Meniu

Despre Biserică şi împărtăşirea Sfinţilor

Articolul IX al Simbolului

92. Ce este Biserica?

Biserica este societatea tuturor credincioşilor de pe pământ, uniţi între sine prin aceeaşi credinţă şi aceleaşi sacramente, sub ocârmuirea Papei şi a Episcopilor supuşi acestuia.

EXPLICAŢIE: Cuvântul biserică, după cum trebuie înţeles aici, nu înseamnă clădirea aceasta făcută din cărămizi, piatră, tencuială ş. a. în care ne rugăm, ci înseamnă unirea tuturor creştinilor de pe pământ, aşa că formează o societate. Fiecare societate primeşte un nume pentru ca să se deosebească de celelalte, tot aşa, societatea tuturor credincioşilor se cheamă Biserică. Pentru a face parte din Biserică se cere: 1. ca omul să fie botezat, pentru că numai prin botez cineva devine creştin. 2. trebuie să creadă şi să mărturisească învăţătura lui Isus Cristos, adică trebuie să trăiască după legile Lui cele sfinte. 3. trebuie să se folosească de aceleaşi Sacramente, orânduite de Isus Cristos pentru mântuirea omului. 4. Trebuie să se supună mai marilor acestei societăţi, adică Papei şi Episcopilor uniţi cu dânsul.

93. Cine a întemeiat Biserica?

Isus Cristos a întemeiat Biserica.

EXPLICAŢIE: Biserica a fost făcută de Isus Cristos astfel: a) Mai întâi chemă la sine pe cei care credeau în El; b) dintre aceştia a ales douăsprezece persoane, numindu-i apostoli; c) acestora le-a dat puterea de a învăţa, a boteza, a ierta păcatele, a face legi, a consacra sfânta Taină a Euharistiei; d) în capul tuturor a pus pe un cap, reprezentant care să-i conducă pe toţi şi de care să asculte toţi.

94. Cine a fost cel dintâi Cap al Bisericii?

Sfântul Petru a fost cel dintâi Cap al Bisericii.

EXPLICAŢIE: Biserica, ca o societate, trebuie să aibă preşedintele său, adică şeful ei. Cel dintâi şef a fost Sf. Petru, făcut de însuşi Isus Cristos când i-a zis: «Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele» (Sf. Ioan XXI, 15-17), adică pe credincioşii şi pe ceilalţi Apostoli.

95. Cine este urmaşul Sfântului Petru şi Capul Bisericii?

Papa de la Roma este urmaşul Sfântului Petru şi Capul Bisericii lui Isus Cristos.

EXPLICAŢIE: Murind Sf. Petru, Biserica nu putea să rămână fără un cap văzut. Acest Cap văzut al Bisericii, precum ne dovedesc documentele istorice, a fost întotdeauna Episcopul de la Roma, care se numeşte din vechime Papa, adică părinte, pentru că într-adevăr el are grija sufletească a tuturor creştinilor din lumea întreagă.

Pildă

I. Papa urmaşul Sf. Petru. Sf. Petru după ce predică Evanghelia în Palestina şi avu mai mult timp scaunul său episcopal la Antiohia, veni la Roma. Aici predică credinţa creştină împreună cu Sf. Pavel, avându-şi aici scaunul episcopal timp de 25 de ani, când sub tiranul Nero a fost condamnat să moară pe cruce; însă, crezându-se nevrednic să se asemene cu Cristos, obţinu să fie răstignit cu capul în jos. După moartea lui, toată lumea creştină şi în toate timpurile au recunoscut de capul întregii Bisericii pe episcopul Romei ca urmaş al Sf. Petru. Acest adevăr aşa de clar se dovedeşte în istorie, încât numai un răutăcios orbit de patimi, poate să-l tăgăduiască.

 

II. Papistaş. Daniel O. Connel, marele revendicator al drepturilor Irlandei, într-o zi auzi din gura unui protestant în parlamentul englez spre bătaie de joc că era papistaş… El se ridică şi-i răspunse:

«Nenorocitule! Tu crezi că-mi faci o necinste, numindu-mă papistaş, din contra mă simt onorat. Eu sunt Papistaş, şi mă fălesc, pentru că papistaş înseamnă că credinţa mea vine de la Isus Cristos printr-o succesiune neîntreruptă a Papilor, pe când a ta vine de la Luther, Calvin şi Enric VIII; pentru că, papistaş vrea să zică că eu sunt în Biserica cea aşezată pe piatra papală, pe care nu o vor birui porţile iadului, dacă ai avea bun simţ câtuşi de puţin, ai înţelege că e mai bine ca în materie de credinţă să depinzi de Papa, decât de un rege sau de o regină, de o cruce, decât de o coroană, pentru că numai Papei i-a spus Cristos: Paşte mieluşeii mei. Eu mă fălesc a primi credinţa de la acest Păstor».

96. Cine sunt urmaşii celorlalţi Apostoli?

Urmaşii celorlalţi Apostoli sunt Episcopii.

97. Ce sunt Preoţii?

Preoţii sunt ajutătorii episcopilor pentru îndeplinirea funcţiilor lor.

EXPLICAŢIE: Precum Sf. Petru are urmaş pe Papa, tot aşa ceilalţi apostoli trebuie să-şi aibă urmaşii lor, pentru ca Biserica să nu se schimbe de cum a orânduit-o Isus Cristos, adică pe lângă capul văzut să mai aibă şi alţi învăţători. Aceşti învăţători şi urmaşi ai celorlalţi apostoli sunt Episcopii, care sunt ajutaţi la propovăduirea Evangheliei şi la cârmuirea sufletelor de preoţi.

Practică: Creştinul este dator a asculta şi a cinsti pe preoţi, pe episcopi şi mai ales pe Papa ca şi pe Isus Cristos, căci ei sunt miniştrii Lui. De aceea să nu citească şi nici să nu asculte ceea ce se scrie, ori se vorbeşte în contra lor.

98. Pentru ce a întemeiat Cristos Biserica sa?

Cristos a întemeiat Biserica sa pentru că printr-însa să sfinţească şi să mântuiască pe toţi oamenii.

EXPLICAŢIE: Isus Cristos a venit să mântuiască pe toţi oamenii, de aceea a făcut societatea aceasta, numită Biserică, pentru ca toţi, care vor face parte din ea, să poată să se sfinţească şi să se mântuiască. Aşa că toţi cei ce din vina lor nu fac parte din această Biserică nu se pot mântui, pentru că nu au mijloacele orânduite de Isus Cristos pentru mântuirea omului. Şi mântuirea trebuie dobândită aşa cum vrea Dumnezeu, iar nu cum vrea omul.

99. Poate greşi Biserica când ne învaţă în credinţă?

Biserica şi chiar Papa singur, nu pot greşi când ne învaţă lucruri ce privesc credinţa şi moravurile, adică sunt infailibili.

EXPLICAŢIE: Lăsând Isus Cristos pe Sf. Petru ca şef al Bisericii i-a poruncit să întărească pe fraţii săi în credinţă. Prin urmare Sf. Petru nu putea să înveţe pe apostoli şi pe ceilalţi credincioşi ceva fals (greşit) pentru că atunci i-ar fi slăbit în credinţă. Apoi Isus a mai spus lui Petru şi celorlalţi Apostoli: Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului (Mt. 28, 19-20). Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa (Mt. 16, 18). Dacă Petru ar fi putut învăţa ceva greşit, atunci iadul ar fi biruit Biserica, ceea ce nu se poate întâmpla deoarece făgăduinţa lui Cristos rămâne în veci. Însă Apostolii împreună cu Sf. Petru alcătuiau Biserica învăţătoare, care astăzi este formată de Episcopii uniţi cu Papa. Prin urmare nici ei, şi chiar nici Papa singur, nu poate greşi când în numele lui Cristos ne învaţă în credinţă sau în moravuri. Deci când zicem: "Biserica ne învaţă, ne porunceşte ş. a." trebuie să înţelegem că Papa, ori Episcopii uniţi cu dânsul, ne învaţă, ne poruncesc etc. Acest dar al Bisericii de a nu greşi în lucruri de credinţă ori de moravuri se cheamă Infailibilitate.

Pilde

I. Roma a vorbit, pricina s-a sfârşit. În toate veacurile creştinismului Biserica întreagă, adică toţi credincioşii şi Episcopii, au crezut şi au ţinut că papa nu poate greşi când hotărăşte ceva de credinţă. Această credinţă ne-o dovedeşte purtarea tuturor conciliilor (sinoadelor) ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi faţă de Papa. Adică tot ce condamnă Papa, condamnau şi ei; tot ce aprobă Papa ca dogmă de credinţă, aprobau şi ei. Astfel, când Papa Zosim condamnă erezia lui Pelagiu la 418, Sf. Augustin exclamă: Roma (Papa) a vorbit, pricina s-a sfârşit. Într-adevăr erezia pelagiană, precum şi orice altă credinţă rea, a pierit dintre creştinii adevăraţi, îndată ce Papii au condamnat-o. Prin aceasta se dovedeşte că hotărârile Papei despre credinţă şi moravuri au fost socotite de toţi creştinii ca hotărârile lui Dumnezeu.

 

II. Papa este infailibil iar nu impecabil. Că Papa este infailibil când învaţă ceva ce priveşte credinţa sau moravurile este un adevăr ţinut de toată creştinătatea de la început. Istoria ne arată că ceea ce Sfinţii Părinţi hotărau în Conciliile ecumenice le trimiteau la Papa ca el să aprobe, altfel n-aveau nici o tărie. Ivindu-se în timpul din urmă protestanţii şi schismaticii, care tăgăduiau acest adevăr, atunci Papa, în Conciliul ecumenic din Vatican hotărî ca dogmă Infailibilitatea Papei. De aceea fac rău cei care cred că s-a definit că Papa este impecabil, adică nu poate păcătui. Sfântul Părinte Papa ca oricare credincios poate păcătui şi de aceea are nevoie şi el să se spovedească. Astfel, când îmi făceam studiile la Roma, Papa Benedict al XV-lea, se spovedea în fiecare joi, la acelaşi preot, la care mă spovedeam eu şi colegii mei. Când noi studenţii sfârşeam spovezile noastre, duhovnicul nostru era luat cu însăşi trăsura Papei, şi dus la Vatican spre a asculta spovada Sf. Părinte.

100. Câte biserici a întemeiat Isus Cristos?

Isus Cristos a întemeiat numai o singură biserică, precum ne-a învăţat numai o singură credinţă, şi ne-a dat numai un singur cap.

EXPLICAŢIE: Isus Cristos n-a putut să lase decât numai o singură biserică. Dacă El ar fi lăsat toate bisericile, care sunt creştine, adică pe cea ortodoxă, protestantă, calvinistă şi pe a noastră, cea catolică, s-ar fi contrazis singur şi ar fi contra înţelepciunii sale, căci ceea ce ar voi să ţie una, n-ar voi să ţie celelalte. Prin urmare precum Cristos a lăsat o singură credinţă, tot aşa a lăsat numai o singură biserică. De aceea Isus a zis Sf. Petru: «Voi zidi biserica mea» şi nu: bisericile mele, pentru că numai o singură biserică a voit să facă.

101. Cum trebuie să fie o adevărată Biserică?

Adevărata biserică trebuie să fie: 1. una; 2. sfântă; 3. catolică; 4. apostolică.

EXPLICAŢIE: Pentru ca o societate să se cunoască şi să se deosebească de altele trebuie să aibă anumite semne. Tot aşa biserica cea adevărată a lui Cristos, pentru ca să fie cunoscută şi deosebită de cele mincinoase şi neadevărate, trebuie să aibă următoarele semne. Să fie: 1. una, adică să aibă în toată lumea şi în toate timpurile aceeaşi credinţă, aceleaşi Sacramente şi un singur cap văzut; 2. sfântă, adică învăţătura ei să fie sfântă şi să facă sfinţi; 3. catolică, adică să fie pentru toţi şi să fie răspândită în toată lumea la toate popoarele; 4. apostolică, adică să înveţe ceea ce au învăţat apostolii, iar reprezentanţii ei să fie adevăraţii urmaşi ai apostolilor.

102. Care este adevărata biserică a lui Isus Cristos?

Adevărata biserică a lui Isus Cristos este numai Biserica catolică, care se numeşte şi Romană, deoarece capul ei cel văzut, Papa, îşi are scaunul său la Roma.

EXPLICAŢIE: Numai Biserica noastră catolică este adevărata biserică a lui Isus Cristos, pentru că numai ea este una, sfântă, catolică şi apostolică.

1. Biserica noastră este una pentru că are aceeaşi credinţă lăsată de Cristos şi o predică în toată lumea, la toate popoarele întotdeauna aceeaşi. Aşa că ceea ce învăţăm noi din catehismul acesta, învaţă şi crede şi românul şi ungurul şi francezul şi turcul catolic adică toţi cei ce vreau să fie creştini adevăraţi. Biserica noastră este una pentru că întotdeauna a avut şi are aceleaşi mijloace de mântuire adică cele şapte Sacramente, precum are şi numai un singur cap, pe Papa de la Roma.

2. Biserica noastră este sfântă, pentru că toată învăţătura ei este sfântă şi duce pe om la sfinţenie. Aproape în fiecare an Papa în numele lui Cristos declară sfinţi pe acei creştini catolici, care, în viaţa lor, au păstrat toată legea lui Dumnezeu în grad eroic, iar după moarte au făcut vreo minune, adică prin mijlocirea lor a însănătoşit boli grele ori chiar a înviat morţi. Sfinţii nu sunt decât în legea noastră catolică; zişii ortodocşi au sfinţi vechi de când erau şi dânşii catolici cu noi împreună, dar de când s-au despărţit de noi, n-au mai avut nici un sfânt. Apoi protestanţii, adventiştii nici nu vreau să ştie de sfinţi, ca şi cum Cristos n-ar fi venit pe pământ să mântuiască şi să sfinţească pe oameni.

3. Biserica noastră este catolică. Cuvântul catolică înseamnă universală, adică menită pentru toţi şi răspândită în toată lumea şi la toate popoarele. Într-adevăr, azi, chiar aproape nu este ţinut unde să nu fi ajuns preoţii noştri misionari ca să predice Evanghelia şi să-i întoarcă chiar şi pe oamenii sălbatici la credinţa noastră catolică. Pe când zişii ortodocşi nici nu păşesc peste hotarele ţării lor.

4. Numai Biserica noastră este apostolică, pentru că urmaşii adevăraţi ai apostolilor sunt episcopii noştri, care sunt ajutaţi de preoţi la predicarea Evanghelică. Iar urmaşul Sf. Petru ca şi Cap al Bisericii, a fost fără întrerupere Papa de la Roma. Nici această notă nu se află la celelalte Biserici, la cea zisă ortodoxă, protestantă, adventistă, al căror întemeietor n-a fost Cristos, dar vreun oarecare om ambiţios sau plin de răutăţi. Aşa biserica ortodoxă vine de la Foţie şi Mihail Cerularie, patriarhi ambiţioşi la Constantinopol; protestanţii de la un preot-călugăr ambiţios şi desfrânat, numit Martin Luther; adventiştii, apoi, care au depăşit cu puţin un veac, ei vin de la un american protestant numit Ioan Müller.

Pilde

I. Mărturisirea unui mahomedan. Un catolic, un protestant şi un ortodox se certau între dânşii, zicând fiecare că biserica sa este cea adevărată şi întemeiată de Isus Cristos. Neînţelegându-se, cerură părerea unui mahomedan. Acesta mai întâi i-a întrebat: «Credeţi voi că Cristos este Dumnezeu şi că a întemeiat numai o singură biserică?». Toţi trei răspunseră da. Apoi întreabă pe protestant: «De când s-a ivit biserica voastră?» protestantul răspunse: «de acum 400 de ani» – «Da strămoşii voştri ce erau mai înainte?» – «Catolici». Apoi întrebă şi pe ortodox:

«Dar biserica ta de când există?» Ortodoxul răspunse: «De 900 de ani» – «Dar străbunii voştri ce erau mai înainte?» – «Erau catolici», adăugă ortodoxul. În sfârşit întrebă pe catolic: «De când sunt catolicii pe pământ?» Catolicul răspunse: «De 1900 de ani, adică din timpul apostolilor» – «Şi cum dovedeşti aceasta?» – Şi catolicul adăugă: «O dovedeşte succesiunea neîntreruptă a Papilor, care începe cu Sf. Petru şi sfârşeşte cu actualul Papă Benedict al XVI-lea» – Atunci mahomedanul îşi dădu sentinţa: «Dacă se mărturiseşte că Cristos a întemeiat o singură Biserică şi anume acum 1900 de ani, atunci catolicii sunt creştinii cei adevăraţi, pentru că numai ei vin de la apostoli, şi de la Cristos».

 

II. Mărturisirea protestanţilor. Regele Franţei, Enric al IX-lea, care era protestant, chemă într-o zi la sine pe un preot catolic şi pe un păstor protestant, şi-i întrebă în care biserică se poate mântui omul. Pastorul protestant răspunse: omul se poate mântui deopotrivă şi în biserica protestantă ca şi în cea catolică. Regele întrebă din nou: «Dar cum, se poate mântui cineva şi în biserica catolică?» – «Desigur, răspunse protestantul, numai să trăiască după legile ei.» Atunci regele adăugă: «Dacă este aşa, atunci prudenţa mă sfătuieşte să mă fac catolic, pentru că catolicii spun că în afară de Biserica lor nu este mântuire, şi dacă rămân protestant mă pun în primejdie sigură de a mă pierde». După câteva zile regele Enric al IX-lea se făcu catolic, lepădându-se de protestantism.

 

III. Biserica catolică e cea mai sigură. Chiar şi ereticii, când amuţesc în ei patimile, mărturisesc că credinţa adevărată este în Biserica catolică, pentru că ea este infailibilă şi învaţă ceea ce a învăţat Cristos pe Apostoli. În Bretton, orăşel din Palatinul de jos, zăcea aproape de moarte mama lui Melanchton, cel dintâi ucenic al lui Luther. Din când în când deschidea ochii, şi torturată mai mult de conştiinţă cât de dureri, se uita urât şi neliniştită împrejur şi ofta. Melanchton căuta s-o mângâie, dar în zadar. Cuvintele lui o tulburau mai mult. Deodată sforţându-se şi fixându-l îi zise: «Ah! Spune-mi, spune-mi, te rog, în care credinţă trebuie să mor pentru a mă mântui? Fiule, nu-mi ascunde adevărul, să nu fie ca din vina ta, sărmana ta mamă să se piardă pentru totdeauna!..» Atunci Melanchton îi zise: «Ah! Mamă, învăţătura reformei (protestantismului) e mai comodă pentru a trăi, dar învăţătura catolică e mai sigură pentru a muri».

Practică: Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat harul a ne naşte în sânul Bisericii catolice şi astfel putem fi siguri că ne vom mântui, dacă vom trăi după legile ei cele sfinte.

103. Ce se înţelege prin aceste cuvinte ale simbolului apostolic "împărtăşirea sfinţilor?"

Prin aceste cuvinte "împărtăşirea sfinţilor" se înţelege unirea ce este între toate mădularele Bisericii, care se află în Cer, în Purgator şi pe Pământ.

EXPLICAŢIE: Toţi creştinii împreună, adică cei care trăiesc, cei care au murit (dintre care unii se află în cer, iar alţii în purgator), formează la un loc o mare familie al cărui părinte este Dumnezeu. Această familie se numeşte Biserica lui Dumnezeu. Însă ea are trei feluri de fii. Unii se află pe pământ şi suntem noi, care formăm Biserica luptătoare, pentru că ne luptăm cu diavolul, cu ispitele şi cu patimile noastre; alţii se află în purgator, şi formează Biserica curăţitoare, deoarece acolo îşi ispăşesc păcatele mici neiertate în lumea aceasta sau pedepsele datorite păcatelor iertate prin spovadă, dar neîmplinite înainte de moarte; în sfârşit, creştinii cei buni şi sfinţi, care se bucură în cer formând Biserica triumfătoare. Între aceşti fii ai bisericii este o strânsă unire, aşa că toţi sunt părtaşi de fericirea unora şi de binele ce-l fac ceilalţi, precum fraţii dintr-o casă unde sunt cu toţii părtaşi de fericirea, ori de nenorocirea ce ar veni peste familia lor.

104. În ce chip suntem noi uniţi cu Sfinţii din Cer?

Noi suntem uniţi cu Sfinţii din Cer prin rugăciunile noastre către dânşii, şi prin harurile noastre către dânşii, şi prin harurile ce ei ni le dobândesc de la Dumnezeu.

EXPLICAŢIE: Sfinţii din Cer, precum şi sufletele celor ce s-au mântuit nu uită de noi creştinii, care mai trăim în mijlocul atâtor primejdii şi chinuri, şi, ca nişte buni fraţi se roagă pentru noi lui Dumnezeu şi ne dobândesc ajutor în nevoi, dar mai ales haruri pentru mântuirea noastră. Aceasta se poate cunoaşte din pildele următoare:

Pilde

I. Arhanghelul Rafail fu trimis de Dumnezeu spre a conduce pe tânărul Tobia la Gabel de la care şi-a scos o veche datorie. L-a ajutat să-şi ia o soţie după voinţa lui Dumnezeu; pe drum l-a scăpat din gura unui peşte; i-a poruncit să-i scoată fierea acelui peşte şi cu dânsa să ungă ochii tatălui său Tobia, care era orb, şi îndată şi-a recăpătat vederea pierdută. În sfârşit le zise: «Când te rugai cu lacrimi, eu prezentam ruga ta Domnului» (Tob. 12,13).

 

II. Vedenia lui Iuda Macabeu. Nicaor se pregătea să vie cu o armată puternică împotriva iudeilor. Aceştia se temeau. Iuda Macabeu avea o nădejde neclintită că Dumnezeu îl va ajuta. Înarmă pe ai săi şi le spuse vedenia ce-o avuse. Văzu pe marele preot, Onia, deja mort, care se ruga cu mâinile întinse pentru poporul lui Israel, şi apoi îi apăru un alt om venerabil înconjurat de strălucire, şi Onia zise lui Iuda: "Acesta-i prietenul fraţilor şi al poporului lui Israel; acesta este cel ce se roagă cu tărie pentru poporul şi pentru oraşul cel sfânt, acesta este Ieremia, prorocul lui Dumnezeu". Iuda ajutat de Dumnezeu prin rugăciunea prorocului Ieremia a învins pe duşmani (2 Mac 15).

Practică: Nu uitaţi că lui Dumnezeu îi place să cinstim pe Sfinţii săi. Cel ce suferă şi plânge, ori se află la nevoi, nu va rămâne fără mângâiere şi ajutor, dacă se va ruga sfinţilor şi îngerilor din cer.

105. În ce chip suntem noi uniţi cu sufletele din Purgator?

Noi suntem uniţi cu sufletele din Purgator prin rugăciunile şi prin faptele bune ce le facem cu scopul de a le uşura de suferinţele lor.

EXPLICAŢIE: precum noi suntem ajutaţi de fraţii noştri, care sunt deja fericiţi în Cer, tot aşa şi noi, amintindu-ne de iubiţii şi sărmanii noştri părinţi, prieteni, ori cunoscuţi, care au răposat şi care poate nu pot încă intra în cer, dar se curăţă, suferind în focul Purgatorului, avem milă de dânşii şi putem să-i ajutăm prin rugăciuni, prin post, prin pomană, prin primirea Prea Sf. Împărtăşanii. Însă ajutorul cel mai mare este săvârşirea Sf. Liturghii. La rândul lor şi sufletele din Purgator ne dobândesc de la Dumnezeu multe haruri.

Pilde

I. Sfânta Liturghie scapă pe cei din Purgator. Sf. Ludovic Bertrand (decedat în 1580) asigură pe toţi că tatăl său, deşi trăise ca un bun creştin, după moarte a trebuit să stea opt ani în focul Purgatorului, cu toate că el s-a rugat foarte mult pentru dânsul. Abia după opt ani de suferinţe a putut să-l scape, mai ales prin săvârşirea Sf. Liturghii.

 

II. Mijlocirea sufletelor din Purgator. Sf. Petru Damian rămase orfan de părinţi şi trebui să sufere foarte mult, mai ales din pricina fratele său mai mare, care îl trata mai rău decât pe o slugă. Totuşi micuţul Petru se păstra bun şi se ruga cu lacrimi pentru bunii săi părinţi. Într-o zi găsi o monedă; el alergă numaidecât la Biserică şi dădu să se facă o liturghie pentru părinţi. Cum a făcut aceasta şi soarta lui se schimbă cu totul. Pentru că un frate al său mai mare, care era preot, îl luă şi-l puse la învăţătură. El înaintă în învăţătură şi sfinţenie. Fu hirotonit preot şi pentru virtuţile şi sfinţenia lui fu făcut cardinal şi deveni unul din cei mai renumiţi bărbaţi din timpul său, cinstit de Papa, de regi şi de popor, care alergau la el în chestiunile cele mai grele.

Practică: Nu uitaţi pe iubiţii voştri răposaţi, care poate chiar din pricina voastră suferă acum în Purgator.

106. Cum sunt uniţi între ei credincioşii de pe pământ?

Credincioşii de pe pământ sunt uniţi între sine prin aceea, că toţi credincioşii, mai ales cei drepţi, iau parte la bunurile duhovniceşti ale Bisericii.

EXPLICAŢIE: Precum membrele unui trup (corp) sunt părtaşe de sănătate ori de suferinţa unuia dintre dânsele, de pildă, când te doare stomacul, te doare de obicei şi capul, ba chiar, câteodată, toate părţile corpului; tot aşa şi fiecare dintre creştini este părtaş de binele ce-l fac ceilalţi, mai ales cei drepţi. Şi precum toate membrele trupului primesc putere de la stomac, care preface mâncarea în substanţe hrănitoare, tot aşa, toţi creştinii de pe pământ primesc viaţă sufletească din bunurile duhovniceşti ale Bisericii. Iată cum se explică faptul că atâţi oameni răi nu sunt pedepsiţi de Dumnezeu; adică rugăciunile şi faptele cele bune ale unor creştini dobândesc mila de la Dumnezeu şi pentru cei răi.

Rugăciunea lui Avram. Avram, aflând de la doi îngeri că erau trimişi de Dumnezeu să nimicească cu foc nişte oraşe pline de păcate, între care Sodoma şi Gomora, s-a rugat lui Dumnezeu să le ierte dacă într-însele s-ar afla 50 de drepţi. Dumnezeu consimţi la cererea lui. Dar neaflându-se nici 50 de drepţi, atunci Avram a îndrăznit să-i ceară să-i ierte chiar dacă s-ar afla numai 10 drepţi. Dumnezeu se aplecă şi de data asta la ruga lui Avram. Dar, vai, nu s-au aflat în ele nici aceşti 10 drepţi. Şi dimineaţa următoare o ploaie groaznică de foc căzu din cer şi le nimici. (Gen XVIII).

Pildă

Iosif cel curat. Tânărul Iosif, fiul lui Iacob, a fost vândut de fraţii săi negustorilor Ismaeliţi şi, fiind dus în Egipt, a fost cumpărat de Putifar. El în casa stăpânului său ducea o viaţă curată şi sfântă. Dumnezeu pentru dânsul, binecuvântă casa lui Putifar şi îi spori bogăţiile… (Sf. Scriptură. Gen 39)

Astfel casa acelui păgân a fost binecuvântată numai pentru sfinţenia lui Iosif. – Vedeţi, cum chiar şi păgânii primesc ajutor de la Dumnezeu pentru meritele celor buni.

Practică: Să căutăm a fi întotdeauna cu sufletul curat pentru a fi părtaşi de bunurile duhovniceşti ale Bisericii, pentru ca prin rugăciunea noastră să fim de folos şi celorlalţi creştini.
© Editura Serafica, str. Teiului, nr. 20, RO-611047-Roman, serafica.ofmconv.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *