însuţi şi neliniştită este inima mea până ce nu se va odihni în Tine’ (Confessiones, 1). Deoarece în cer sfinţii Îl au pe Dumnezeu, este de la sine înţeles că dorinţele lor sunt satisfăcute iar gloria lor depăşeşte aşteptările lor. [Comentând invitaţia Domnului adresată celor aflaţi la dreapta Sa, în Ziua Judecăţii] ‘Intraţi în bucuria Domnului’, Sf. Augustin explică faptul că ‘întreaga bucurie nu va intra în cei bucuroşi, dar cei bucuroşi vor intra în bucurie’. ‘Sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta’, cântă psalmistul, ‘care umple de bunătăţi pofta ta’ (Psalm 16,15; 102,5). De ce ‘săturat’? Fiindcă tot ceea ce aduce desfătare se va fi acolo din belşug."

Dorinţa de delectare va fi perfect împlinită, fiindcă Îl vom avea pe Dumnezeu, care este Binele nostru cel mai înalt. Dorinţa de onoruri va fi împlinită în mod absolut, fiindcă aici se află întreaga onoare posibilă. Dorinţa de cunoaştere va fi împlinită fiindcă în cer vom şti natura tuturor lucrurilor. Vom cunoaşte atunci adevărul în întregime, şi orice vom dori să ştim, vom şti. Vom avea orice am dori să avem, împreuna cu viaţa veşnică. Dorinţa de siguranţă va fi şi ea împlinită, spre deosebire de ceea ce se petrece pe pământ, unde nu există siguranţă garantată. Cu cât cineva posedă mai mult şi are o poziţie mai înaltă, cu atât mai mari sunt motivele de teamă şi cu atât îşi doreşte mai mult. În viaţa veşnică, însă, nu există nici durere, nici trudă, nici frică. Dorinţa de companie plăcută va fi împlinită în compania tuturor celor binecuvântaţi. În cer, fiecare va împărtăşi cu alţii tot ceea ce are şi toţi se vor iubi unii pe alţii şi se vor bucura de fericirea tuturor. Astfel, bucuria şi veselia fiecăruia va fi la fel de mare ca bucuria tuturor.

În continuare, Sf. Toma de Aquino se asigură că nu avem nici o iluzie în privinţa alternativei la viaţa veşnică, la bucuria veşnică. La fel ca toţi marii comentatori ai Crezului Apostolic, el îşi încheie expunerea cu un rezumat al învăţăturii Bisericii despre iad. Sfinţii din ceruri vor avea toate aceste lucruri şi încă mult mai mult decât poate fi descris. Pe de altă parte, cei răi vor fi în moarte veşnică. Vor avea la fel de multă suferinţă şi durere pe cât de multă bucurie şi glorie au cei buni. Pedeapsa lor se agravează prin următoarele:

  • prin separarea de Dumnezeu şi de toate lucrurile bune. Aceasta este durerea pierderii, care corespunde aversiunii şi depăşeşte durerea simţurilor;
  • prin mustrări de conştiinţă. Totuşi, regretul şi chinul lor vor fi fără folos, fiindcă acestea nu vor veni din cauza urii faţă de păcat, ci faţă de pedeapsă;
  • prin intensitatea durerii simţurilor, determinată de flăcările iadului care vor tortura atât trupul cât şi sufletul. Ei se vor simţi ca şi cum ar muri mereu, dar fără să fie morţi şi fără să moară vreodată. Din această cauză chinul lor este descris ca moarte veşnică;
  • prin disperarea lor cu privire la mântuire. Dacă ar putea măcar să spere în eliberarea din agonia lor, pedeapsa lor ar putea şi uşurată. Dar fiindcă şi-au pierdut orice speranţă, durerea este infinit mai mare.

Timp de 19 secole, maeştrii spirituali ai Bisericii nu au încetat să insiste asupra contrastului puternic între "viaţa veşnică" şi "moartea veşnică". Sfinţii Augustin şi Francisc de Assisi, Ecaterina de Siena şi Tereza de Avila, Ignaţiu de Loyola şi Alfons de Liguori, Thomas Morus şi Maximilian Maria Kolbe – toţi în felul lor au atras atenţia asupra concluziei care se impune de la sine: există o eternă diferenţă între rai şi iad. "Din acest motiv", scrie Sf. Toma de Aquino, "omul trebuie să îşi aducă mereu aminte aceste lucruri, fiindcă aceasta îl determină să facă binele şi să fugă de rău". Iată de ce Crezul Apostolic se sfârşeşte cu cuvintele "viaţa veşnică", pentru ca aceasta să ne rămână bine întipărită în memorie.

"Fie ca noi să fim duşi la această viaţă de Domnul Nostru Isus Cristos, care este Dumnezeu binecuvântat în vecii vecilor. Amin." Aceasta nu este doar o rugăciune, ci speranţa plină de încredere a oricui mărturiseşte Crezul Apostolic şi îl pune în practică.



Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *