Meniu

Cele şapte cereri

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creştină
SECŢIUNEA A DOUA
Rugăciunea Domnului:
„Tatăl nostru!”

ARTICOLUL 3
Cele şapte cereri

  1. După ce ne-am aşezat în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru a-l adora, a-l iubi şi a-l binecuvânta, Duhul filial face să se înalţe din inimile noastre şapte cereri, şapte binecuvântări. Primele trei, mai teologale, ne atrag către Slava Tatălui; ultimele patru, ca tot atâtea căi spre El, oferă mizeria noastră Harului său. „Adânc pe adânc cheamă” (Ps 42, 8).
  1. Primul val de cereri ne poartă spre El, pentru El: Numele tău, Împărăţia ta, Voia ta! Este propriu iubirii să se gândească întâi la cel iubit. În fiecare dintre aceste trei cereri, noi nu „ne” numim pe noi, ci suntem cuprinşi de „dorul fierbinte”, chiar de „angoasa” Fiului mult-iubit pentru Slava Tatălui său[1]: „Sfinţească-se… Vie… Facă-se…”: aceste trei rugi sunt deja ascultate în Jertfa Mântuitorului Cristos, dar ele sunt întoarse acum, în speranţă, către împlinirea finală, atâta vreme cât Dumnezeu nu este încă totul în toţi[2].
  1. Cel de-al doilea val de cereri se desfăşoară în mişcarea anumitor epicleze euharistice: este ofranda aşteptărilor noastre şi atrage privirea Părintelui îndurărilor. Ea urcă de la noi şi se referă la noi acum, în această lume: „Dă-ne nouă… Ne iartă nouă… Nu ne duce… Ne mântuieşte…”. Cea de a patra şi cea de a cincea cerere privesc viaţa noastră ca atare, fie pentru a o hrăni, fie pentru a o vindeca de păcat; ultimele două privesc lupta noastră pentru izbânda Vieţii, lupta însăşi a rugăciunii.
  1. Prin primele trei cereri suntem întăriţi în credinţă, umpluţi de speranţă şi înflăcăraţi de iubire. Fiind creaturi şi încă păcătoşi, trebuie să cerem pentru noi, acest „noi” la dimensiunile lumii şi ale istoriei, pe care îl oferim iubirii fără margini a Dumnezeului nostru. Căci prin Numele Cristosului său şi prin Domnia Duhului său Sfânt îşi împlineşte Tatăl nostru planul de mântuire, pentru noi şi pentru lumea întreagă.

I. „Sfinţească-se numele Tău”

  1. Termenul „a sfinţi” trebuie să fie înţeles aici nu, în primul rând, în sensul său cauzativ (căci Dumnezeu singur sfinţeşte, face sfânt), ci, mai degrabă, într-un înţeles estimativ: a recunoaşte drept sfânt, a trata cu sfinţenie. Astfel, în adoraţie, această invocaţie este înţeleasă uneori ca o laudă şi ca o aducere de mulţumire[3]. Dar această cerere ne este arătată de Isus ca un optativ: o cerere, o dorinţă şi o aşteptare în care sunt angajaţi Dumnezeu şi omul. De la prima cerere către Tatăl nostru, suntem cufundaţi în misterul intim al Dumnezeirii sale şi în drama mântuirii umanităţii noastre. A-i cere ca numele său să se sfinţească ne implică în „planul bunăvoinţei sale, pe care-l rânduise mai dinainte”, „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, în iubire”[4].
  1. În momentele hotărâtoare ale economiei sale, Dumnezeu îşi revelează Numele, dar îl revelează împlinindu-şi lucrarea. Or, această lucrare nu se realizează în noi şi pentru noi decât dacă numele lui este sfinţit de noi şi în noi.
  1. Sfinţenia lui Dumnezeu este focarul inaccesibil al misterului său veşnic. Ceea ce se manifestă din ea în creaţie şi în istorie e numit în Scriptură Slava, iradierea Maiestăţii lui[5]. Făcându-l pe om „după chipul şi asemănarea sa” (Gen 1, 26), Dumnezeu „îl încununează cu slavă” (Ps 8, 6), dar omul, păcătuind, este „lipsit de Slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23). Ca atare, Dumnezeu îşi va manifesta Sfinţenia revelându-şi şi dăruindu-şi Numele spre a-l reface pe om „după chipul Creatorului său” (Col 3, 10).
  1. În făgăduinţa făcută lui Abraham şi în jurământul ce o însoţeşte[6], Dumnezeu se angajează El însuşi, dar fără a-şi dezvălui numele. El începe să i-l dezvăluie lui Moise[7] şi îl manifestă în ochii întregului popor, salvându-l de egipteni: „s-a acoperit cu Slavă”[8]. După Legământul de la Sinai, acest popor este „al său” şi trebuie să fie un „neam sfânt” (sau „consacrat”; în ebraică este acelaşi cuvânt[9]), pentru că Numele lui Dumnezeu sălăşluieşte în el.
  1. Or, cu toată Legea sfântă pe care i-o dă şi iarăşi i-o dă Dumnezeul cel Sfânt („Fiţi sfinţi, pentru că Eu, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt”: Lev 19, 2) şi cu toate că Domnul, „pentru Numele său”, este răbdător, poporul se îndepărtează de Sfântul lui Israel şi „profanează numele lui printre neamuri”[10]. De aceea, drepţii Vechiului Legământ, săracii întorşi din exil şi profeţii au fost mistuiţi de râvna pentru Numele sfânt.
  1. În sfârşit, în Isus ne este revelat şi dat Numele Dumnezeului celui Sfânt, în trup, ca Mântuitor[11]: revelat prin ceea ce El Este, prin Cuvântul său şi prin Jertfa sa[12]. Acesta este miezul rugăciunii sacerdotale: „Tată Sfânt, (…) pentru ei mă consfinţesc pe mine însumi, pentru ca şi ei să fie consfinţiţi în adevăr” (In 17, 19). Pentru că „sfinţeşte” El însuşi numele său[13], Isus ne „face cunoscut” Numele Tatălui[14]. La capătul Paştelui său, Tatăl îi dă „Numele care este mai presus de orice nume”: Isus „este Domn spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2, 9-11).
  1. În apa Botezului am fost „spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi prin Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11). În toată viaţa noastră, Tatăl nostru „ne cheamă la sfinţire” (1 Tes 4, 7) şi, deoarece „prin El suntem în Cristos Isus, care s-a făcut pentru noi sfinţire” (1 Cor 1, 30), Slava sa şi viaţa noastră depind de sfinţirea Numelui său în noi şi de către noi. Iată cât de presantă este prima noastră cerere.

    Cine ar putea să-l sfinţească pe Dumnezeu, de vreme ce El este cel care sfinţeşte? Dar inspirându-ne din cuvântul „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (Lev 20, 26), noi cerem ca, sfinţiţi fiind prin Botez, să perseverăm în ceea ce am început să fim. Şi aceasta o cerem în fiecare zi, căci zilnic ne lăsăm amăgiţi de rău şi trebuie să ne curăţăm de păcate printr-o sfinţire reluată fără încetare. (…) Recurgem deci la rugăciune, pentru ca această sfinţenie să rămână în noi[15].

  1. Depinde în mod inseparabil de viaţa şi de rugăciunea noastră ca numele său să fie sfinţit printre neamuri:

    Noi îi cerem lui Dumnezeu să sfinţească Numele său, căci prin sfinţenie mântuieşte şi sfinţeşte El toată creaţia. (…) Este vorba de Numele care dă mântuirea lumii pierdute, dar noi cerem ca acest Nume al lui Dumnezeu să fie sfinţit în noi prin viaţa noastră. Căci dacă noi trăim cum se cuvine, Numele dumnezeiesc este binecuvântat; dar dacă noi trăim în chip nevrednic, el este hulit, după vorba Apostolului: „Numele lui Dumnezeu este hulit din pricina voastră printre neamuri” (Rom 2, 24)[16]. Ne rugăm deci pentru a merita să avem în sufletele noastre atâta sfinţenie cât este de sfânt Numele Dumnezeului nostru[17].

    Când spunem „Sfinţească-se Numele tău”, cerem ca el să fie sfinţit în noi, care suntem în el, dar şi în ceilalţi pe care mila lui Dumnezeu îi aşteaptă încă, pentru a da ascultare poruncii care ne obligă să ne rugăm pentru toţi, chiar şi pentru duşmanii noştri. Iată de ce noi nu spunem în mod expres: Sfinţească-se Numele tău „în noi”, pentru că cerem ca el să fie sfinţit în toţi oamenii[18].

  1. Această cerere, care le cuprinde pe toate, este ascultată prin rugăciunea lui Cristos, ca şi celelalte şase cereri care urmează. Rugăciunea către Tatăl nostru este rugăciunea noastră, dacă ne rugăm „în Numele” lui Isus[19]. Isus cere în rugăciunea lui sacerdotală: „Tată Sfânt, păzeşte-i în Numele tău pe aceia pe care mi i-ai dat!” (In 17, 11)

II. „Vie Împărăţia ta”

  1. În Noul Testament, unul şi acelaşi cuvânt, Basileia, poate fi tradus fie prin „regalitate” (nume abstract), fie prin „regat, împărăţie” (nume concret), fie prin „domnie, stăpânire” (nume de acţiune). Împărăţia lui Dumnezeu este mai înainte de noi; ea s-a apropiat în Cuvântul întrupat, este vestită de-a lungul întregii Evanghelii, a venit în moartea şi Învierea lui Cristos. De la Cina cea de Taină şi în Euharistie, Împărăţia lui Dumnezeu vine, e în mijlocul nostru. Împărăţia va veni în slavă atunci când Cristos o va încredinţa Tatălui Său:

    E posibil şi ca Împărăţia lui Dumnezeu să însemne Cristos în persoană, El, pe care îl chemăm prin năzuinţele noastre în fiecare zi şi căruia dorim să-i grăbim venirea prin aşteptarea noastră. Aşa cum El este Învierea noastră, pentru că înviem în El, tot astfel poate fi şi Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că întru El vom domni[20].

  1. Această cerere este Marana tha!, strigătul Duhului şi al Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”:

    Chiar dacă această rugăciune nu ne-ar fi impus datoria de a cere venirea Împărăţiei, noi tot am fi înălţat spontan acest strigăt, arşi de dorul de a ajunge să ne îmbrăţişăm nădejdile. Sufletele martirilor, sub altar, îl cheamă pe Domnul cu strigăt mare: „Până când vei zăbovi, Doamne, să ceri socoteală locuitorilor pământului pentru sângele nostru?!” (Ap 6, 10) Căci trebuie, într-adevăr, să li se facă dreptate, la sfârşitul timpurilor. Doamne, grăbeşte deci venirea Împărăţiei tale![21]

  1. În rugăciunea Domnului este vorba, mai cu seamă, despre venirea de pe urmă a Împărăţiei lui Dumnezeu, prin întoarcerea lui Cristos[22]. Dar această dorinţă nu abate Biserica de la misiunea ei din această lume, ci, dimpotrivă, o angajează mai mult. Căci, după Rusalii, venirea Împărăţiei este lucrarea Duhului Domnului, trimis „să-i desăvârşească lucrarea în lume şi să împlinească toată sfinţirea”[23].
  1. „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14, 17). Vremurile de pe urmă, în care ne aflăm, sunt cele ale revărsării Duhului Sfânt. Prin urmare, s-a încleştat o luptă hotărâtoare între „carne” şi Duh[24]. Doar o inimă curată poate spune fără să se cutremure: „Vie Împărăţia ta”. Trebuie să fi fost la şcoala lui Paul pentru a spune: „Să nu mai domnească aşadar păcatul în trupul nostru muritor!” (Rom 6, 12) Cel care se păstrează curat în fapte, în gânduri şi în vorbe poate să-i spună lui Dumnezeu: „Vie Împărăţia ta!”[25]
  1. Cu discernământ în Duh, creştinii trebuie să facă deosebirea între creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu şi progresul culturii şi societăţii în care sunt inseraţi. Această deosebire nu este o separare. Chemarea omului la viaţa veşnică nu-i suprimă, ci îi întăreşte îndatorirea de a folosi energiile şi mijloacele primite de la Creator pentru a sluji în această lume dreptatea şi pacea[26].
  1. Această cerere este asumată şi ascultată în rugăciunea lui Isus[27] prezentă şi eficientă în Euharistie; ea dă roade în viaţa cea nouă conformă Fericirilor[28].

III. „Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”

  1. Este Voia Tatălui nostru „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). El „are îndelungă răbdare, vrând ca nimeni să nu piară” (2 Pt 3, 9)[29]. Porunca sa, care le rezumă pe toate celelalte, şi care ne arată întreaga sa Voinţă, este „să ne iubim unii pe alţii, aşa cum ne-a iubit El” (In 13, 34)[30].
  1. „El ne-a dezvăluit taina voii sale, după placul bunăvoinţei sale, ceea ce hotărâse mai înainte: (…) să adune totul sub un singur Cap, Cristos. (…) În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind mai dinainte rânduiţi după planul Aceluia care pe toate le face după chibzuirea voinţei sale” (Ef 1, 9-11). Noi cerem cu tărie să se îndeplinească întru totul acest plan binevoitor şi pe pământ, aşa cum este deja împlinit în cer.
  1. Voia Tatălui a fost împlinită în mod desăvârşit şi o dată pentru totdeauna în Cristos şi prin voinţa lui omenească. Isus a spus intrând în această lume: „Iată, vin să fac voia ta, Dumnezeule!” (Evr 10, 7; Ps 40, 7) Numai Isus poate spune: „Eu fac mereu ceea ce este pe placul lui” (In 8, 29). În rugăciunea din timpul agoniei, El consimte întru totul la Voinţa Tatălui: „Nu voia mea, ci a ta să fie!” (Lc 22, 42)[31] Iată de ce Isus „s-a dat pe sine pentru păcatele noastre (…) după voia lui Dumnezeu” (Gal 1, 4). „Şi prin această voinţă noi am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Cristos” (Evr 10, 10).
  1. Isus, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit” (Evr 5, 8). Cu atât mai mult noi, făpturi create şi păcătoşi, deveniţi în El fii adoptivi, îi cerem Tatălui nostru să unească voinţa noastră cu cea a Fiului său, pentru a-i îndeplini Voia, planul de mântuire pentru viaţa lumii. Noi suntem cu totul incapabili de aceasta, dar, uniţi cu Isus şi cu puterea Duhului său Sfânt, putem să-i încredinţăm voinţa noastră şi să hotărâm să alegem ceea ce Fiul său a ales întotdeauna: să facă ceea ce îi este plăcut Tatălui[32]:

    Alipindu-ne de Cristos, putem să devenim un singur duh cu El, şi astfel, să-i îndeplinim voinţa; atunci, ea va fi desăvârşit realizată şi pe pământ, ca şi în cer[33].

    Luaţi aminte cum Isus Cristos ne învaţă să fim smeriţi, arătându-ne că virtutea nu depinde numai de truda noastră, ci şi de harul lui Dumnezeu. El îi porunceşte aici fiecărui credincios care se roagă să o facă în mod universal, pentru tot pământul. Căci El nu spune: „Facă-se Voia ta” în mine sau în voi, ci „pe pământ”, pe tot pământul: pentru ca de pe pământ să fie izgonită rătăcirea şi pe pământ să domnească adevărul, viciul să fie nimicit şi virtutea să înflorească, încât pământul să nu se mai deosebească de cer[34].

  1. Prin rugăciune putem „să deosebim care este Voia lui Dumnezeu” (Rom 12, 2)[35] şi să dobândim „statornicia de a o îndeplini”[36]. Isus ne învaţă că intrarea în Împărăţia Cerurilor se face nu prin cuvinte, ci „făcând Voia Tatălui meu, care este în ceruri” (Mt 7, 21).
  1. „Dacă cineva face Voia lui Dumnezeu, pe acela Dumnezeu îl ascultă” (In 9, 31)[37]. Atât de mare este puterea rugăciunii Bisericii în numele Domnului ei, mai ales în Euharistie; ea este comuniune de mijlocire cu Preasfânta Maică a lui Dumnezeu[38] şi cu toţi sfinţii care i-au fost „plăcuţi” Domnului pentru că nu au vrut decât Voia lui:

    Putem, de asemenea, fără să rănim adevărul, să dăm cuvintelor „Facă-se Voia ta precum în cer aşa şi pe pământ” acest înţeles: în Biserică, la fel ca în Domnul nostru Isus Cristos; în Mireasa logodită lui, la fel ca în Mirele care a împlinit Voinţa Tatălui[39].

IV. „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”

  1. „Dă-ne”: frumoasă este încrederea copiilor care aşteaptă totul de la Tatăl lor. „El face să răsară Soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5, 45) şi El le dă tuturor fiinţelor „hrana lor la vreme potrivită” (Ps 104, 27). Isus ne învaţă această cerere: într-adevăr, ea îl slăveşte pe Tatăl nostru, pentru că recunoaşte cât este El de Bun, mai presus de orice bunătate.
  1. „Dă-ne nouă” este şi exprimarea Legământului: noi suntem ai lui şi El este al nostru, pentru noi. Dar prin acest „nouă” îl recunoaştem şi drept Tatăl tuturor oamenilor şi îl rugăm pentru ei toţi, în mod solidar cu nevoile şi cu suferinţele lor.
  1. „Pâinea noastră”. Tatăl care ne dăruieşte viaţa nu poate să nu ne dea hrana necesară vieţii, toate bunurile „potrivite”, materiale şi spirituale. În Cuvântarea de pe Munte, Isus insistă asupra acestei încrederi filiale care cooperează cu Providenţa Tatălui nostru[40]. El nu ne îndeamnă spre nici un fel de pasivitate[41], ci vrea să ne elibereze de orice grijă chinuitoare şi de orice preocupare. E încredinţarea filială a copiilor lui Dumnezeu:

    Celor care caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, El le făgăduieşte să le dea toate celelalte pe deasupra. Într-adevăr, totul îi aparţine lui Dumnezeu: iar celui care îl are pe Dumnezeu, nu-i lipseşte nimic, dacă el însuşi nu e lipsit de fidelitate faţă de Dumnezeu[42].

  1. Dar existenţa unora care flămânzesc din lipsă de pâine dezvăluie şi o altă adâncime a acestei cereri. Drama foametei din lume îi cheamă pe creştinii care se roagă cu adevărat la o răspundere efectivă faţă de fraţii lor, atât în comportamentele personale, cât şi în solidaritatea lor cu familia umană. Această cerere din Rugăciunea Domnului nu poate fi despărţită de parabola săracului Lazăr[43] şi de cea a Judecăţii de Apoi[44].
  1. Ca şi drojdia din aluat, noutatea Împărăţiei trebuie să înalţe pământul prin Duhul lui Cristos[45]. Ea trebuie să se manifeste prin instaurarea dreptăţii în relaţiile personale şi în cele sociale, economice şi internaţionale, fără a uita vreodată că nu există nici o orânduire dreaptă dacă nu există oameni care vor să fie drepţi.
  1. Este vorba despre pâinea „noastră”, „una” pentru „mulţi”. Sărăcia din Fericiri este virtutea împărtăşirii: ea cheamă la punerea în comun şi la împărţirea bunurilor materiale şi spirituale, nu din constrângere, ci din dragoste, pentru ca belşugul unora să acopere lipsurile altora[46].
  1. „Roagă-te şi munceşte”[47]. „Rugaţi-vă ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu şi munciţi ca şi cum totul ar depinde de voi”[48]. După ce ne-am îndeplinit munca, hrana rămâne un dar al Tatălui nostru; este bine să i-o cerem, aducându-i mulţumire. Acesta este sensul binecuvântării mesei într-o familie creştină.
  1. Această cerere, ca şi răspunderea pe care o implică, se referă şi la un alt fel de foame care îi chinuie pe oameni: „Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu” (Dt 8, 3)[49]: Cuvântul şi Suflarea lui. Creştinii trebuie să-şi înteţească eforturile pentru a le „vesti Evanghelia celor săraci”. Există o foame pe pământ, „nu o foame de pâine, nici o sete de apă, ci aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8, 11). De aceea, înţelesul specific creştin al acestei a patra cereri se referă la Pâinea Vieţii: Cuvântul lui Dumnezeu ce trebuie primit în credinţă, Trupul lui Cristos primit în Euharistie[50].
  1. „Astăzi” este, de asemenea, o expresie a încrederii. Domnul ne învaţă acest lucru[51]; n-o putea născoci prezumţia noastră. De vreme ce este vorba, mai ales, despre Cuvântul său şi despre Trupul Fiului său, acest „astăzi” nu este numai cel al timpului nostru muritor: el este veşnicul Astăzi al lui Dumnezeu:

    Dacă primeşti Pâinea în fiecare zi, fiecare zi este pentru tine „astăzi”. Dacă Cristos este al tău astăzi, El învie în fiecare zi pentru tine. Cum? „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut” (Ps 2, 7). „Astăzi” este când învie Cristos[52].

  1. „Cea de toate zilele” (adică din ziua aceasta şi din fiecare zi). Cuvântul epiousios nu mai apare în altă parte în Noul Testament. Luat în sens temporal, el este o reluare pedagogică a lui „astăzi”[53], pentru a ne întări într-o încredere „fără rezerve”. Luat în sens calitativ, el înseamnă „ceea ce este necesar pentru viaţă”, şi, în sens larg, ceea ce este suficient pentru menţinerea vieţii[54]. Luat literalmente (epiousios: „suprasubstanţial”), el desemnează direct Pâinea Vieţii, Trupul lui Cristos, „leacul nemuririi”[55], fără de care nu avem Viaţa în noi[56]. În sfârşit, legat de cel dinainte, sensul ceresc este vădit: „Ziua aceasta” este Ziua Domnului, cea a Ospăţului Împărăţiei, anticipat în Euharistie, care este deja pregustarea Împărăţiei ce vine. De aceea, se cuvine ca Liturghia euharistică să fie celebrată în „fiecare zi”.

    Euharistia este Pâinea noastră cea de toate zilele. Virtutea proprie acestei hrane divine este o putere de unire: ea ne uneşte cu Trupul Mântuitorului şi face din noi membrele sale, pentru ca noi să devenim ceea ce primim. (…) Această Pâine de toate zilele se mai află şi în lecturile pe care le ascultaţi în fiecare zi în Biserică, în imnurile care se cântă şi pe care le cântaţi. Toate acestea sunt necesare pelerinajului nostru[57].

    Tatăl din ceruri ne îndeamnă să cerem, ca nişte copii ai cerului, Pâinea cerului[58]. Cristos „este El însuşi pâinea care, semănată în Fecioară, dospită în carne, frământată în pătimire, coaptă în cuptorul mormântului, păstrată în Biserică, adusă pe altare, le oferă zilnic credincioşilor o hrană cerească”[59].

V. „Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

  1. Această cerere este uimitoare. Dacă ea n-ar cuprinde decât prima parte a frazei – „şi ne iartă nouă greşelile noastre” -, ar putea fi inclusă, implicit, în primele trei cereri din Rugăciunea Domnului, de vreme ce Jertfa lui Cristos este „spre iertarea păcatelor”. Dar, conform celeilalte părţi a frazei, cererea nu ne va fi ascultată decât dacă vom fi îndeplinit mai înainte o exigenţă. Cererea noastră este îndreptată către viitor, în vreme ce răspunsul nostru trebuie să o fi precedat; ele sunt legate printr-un cuvânt: „precum”.

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre…”

  1. Cu o cutezătoare încredere, noi am început să ne rugăm Tatălui nostru. Implorându-l ca Numele lui să fie sfinţit, i-am cerut ca şi noi să fim tot mai mult sfinţiţi. Dar, deşi suntem înveşmântaţi cu haina Botezului, nu încetăm să păcătuim, să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Acum, în această nouă cerere, ne întoarcem la El, ca fiul risipitor[60], şi ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui, ca vameşul[61]. Cererea noastră începe printr-o „mărturisire”, în care mărturisim în acelaşi timp mizeria noastră şi Milostivirea lui. Speranţa noastră este neclintită, pentru că în Fiul lui „avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Col 1, 14; Ef 1, 7). Semnul eficient şi neîndoielnic al iertării lui îl aflăm în sacramentele Bisericii lui[62].
  1. Or, şi e cutremurător, acest şuvoi al milostivirii nu poate pătrunde în inima noastră atâta vreme cât noi nu i-am iertat pe cei care ne-au greşit. Iubirea, ca şi Trupul lui Cristos, e indivizibilă: nu putem să-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu ne iubim fratele şi sora pe care-i vedem[63]. În refuzul de a-i ierta pe fraţii şi pe surorile noastre, inima ni se închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui; în mărturisirea păcatului nostru, inima ne este deschisă către harul Lui.
  1. Această cerere este atât de importantă, încât ea este singura asupra căreia Domnul revine şi pe care o dezvoltă în Cuvântarea de pe Munte[64]. O asemenea cerinţă crucială a tainei Legământului nu e în puterile omului. Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

„… precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”

  1. Acest „precum” nu este unic în învăţătura lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi «precum» Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5, 48); „Fiţi milostivi «precum» Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6, 36); „Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii «precum» v-am iubit Eu pe voi” (In 13, 34). A păzi porunca Domnului este cu neputinţă dacă ar fi vorba să imiţi din exterior modelul divin. E vorba despre o participare vitală şi venind „din adâncul inimii” la Sfinţenia, la Îndurarea, la Iubirea Dumnezeului nostru. Numai Duhul, care este „Viaţa noastră”[65], poate face „ale noastre” aceleaşi simţiri care au fost în Cristos Isus[66]. Atunci, unitatea iertării devine posibilă, „iertându-ne unii pe alţii «precum» Dumnezeu ne-a iertat în Cristos” (Ef 4, 32).
  1. Astfel prind viaţă cuvintele Domnului despre iertare, această iubire care iubeşte până la capătul iubirii[67]. Parabola servitorului nemilos, ce încoronează învăţătura Domnului asupra comuniunii bisericeşti[68], se încheie cu această expresie: „Aşa va face şi Tatăl meu cu voi dacă fiecare nu-i iartă din inimă fratelui său”. Într-adevăr, acolo se leagă şi se dezleagă totul: „în adâncul inimii„. Nu stă în puterea noastră să nu mai simţim şi să uităm ofensa; dar inima care se oferă Duhului Sfânt transformă rana în compătimire şi purifică memoria, transformând ofensa în mijlocire.
  1. Rugăciunea creştină ajunge până la iertarea duşmanilor[69]. Ea îl transfigurează pe ucenic, configurându-l Învăţătorului. Iertarea este o culme a rugăciunii creştine; darul rugăciunii nu poate fi primit decât într-o inimă aflată în armonie cu compătimirea divină. Iertarea dă mărturie şi că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul. Martirii de ieri şi de azi dau mereu această mărturie lui Isus. Iertarea este condiţia fundamentală a Reconcilierii[70] fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a oamenilor între ei[71].
  1. Această iertare esenţialmente divină nu are nici limite, nici măsură[72]. Dacă e vorba de ofense (de „păcate”, după Lc 11, 4, sau de „datorii”, după Mt 6, 12), în realitate, suntem mereu datornici: „Să nu aveţi datorii faţă de nimeni, decât cea a iubirii unii către alţii” (Rom 13, 8). Comuniunea Preasfintei Treimi este izvorul şi criteriul adevărului oricărei relaţii[73]. Ea se trăieşte în rugăciune, mai ales în Euharistie[74]:

    Dumnezeu nu primeşte jertfa făcătorilor de vrajbă, El le spune să plece de la altar şi să se împace mai întâi cu fraţii lor: Dumnezeu vrea să fie împăcat prin rugăciuni ce se înalţă din inimi împăcate. Ceea ce-l obligă cel mai puternic pe Dumnezeu este pacea noastră, buna înţelegere, unitatea întregului popor credincios în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt[75].

VI. „Nu ne duce pe noi în ispită”

  1. Această cerere atinge rădăcina celei precedente, căci păcatele noastre sunt roadele consimţirii la ispită. Îi cerem Tatălui nostru să nu ne „ducă” în ea. E greu de tradus cu un singur cuvânt termenul grecesc: el înseamnă „nu îngădui să intrăm”[76], „nu ne lăsa să cădem în ispită”. „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău şi nu ispiteşte pe nimeni” (Iac 1, 13), ci, dimpotrivă, vrea să ne elibereze de rău. Îi cerem să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Suntem încleştaţi în lupta „dintre carne şi Duh”. Această cerere imploră Duhul discernământului şi al tăriei.
  1. Duhul Sfânt ne face să discernem între încercare, necesară pentru creşterea omului lăuntric[77] spre o „virtute încercată” (Rom 5, 3-5), şi ispită, care duce la păcat şi la moarte[78]. Trebuie şi să discernem între „a fi ispitit” şi „a consimţi” la ispită. În sfârşit, discernământul demască minciuna ispitei: în aparenţă, obiectul ei este „bun, plăcut la vedere, vrednic de dorit” (Gen 3, 6), pe când, în realitate, rodul ei este moartea.

    Dumnezeu nu vrea să impună binele: vrea fiinţe libere. (…) Ispita îşi are rostul ei. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ştie ce a primit sufletul nostru de la Dumnezeu, nici măcar noi înşine. Dar ispita dezvăluie aceasta, pentru a ne învăţa să ne cunoaştem, şi astfel, să ne descoperim mizeria şi pentru a ne obliga să aducem mulţumire pentru bunurile pe care ispita ne-a dat ocazia să le descoperim[79].

  1. „A nu intra în ispită” implică o hotărâre a inimii: „Acolo unde e comoara ta, acolo e şi inima ta. (…) Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Mt 6, 21. 24). „Dacă trăim prin Duh, în Duhul să şi umblăm” (Gal 5, 25). În această „consimţire” la Duhul Sfânt, Tatăl ne dă tăria. „Nici o ispită nu v-a cuprins, care să nu fie pe măsura omului. Dar credincios e Dumnezeu şi nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci o dată cu ispita vă va da şi cale de scăpare ca s-o puteţi răbda” (1 Cor 10, 13).
  1. Or, o astfel de luptă şi o astfel de victorie nu sunt posibile decât în rugăciune. Prin rugăciunea sa, Isus e învingător asupra Ispititorului încă de la început[80] şi în ultima bătălie a agoniei sale[81]. În această cerere către Tatăl nostru, Cristos ne uneşte cu lupta şi cu agonia sa. Vegherea inimii în unire cu a sa este reamintită cu insistenţă[82]. Vegherea este „paza inimii” şi Isus îi cere Tatălui să „ne păzească în numele său”[83]. Duhul Sfânt caută să ne trezească neîncetat la această veghere[84]. Această cerere îşi capătă tot sensul dramatic în raport cu ispitirea finală în lupta noastră pe pământ; ea cere perseverenţa finală. „Iată, Eu vin ca un hoţ: fericit cel care stă de veghe!” (Ap 16, 15)

VII. „Ci ne mântuieşte de cel Rău”

  1. Şi ultima cerere către Tatăl nostru e cuprinsă în rugăciunea lui Isus: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel Rău” (In 17, 15). Ea ne priveşte pe fiecare personal, dar întotdeauna „noi” suntem cei care ne rugăm, în comuniune cu întreaga Biserică şi pentru eliberarea întregii familii omeneşti. Rugăciunea Domnului nu încetează să ne deschidă la dimensiunile economiei mântuirii. Interdependenţa noastră în drama păcatului şi a morţii devine solidaritate în Trupul lui Cristos, în „împărtăşirea sfinţilor”[85].
  1. În această cerere, Răul nu este o abstracţiune, ci desemnează o persoană, pe Satana, cel Viclean, îngerul care se opune lui Dumnezeu. „Diavolul” (dia-bolos) este cel care „se aruncă de-a curmezişul” planului lui Dumnezeu şi „lucrării lui de mântuire” săvârşite în Cristos.
  1. „Ucigaş de oameni de la început, mincinos şi tatăl minciunii” (In 8, 44), „Satana, amăgitorul lumii întregi” (Ap 12, 9), este cel prin care au intrat în lume păcatul şi moartea, iar prin înfrângerea lui definitivă, creaţia întreagă va fi „eliberată din stricăciunea păcatului şi a morţii”[86]. „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Unul-născut din Dumnezeu îl păzeşte şi cel Rău nu pune stăpânire pe el. Noi ştim că suntem de la Dumnezeu şi lumea întreagă stă sub cel Viclean” (1 In 5, 18-19):

    Domnul, care v-a ridicat păcatul şi v-a iertat greşelile, vă poate păzi şi apăra împotriva vicleniilor Diavolului, care vă e duşman, pentru ca vrăjmaşul care obişnuieşte să urzească greşeala să nu vă ia pe neaşteptate. Cine se încrede în Dumnezeu nu se teme de Diavol. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne va sta împotrivă?” (Rom 8, 31)[87]

  1. Biruinţa asupra „stăpânitorului lumii acesteia” (In 14, 30) este dobândită o dată pentru totdeauna în Ceasul în care Isus se dă de bunăvoie la moarte pentru a ne dărui Viaţa sa. Atunci este judecata lumii acesteia şi stăpânitorul lumii acesteia este „aruncat afară” (In 12, 31)[88]. „Se avântă în urmărirea Femeii”[89], dar nu o poate lua în stăpânire: noua Evă, „plină de har” de la Duhul Sfânt, este eliberată de păcat şi de stricăciunea morţii (Neprihănita Zămislire şi Ridicarea la cer a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Maria, Pururea Fecioară). „Atunci, plin de furie împotriva Femeii, merge să se războiască cu ceilalţi din seminţia ei” (Ap 12, 17). De aceea, Duhul şi Biserica se roagă: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22, 17. 20), pentru că Venirea lui ne va elibera de cel Rău.
  1. Cerând să fim eliberaţi de cel Rău, ne rugăm şi să fim eliberaţi de toate relele prezente, trecute şi viitoare, al căror autor sau instigator este. În această ultimă cerere, Biserica aduce înaintea Tatălui toată mizeria lumii. Împreună cu eliberarea de relele care copleşesc omenirea, ea imploră darul preţios al păcii şi harul aşteptării statornice a întoarcerii lui Cristos. Rugându-se astfel, ea anticipă în smerenia credinţei aşezarea tuturor oamenilor şi a lucrurilor sub un singur Cap, Acela care „are cheile Morţii şi ale Iadului” (Ap 1, 18), „Cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul!” (Ap 1, 8)[90].

    Mântuieşte-ne, te rugăm, Doamne, de toate relele şi binevoieşte a da pacea în zilele noastre, pentru ca, ajutaţi de milostivirea ta, să fim pururea liberi de păcat şi feriţi de orice tulburare, aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos[91].

Doxologia finală

  1. Doxologia finală – „Căci a ta este împărăţia, şi puterea, şi mărirea” – reia, prin includere, primele trei cereri către Tatăl nostru: preamărirea Numelui său, venirea Împărăţiei sale şi puterea Voinţei sale mântuitoare. Dar această reluare este acum sub formă de adoraţie şi de aducere de mulţumire, ca în liturgia cerească[92]. Stăpânitorul lumii acesteia îşi atribuise în chip mincinos aceste trei titluri de regalitate, de putere şi de slavă[93]; Cristos Domnul le restituie Tatălui său şi Tatălui nostru, până când va aşeza Împărăţia în mâinile lui, atunci când va fi definitiv împlinit misterul mântuirii şi Dumnezeu va fi totul în toţi[94].
  1. „La capătul rugăciunii, spui: Amin, confirmând prin acest Amin, care înseamnă «Aşa să fie»[95], ceea ce cuprinde rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Domnul”[96].

PE SCURT

  1. În „Tatăl nostru”, primele trei cereri au drept obiect Gloria Tatălui: sfinţirea Numelui, venirea Împărăţiei şi împlinirea Voinţei divine. Celelalte patru îi înfăţişează dorinţele noastre: aceste cereri privesc viaţa noastră pentru a o hrăni sau pentru a o vindeca de păcat şi se referă la lupta noastră pentru biruinţa Binelui asupra Răului.
  1. Cerând: „Sfinţească-se Numele tău”, intrăm în planul lui Dumnezeu: sfinţirea Numelui său – revelat lui Moise, apoi în Isus – din partea noastră şi în noi, precum şi în orice popor şi în orice om.
  1. În a doua cerere, Biserica are în mod deosebit în vedere întoarcerea lui Cristos şi venirea finală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea se roagă şi pentru creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu „astăzi” în vieţile noastre.
  1. În a treia cerere îl rugăm pe Tatăl nostru să unească voinţa noastră cu voinţa Fiului său, pentru a împlini planul său de mântuire în viaţa lumii.
  1. În a patra cerere, spunând „dă-ne”, ne exprimăm, în comuniune cu fraţii noştri, încrederea filială faţă de Tatăl nostru din ceruri. „Pâinea noastră” desemnează hrana pământească necesară subzistenţei noastre a tuturor şi înseamnă şi Pâinea Vieţii: Cuvântul lui Dumnezeu şi Trupul lui Cristos. Este primită în veşnicul „Astăzi” al lui Dumnezeu, ca hrana indispensabilă (supra-)esenţială a Ospăţului Împărăţiei, pe care îl anticipă Euharistia.
  1. Cererea a cincea imploră pentru greşelile noastre îndurarea lui Dumnezeu, care nu poate pătrunde în inima noastră decât dacă am ştiut să iertăm duşmanilor noştri, după exemplul şi cu ajutorul lui Cristos.
  1. Spunând „Nu ne duce pe noi în ispită”, îi cerem lui Dumnezeu să nu ne lase să o luăm pe calea care duce la păcat. Această cerere imploră Duhul discernământului şi al tăriei; cere harul vegherii şi perseverenţa finală.
  1. În ultima cerere, „Ci ne mântuieşte de cel Rău”, creştinul îl roagă pe Dumnezeu, împreună cu Biserica, să manifeste biruinţa deja dobândită de Cristos asupra „Stăpânitorului lumii acesteia”, Satana, îngerul care se opune personal lui Dumnezeu şi planului lui de mântuire.
  1. Prin „Amin”-ul final, spunem şi noi „Facă-se” cu privire la cele şapte cereri: „Aşa să fie…”

 

Note


[1] Cf. Lc 22, 14; 12, 50.
[2] Cf. 1 Cor 15, 28.
[3] Cf. Ps 111, 9; Lc 1, 49.
[4] Cf. Ef 1, 9. 4.
[5] Cf. Ps 8; Is 6, 3.
[6] Cf. Evr 6, 13.
[7] Cf. Ex 3, 14.
[8] Cf. Ex 15, 1.
[9] Cf. Ex 19, 5-6.
[10] Cf. Ez 20; 36.
[11] Cf. Mt 1, 21; Lc 1, 31.
[12] Cf. In 8, 28; 17, 8; 17, 17-19.
[13] Cf. Ez 20; 39; 36, 20-21.
[14] Cf. In 17, 6.
[15] Sf. Ciprian, Dom. orat. 12.
[16] Cf. Ez 36, 20-22.
[17] Sf. Petru Chrysologul, Serm 71.
[18] Tertullian, Or. 3.
[19] Cf. In 14, 13; 15, 16; 16, 23-24 şi 26.
[20] Sf. Ciprian, Dom. orat. 13.
[21] Tertullian, Or. 5.
[22] Cf. Tit 2, 13.
[23] LR, Rugăciunea euharistică IV.
[24] Cf. Gal 5, 16-25.
[25] Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 13.
[26] Cf. GS 22; 32; 39; 45; EN 31.
[27] Cf. In 17, 17-20.
[28] Cf. Mt 5, 13-16; 6, 24; 7, 12-13.
[29] Cf. 1 Mt 18, 14.
[30] Cf. 1 In 3; 4; Lc 10, 25-37.
[31] Cf. In 4, 34; 5, 30; 6, 38.
[32] Cf. In 8, 29.
[33] Origene, Or. 26.
[34] Sf. Ioan Chrysostom, Hom. in Mt. 19, 5.
[35] Cf. Ef 5, 17.
[36] Cf. Evr 10, 36.
[37] Cf. 1 In 5, 14.
[38] Cf. Lc 1, 38. 49.
[39] Sf. Augustin, Serm. Dom. 2, 6, 24.
[40] Cf. Mt 6, 25-34.
[41] Cf. 2 Tes 3, 6-13.
[42] Sf. Ciprian, Dom. orat. 21.
[43] Cf. Lc 16, 19-31.
[44] Cf. Mt 25, 31-46.
[45] Cf. AA 5.
[46] Cf. 2 Cor 8, 1-15.
[47] Cf. Sf. Benedict, Reg. 20; 48.
[48] Sentinţă atribuită Sf. Ignaţiu de Loyola.
[49] Cf. Mt 4, 4.
[50] Cf. In 6, 26-58.
[51] Cf. Mt 6, 34; Ex 16, 19.
[52] Sf. Ambroziu, Sacr. 5, 26.
[53] Cf. Ex 16, 19-21.
[54] Cf. 1 Tim 6, 8.
[55] Sf. Ignaţiu de Antiohia, Eph. 20, 2.
[56] 106. Cf. In 6, 53-56.
[57] Sf. Augustin, Serm. 57, 7, 7.
[58] Cf. In 6, 51.
[59] Sf. Petru Chrysologul, Serm. 71.
[60] Cf. Lc 15, 11-32.
[61] Cf. Lc 18, 13.
[62] Cf. Mt 26, 28; In 20, 23.
[63] . Cf. 1 In 4, 20.
[64] Cf. Mt 6, 14-15; 5, 23-24; Mc 11, 25.
[65] Cf. Gal 5, 25.
[66] Cf. Fil 2, 1. 5.
[67] Cf. In 13, 1.
[68] Cf. Mt 18, 23-35.
[69] Cf. Mt 5, 43-44.
[70] Cf. 2 Cor 15, 18-21.
[71] Cf. Ioan Paul II, DM 14.
[72] Cf. Mt 18, 21-22; Lc 17, 3-4.
[73] Cf. 1 In 3, 19-24.
[74] Cf. Mt 5, 23-24.
[75] Sf. Ciprian, Dom. orat. 23.
[76] Cf. Mt 26, 41.
[77] Cf. Lc 8, 13-15; Fapte 14, 22; 2 Tim 3, 12.
[78] Cf. Iac 1, 14-15.
[79] Origene, Or. 29.
[80] Cf. Mt 4, 1-11.
[81] Cf. Mt 26, 36-44.
[82] Cf. Mc 13, 9. 23. 33-37; 14, 38; Lc 12, 35-40.
[83] Cf. In 17, 11.
[84] Cf. 1 Cor 16, 13; Col 4, 2; 1 Tes 5, 6; 1 Pt 5, 8.
[85] Cf. RP 16.
[86] LR, Rugăciunea euharistică IV.
[87] Sf. Ambrozie, Sacr. 5, 30.
[88] Cf. Ap 12, 10.
[89] Cf. Ap 12, 13-16.
[90] Cf. Ap 1, 4.
[91] LR, Embolism.
[92] Cf. Ap 1, 6; 4, 11; 5, 13.
[93] Cf. Lc 4, 5-6.
[94] Cf. 1 Cor 15, 24-28.
[95] Cf. Lc 1, 38.
[96] Sf. Ciril de Ierusalim, Catech. myst. 5, 18.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *