Meniu

Biserica, mamă şi învăţătoare

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL AL TREILEA
Mântuirea lui Dumnezeu:
legea şi harul

ARTICOLUL 3
Biserica, mamă şi învăţătoare

  1. Creştinul îşi împlineşte vocaţia în Biserică, în comuniune cu toţi cei botezaţi. De la Biserică el primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care conţine învăţăturile „Legii lui Cristos” (Gal 6, 2). De la Biserică primeşte harul sacramentelor, care îl susţin pe „cale”. De la Biserică învaţă exemplul sfinţeniei; el recunoaşte modelul şi izvorul ei în Preasfânta Fecioară Maria; o discerne în mărturia autentică a celor care o trăiesc; o descoperă în tradiţia spirituală şi în lunga istorie a sfinţilor care au trăit înaintea lui şi pe care Liturgia îi celebrează în ritmul Sanctoralului.
  1. Viaţa morală este un cult spiritual. Noi „înfăţişăm trupurile noastre ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”[1], în sânul Trupului lui Cristos, pe care-l alcătuim, şi în comuniune cu jertfa Euharistiei lui. În Liturgie şi în celebrarea sacramentelor, rugăciunea şi învăţătura se unesc cu harul lui Cristos ca să lumineze şi să hrănească trăirea creştină. Ca şi ansamblul vieţii creştine, viaţa morală îşi găseşte izvorul şi culmea în jertfa euharistică.

I. Viaţa morală şi Magisteriul Bisericii

  1. Biserica, „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15), „a primit de la Apostoli porunca solemnă a lui Cristos de a vesti adevărul mântuitor”[2]. „Bisericii îi revine să vestească întotdeauna şi pretutindeni principiile moralei, chiar în ceea ce priveşte ordinea socială, precum şi să judece toate realităţile umane, în măsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei şi mântuirea sufletelor”[3].
  1. Magisteriul păstorilor Bisericii în domeniul moral se exercită, în mod obişnuit, în cateheză şi în predici, cu ajutorul operelor teologilor şi ale autorilor spirituali. Astfel s-a transmis din generaţie în generaţie, sub călăuzirea şi supravegherea păstorilor, „tezaurul” moralei creştine, alcătuit dintr-un ansamblu caracteristic de reguli, de porunci şi de virtuţi ce derivă din credinţa în Cristos şi sunt însufleţite de iubire. Această cateheză a luat în mod tradiţional ca bază, pe lângă Crez şi Tatăl nostru, Decalogul, care enunţă principiile vieţii morale valabile pentru toţi oamenii.
  1. Pontiful roman şi episcopii, ca „adevăraţi învăţători, îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos, vestesc poporului încredinţat lor credinţa pe care trebuie să o îmbrăţişeze şi să o pună în practică”[4]. Magisteriul ordinar şi universal al Papei şi al episcopilor în comuniune cu el îi învaţă pe credincioşi adevărul ce trebuie să fie crezut, iubirea ce trebuie să fie practicată, fericirea ce trebuie să fie nădăjduită.
  1. Gradul cel mai înalt de participare la autoritatea lui Cristos este asigurat de charisma infailibilităţii. Ea are aceeaşi extindere ca şi tezaurul Revelaţiei divine[5]; se extinde şi la toate elementele de doctrină, inclusiv morală, fără de care adevărurile mântuitoare ale credinţei nu pot fi păstrate, expuse sau respectate[6].
  1. Autoritatea Magisteriului se extinde şi la preceptele specifice ale legii naturale, deoarece respectarea lor, cerută de Creator, este necesară pentru mântuire. Amintind prescripţiile legii naturale, Magisteriul Bisericii exercită o parte esenţială a funcţiei sale profetice de a vesti oamenilor ce sunt ei cu adevărat şi de a le aminti ce trebuie să fie ei în faţa lui Dumnezeu[7].
  1. Legea lui Dumnezeu, încredinţată Bisericii, este expusă credincioşilor ca drum al vieţii şi al adevărului. Aşadar credincioşii au dreptul[8] de a fi instruiţi cu privire la preceptele divine mântuitoare, care purifică judecata şi, prin har, vindecă raţiunea umană rănită. Ei au datoria să respecte constituţiile şi decretele date de autoritatea legitimă a Bisericii. Chiar dacă sunt disciplinare, aceste hotărâri pretind docilitate în iubire.
  1. În opera de învăţare şi aplicare a moralei creştine, Biserica are nevoie de devotamentul păstorilor, de ştiinţa teologilor, de contribuţia tuturor creştinilor şi a oamenilor de bunăvoinţă. Credinţa şi punerea în practică a Evangheliei îi procură fiecăruia o experienţă a vieţii „în Cristos”, care îl luminează şi îl face capabil să aprecieze realităţile divine şi umane după Duhul lui Dumne-zeu[9]. Astfel, Duhul Sfânt se poate folosi de cei mai umili ca să-i lumineze pe învăţaţi şi pe cei mai înalţi în demnitate.
  1. Slujirile trebuie să se exercite în spirit frăţesc şi de devotament faţă de Biserică, în numele Domnului[10]. În acelaşi timp, conştiinţa fiecăruia, în judecata morală asupra propriilor acte personale, trebuie să evite să se închidă în limitele unui punct de vedere individual. Ea trebuie să se deschidă cât mai mult spre considerarea binelui tuturor, aşa cum este exprimat în legea morală, naturală şi revelată, şi, în consecinţă, în legea Bisericii şi în învăţătura autorizată a Magisteriului asupra problemelor morale. Nu se cuvine să fie puse în opoziţie conştiinţa personală şi raţiunea cu legea morală sau cu Magisteriul Bisericii.
  1. Astfel, se poate dezvolta printre creştini un adevărat spirit filial faţă de Biserică. Aceasta este dezvoltarea normală a harului baptismal, care ne-a născut în sânul Bisericii şi ne-a făcut mădulare ale Trupului lui Cristos. În grija sa de mamă, Biserica ne acordă îndurarea lui Dumnezeu, care învinge toate păcatele noastre şi care acţionează îndeosebi în sacramentul Reconcilierii. Ca o mamă plină de grijă, ea ne şi împarte cu dărnicie în Liturgia sa, zi după zi, hrana Cuvântului şi a Euharistiei Domnului.

II. Poruncile Bisericii

  1. Poruncile Bisericii se plasează pe această linie a vieţii morale legate de viaţa liturgică şi care se hrăneşte din ea. Caracterul obligatoriu al acestor legi pozitive promulgate de autorităţile pastorale are ca scop să garanteze credincioşilor un minimum indispensabil în spiritul de rugăciune şi în efortul moral, în creşterea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele:
  1. Prima poruncă („Să asculţi Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători”) cere credincioşilor să participe la celebrarea euharistică la care se adună Comunitatea creştină, în ziua care comemorează Învierea Domnului[11].

    A doua poruncă („Să-ţi mărturiseşti toate păcatele cel puţin o dată pe an”) asigură pregătirea pentru Euharistie prin primirea sacramentului Reconcilierii, care continuă lucrarea de convertire şi de iertare a Botezului[12].

    A treia poruncă („Să primeşti Sfânta Împărtăşanie cel puţin de Paşti”) garantează un minimum în primirea Trupului şi Sângelui Domnului în legătură cu sărbătorile pascale, originea şi centrul Liturgiei creştine[13].

  1. A patra poruncă („Să sfinţeşti Sărbătorile de poruncă”) completează respectarea duminicii cu participarea la principalele sărbători liturgice, care cinstesc misterele Domnului, pe Fecioara Maria şi pe Sfinăi[14].

    A cincea poruncă („Să respecţi postul şi abstinenţa prescrise”) asigură timpurile de asceză şi de pocăinţă care ne pregătesc pentru sărbătorile liturgice; ele contribuie la dobândirea stăpânirii asupra instinctelor şi a libertăţii inimii[15].

    Credincioşii mai au şi obligaţia să se îngrijească, fiecare după posibilităţile sale, de necesităţile materiale ale Bisericii[16].

III. Viaţa morală şi mărturia misionară

  1. Fidelitatea celor botezaţi este o condiţie primordială pentru vestirea Evangheliei şi pentru misiunea Bisericii în lume. Pentru a-şi manifesta în faţa oamenilor puterea de adevăr şi de iradiere, mesajul mântuirii trebuie să fie autentificat de mărturia vieţii creştinilor. „Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu”[17].
  1. Pentru că sunt mădulare ale Trupului al cărui Cap este Cristos[18], creştinii contribuie, prin statornicia convingerilor şi a moravurilor lor, la edificarea Bisericii. Biserica creşte, se dezvoltă şi se extinde prin sfinţenia credincioşilor săi[19], „până vom ajunge cu toţii (…) la starea omului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4, 13).
  1. Prin viaţa lor de imitare a lui Cristos, creştinii grăbesc venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, „Împărăţia adevărului, (…) a dreptăţii (…) şi a păcii”[20]. Ei nu-şi neglijează nici obligaţiile pământeşti; credincioşi Învăţătorului lor, le împlinesc cu corectitudine, răbdare şi iubire.

PE SCURT

  1. Viaţa morală este un cult spiritual. Trăirea creştină îşi găseşte hrana în Liturgie şi în celebrarea sacramentelor.
  1. Poruncile Bisericii privesc viaţa morală şi creştină unită cu Liturgia şi hrănindu-se din ea.
  1. Magisteriul păstorilor Bisericii în domeniul moral se exercită, în mod obişnuit, în cateheză şi în predici, pe baza Decalogului care enunţă principiile vieţii morale valabile pentru orice om.
  1. Pontiful roman şi episcopii, ca învăţători autentici, predică Poporului lui Dumnezeu credinţa care trebuie să fie crezută şi aplicată în moravuri. E de competenţa lor şi să se pronunţe în problemele morale care ţin de legea naturală şi de raţiune.
  1. Infailibilitatea Magisteriului păstorilor se extinde la toate elementele de doctrină, inclusiv morală, fără de care adevărurile mântuitoare ale credinţei nu pot fi păstrate, expuse sau respectate.

 

Note


[1] Cf. Rom 12, 1.

[2] LG 17.
[3] CIC, can. 747.
[4] LG 25.
[5] Cf. LG 25.
[6] CDF, Decl. Mysterium Ecclesiae 3.
[7] Cf. DH 14.
[8] Cf. CIC, can. 213.
[9] Cf. 1 Cor 2, 10-15.
[10] Cf. Rom 12, 8. 11.
[11] Cf. CIC, can. 1246-1248; CCEO, can. 881, 1. 2. 4.
[12] Cf. CIC, can. 989; CCEO, can. 719.
[13] Cf. CIC, can. 920; CCEO, can. 708; 881, 3.
[14] Cf. CIC, can. 1246; CCEO, can. 881, 1. 4; 880, 3.
[15] Cf. CIC, can 1249-1251; CCEO, can. 882.
[16] Cf. CIC, can. 222.
[17] AA 6.
[18] Cf. Ef 1, 22.
[19] Cf. LG 39.
[20] LR, Prefaţa pentru Cristos Rege.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *