Meniu

Ce este rugăciunea?

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creştină
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viaţa creştină
  1. „Mare este taina credinţei”. Biserica o mărturiseşte în Simbolul Apostolilor (partea întâi) şi o celebrează în liturgia sacramentală (partea a doua), pentru ca viaţa credincioşilor să fie modelată după Cristos, în Duhul Sfânt, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (partea a treia). Această taină cere deci credincioşilor să creadă în ea, să o celebreze şi să trăiască din ea într-o legătură vie şi personală cu Dumnezeul cel viu şi adevărat. Legătura aceasta este rugăciunea.

Ce este rugăciunea?

“”Pentru mine, rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire aruncată spre cer, este un strigăt de recunoştinţă şi de iubire atât în încercare, cât şi în bucurie[1].

Rugăciunea ca dar al lui Dumnezeu

  1. „Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a unor bunuri potrivite”[2]. De unde glăsuim noi atunci când ne rugăm? Oare de la înălţimea trufiei şi a voinţei noastre proprii, sau din „adâncurile” (Ps 130, 1) unei inimi umile şi pline de căinţă? Cel ce se smereşte va fi înălţat[3]. Umilinţa este temelia rugăciunii. „Căci nu ştim ce să cerem ca să ne rugăm cum se cuvine” (Rom 8, 26). Umilinţa este dispoziţia necesară pentru a primi în dar rugăciunea: Omul este cerşetor în faţa lui Dumnezeu[4].
  1. „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu!” (In 4, 10) Minunea rugăciunii se dezvăluie tocmai acolo, pe marginea fântânilor de unde venim să ne luăm apa: acolo Cristos vine în întâmpinarea fiecărei fiinţe omeneşti; El este cel dintâi care ne caută şi El însuşi este cel care cere de băut. Lui Isus îi e sete, iar cererea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne doreşte. Rugăciunea, fie că o ştim, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră. Lui Dumnezeu îi e sete să ne fie nouă sete de El[5].
  1. „Tu i-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dăruit apa vie” (In 4, 10). De fapt, rugăciunea noastră de cerere este, în mod paradoxal, un răspuns. Un răspuns la plângerea Dumnezeului celui viu: „Ei m-au părăsit pe mine, Izvorul apei celei vii, ca să-şi sape puţuri crăpate!” (Ier 2, 13), un răspuns de credinţă la făgăduinţa gratuită a mântuirii[6], un răspuns de iubire la setea Fiului unul-născut[7].

Rugăciunea ca Legământ

  1. De unde vine rugăciunea omului? Oricare ar fi limbajul rugăciunii (prin gesturi sau cuvinte), cel ce se roagă este omul în întregul său. Dar pentru a desemna locul de unde izvorăşte rugăciunea, Scripturile vorbesc uneori despre suflet, sau despre spirit, cel mai adesea însă despre inimă (de mai mult de o mie de ori). Cea care se roagă este inima. Dacă ea este departe de Dumnezeu, exprimarea exterioară a rugăciunii este zadarnică.
  1. Inima este lăcaşul unde mă aflu, în care locuiesc (sau, după formularea semitică sau biblică, „unde cobor”). Ea este centrul nostru ascuns, de neatins pentru raţiunea noastră şi pentru ceilalţi; doar Duhul lui Dumnezeu poate să o cerceteze şi să o cunoască. Ea este sălaşul hotărârilor noastre, în străfundul înclinaţiilor noastre psihice. Ea este sălaşul adevărului, locul unde noi alegem între viaţă şi moarte. Este locul întâlnirii, de vreme ce, după chipul lui Dumnezeu, noi trăim în relaţie: ea este sălaşul Legământului.
  1. Rugăciunea creştină este o relaţie de legământ între Dumnezeu şi om în Cristos. Ea este lucrare a lui Dumnezeu şi a omului; izvorăşte din Duhul Sfânt şi din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl, în unire cu voinţa omenească a Fiului lui Dumnezeu făcut om.

Rugăciunea ca o comuniune

  1. În Noul Legământ, rugăciunea este relaţia vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor nesfârşit de bun, cu Fiul acestuia, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt. Harul Împărăţiei este „unirea întregii Sfinte Treimi cu spiritul întreg”[8]. Astfel, viaţa de rugăciune înseamnă a te afla în mod obişnuit în prezenţa lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi în comuniune cu El. Această comuniune de viaţă este întotdeauna cu putinţă, dat fiind că, prin Botez, noi am devenit una şi aceeaşi fiinţă cu Cristos[9]. Rugăciunea este creştină în măsura în care ea este comuniune cu Cristos şi se desfăşoară în Biserica ce este Trupul lui. Dimensiunile ei sunt cele ale iubirii lui Cristos[10].

 

Note


[1] Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ms. autobiogr. C 25r.
[2] Sf. Ioan din Damasc, F. o. 3, 24.
[3] Cf. Lc 18, 9-14.
[4] Cf. Sf. Augustin, Serm. 56, 6, 9.
[5] Cf. Sf. Augustin, Quaest. 64, 4.
[6] Cf. In 7, 37-39; Is 12, 3; 51, 1.
[7] Cf. In 19, 28; Zah 12, 10; 13, 1.
[8] Sf. Grigore din Nazianz, Or., 16, 9.
[9] Cf. Rom 6, 5.
[10] Cf. Ef 3, 18-21.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *