Meniu

Călăuze pentru rugăciune

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creştină
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viaţa creştină
CAPITOLUL AL DOILEA
Tradiţia rugăciunii

ARTICOLUL 3
Călăuze pentru rugăciune

Un nor de martori

  1. Martorii care au mers înaintea noastră în Împărăţie[1], mai ales cei pe care Biserica îi recunoaşte drept „sfinţi”, iau parte la tradiţia vie a rugăciunii, prin pilda vieţii lor, prin transmiterea scrierilor lor şi prin rugăciunea lor astăzi. Ei îl contemplă pe Dumnezeu, îl laudă şi nu încetează să se îngrijească de cei pe care i-au lăsat pe pământ. Intrând „în bucuria” Stăpânului lor, ei au fost „puşi peste multe”[2]. Mijlocirea lor este cea mai înaltă slujire pe care o aduc planului lui Dumnezeu. Putem şi se cuvine să-i rugăm să mijlocească pentru noi şi pentru lumea întreagă.
  1. În împărtăşirea sfinţilor, de-a lungul istoriei Bisericilor s-au dezvoltat diferite spiritualităţi. Charisma personală a unui martor al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni s-a putut transmite, aşa cum a fost „duhul” lui Ilie la Eliseu[3] şi la Ioan Botezătorul[4], pentru ca unii învăţăcei să se împărtăşească din acest duh[5]. O spiritualitate se află şi la confluenţa altor curente, liturgice şi teologice, şi dă mărturie despre înculturarea credinţei într-un anumit mediu omenesc şi în istoria lui. Spiritualităţile creştine se împărtăşesc din tradiţia vie a rugăciunii şi sunt călăuze indispensabile pentru credincioşi. Ele reflectă, în bogata lor diversitate, Lumina unică şi curată a Duhului Sfânt.

    „Duhul este într-adevăr sălaşul sfinţilor, iar sfântul este sălaşul propriu al Duhului, de vreme ce el se oferă să locuiască laolaltă cu Dumnezeu şi este chemat la Templul lui”[6].

Slujitori ai rugăciunii

  1. Familia creştină este primul loc al educaţiei la rugăciune. Întemeiată pe taina Căsătoriei, ea este „Biserica de acasă”, unde fiii lui Dumnezeu învaţă să se roage „ca Biserică” şi să stăruie în rugăciune. Mai ales pentru copiii mici, rugăciunea zilnică din familie este prima mărturie a memoriei vii a Bisericii, trezită cu răbdare de Duhul Sfânt.
  1. Slujitorii hirotoniţi sunt şi ei răspunzători de educarea la rugăciune a fraţilor şi a surorilor lor în Cristos. Slujitori ai Bunului Păstor, ei sunt orânduiţi pentru a îndruma Poporul lui Dumnezeu către izvoarele vii ale rugăciunii: Cuvântul lui Dumnezeu, liturgia, viaţa teologală, veşnicul Astăzi al lui Dumnezeu în situaţii concrete[7].
  1. Numeroşi călugări şi-au consacrat întreaga viaţă rugăciunii. După anahoreţii din deşertul Egiptului, pustnici, monahi şi monahii şi-au consacrat timpul laudei lui Dumnezeu şi mijlocirii pentru poporul lui. Viaţa consacrată nu se susţine şi nu se răspândeşte fără rugăciune; ea e unul dintre izvoarele vii ale contemplaţiei şi ale vieţii spirituale în Biserică.
  1. Catehizarea copiilor, a tinerilor şi a adulţilor are drept ţintă meditarea Cuvântului lui Dumnezeu în rugăciunea personală, actualizarea lui în rugăciunea liturgică şi interiorizarea lui în orice timp, pentru ca el să dea roade într-o viaţă nouă. Cateheza este totodată momentul în care pietatea populară poate fi evaluată şi educată[8]. Memorarea rugăciunilor fundamentale oferă un suport indispensabil vieţii de rugăciune, dar este important ca înţelesul lor să fie gustat pe deplin[9].
  1. Grupurile de rugăciune, chiar „şcolile de rugăciune”, sunt astăzi unul dintre semnele şi resorturile înnoirii rugăciunii în Biserică, în măsura în care ele se adapă din izvoarele autentice ale rugăciunii creştine. Grija pentru comuniune este semnul adevăratei rugăciuni în Biserică.
  1. Duhul Sfânt le dă unora dintre credincioşi daruri de înţelepciune, de credinţă şi de discernământ, în vederea acelui bine comun care este rugăciunea (direcţiunea sau îndrumarea spirituală). Cei şi cele care primesc astfel de daruri sunt adevăraţi slujitori ai Tradiţiei vii a rugăciunii:

    De aceea, sufletul care vrea să înainteze pe calea desăvârşirii trebuie, după sfatul Sfântului Ioan al Crucii, „să ia bine seama în mâinile cui se încredinţează, căci aşa cum va fi învăţătorul, aşa va fi şi învăţăcelul; cum va fi tatăl, aşa va fi şi fiul”. Şi iar: „Nu numai că îndrumătorul trebuie să fie învăţat şi prudent, ci trebuie să fie şi cu experienţă. (…) Dacă îndrumătorul spiritual nu are experienţa vieţii spirituale, el nu este în stare să conducă într-acolo sufletele, pe care totuşi Dumnezeu le cheamă, şi nici măcar nu le va înţelege”[10].

Locuri favorabile pentru rugăciune

  1. Biserica, fiind casa lui Dumnezeu, este locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială. Ea este şi locul privilegiat al adorării prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Alegerea unui loc favorabil nu este indiferentă pentru autenticitatea rugăciunii:

    – pentru rugăciunea personală, acesta poate fi un „colţ de rugăciune”, cu Sfânta Scriptură şi cu icoane, pentru a ne afla „acolo, în taină” în faţa Tatălui nostru[11]. Într-o familie creştină, acest gen de mic oratoriu favorizează rugăciunea în comun;

    – în ţinuturile în care există mănăstiri, vocaţia acestor comunităţi este de a înlesni împărtăşirea Rugăciunii Orelor cu credincioşii şi de a permite singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă[12];

    – pelerinajele evocă drumul nostru pe pământ către cer. Ele sunt în mod tradiţional perioade privilegiate de înnoire în rugăciune. Sanctuarele sunt, pentru pelerinii ce caută izvoarele lor vii, locuri de excepţie pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creştine.

PE SCURT

  1. În rugăciunea ei, Biserica peregrină este asociată Bisericii sfinţilor, a căror mijlocire o cere.
  1. Feluritele spiritualităţi creştine participă la tradiţia vie a rugăciunii şi sunt călăuze preţioase pentru viaţa spirituală.
  1. Familia creştină este primul loc al educării la rugăciune.
  1. Slujitorii hirotoniţi, viaţa consacrată, cateheza, grupurile de rugăciune, „îndrumarea spirituală” asigură în Biserică un ajutor pentru rugăciune.
  1. Locurile cele mai favorabile pentru rugăciune sunt oratoriul personal sau familial, mănăstirile, sanctuarele de pelerinaj şi, mai cu seamă, biserica, locul propriu al rugăciunii liturgice pentru comunitatea parohială şi locul privilegiat al adoraţiei euharistice.

 

Note


[1] Cf. Evr 12, 1.
[2] Cf. Mt 25, 21.
[3] Cf. 2 Rg 2, 9.
[4] Cf. Lc 1, 17.
[5] Cf. PC 2.
[6] Sf. Vasile, Spir. 26, 62.
[7] Cf. PO 4-6.
[8] Cf. CT 54.
[9] Cf. CT 55.
[10] Llama, strofa 3.
[11] Cf. Mt 6, 6.
[12] Cf. PC 7.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *