Meniu

Chemarea noastră la fericire

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 2
Chemarea noastră la fericire

I. Fericirile

  1. Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales, începând de la Abraham. Ea le duce la desăvârşire, îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ, ci spre Împărăţia cerurilor:

    Fericiţi cei săraci în spirit, căci a lor este Împărăţia cerurilor.
    Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.
    Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.
    Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura.
    Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă.
    Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
    Fericiţi făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema.
    Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este Împărăţia cerurilor.
    Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina mea.
    Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. (Mt 5, 3-12)

  1. Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui; ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui; luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine; sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări; vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor; sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor.

II. Dorinţa de fericire

  1. Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. Această dorinţă este de obârşie divină; Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El, singurul care-l poate satisface:

    Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie, chiar înainte să fie pe deplin formulată[1].

    Aşadar, cum se face că te caut, Doamne? De vreme ce, căutându-te, Dumnezeul meu, caut viaţa fericită, fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască, fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu, iar sufletul meu trăieşte din tine[2]. Numai Dumnezeu satură[3].

  1. Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane, ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Această chemare se adresează fiecăruia personal, dar şi întregii Biserici, noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă.

III. Fericirea creştină

  1. Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu[4]; vederea lui Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8)[5]; intrarea în bucuria Domnului[6]; intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4, 7-11):

    Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Şi ce alt sfârşit avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?[7]

  1. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem, să-l slujim şi să-l iubim, şi astfel, să ajungem în Paradis. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4) şi la Viaţa veşnică[8]. Prin ea, omul intră în slava lui Cristos[9] şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi.
  1. O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. De aceea, a fost numită supranaturală, ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină.

    „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Desigur, în măreţia şi slava sa negrăită, „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”, căci Tatăl e de necuprins; dar în iubirea sa, în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa, El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu, (…) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”[10].

  1. Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare, nici în slava omenească sau în putere, nici în vreo lucrare omenească, oricât de folositoare ar fi, ca ştiinţa, tehnica şi arta, nici în vreo făptură, ci numai în Dumnezeu, izvorul oricărui bine şi a toată iubirea:

    Bogăţia este marea zeitate a zilei; ea este cea căreia mulţimea, întreaga masă de oameni, îi aduce un omagiu instinctiv. Ei măsoară fericirea după avere, şi după avere măsoară şi onorabilitatea. (…) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Aşadar, unul dintre idolii zilei este bogăţia, iar altul este faima. (…) Faima, faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o reputaţie de presă), a început să fie considerată ca un bine în sine, un bine suprem, şi ea, un obiect de adevărată veneraţie[11].

  1. Decalogul, cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas, prin faptele de zi cu zi, susţinuţi de harul Duhului Sfânt. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos, încetul cu încetul, aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu[12].

PE SCURT

  1. Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu, începând de la Abraham, orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor.
  1. Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia, vederea lui Dumnezeu, participarea la firea dumnezeiască, viaţa veşnică, înfierea, odihna în Dumnezeu.
  1. Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu; ea este supranaturală, ca şi harul care duce la ea.
  1. Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti; ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate.
  1. Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu.

 

Note


[1] Sf. Augustin, Mor. eccl. 1, 3, 4.
[2] Sf. Augustin, Conf. 10, 29.
[3] Sf. Toma Aq., Symb. 1.
[4] Cf. Mt 4, 17.
[5] Cf. 1 In 3, 2; 1 Cor 13, 12.
[6] Cf. Mt 25, 21. 23.
[7] Sf. Augustin, Civ. 22, 30.
[8] Cf. In 17, 3.
[9] Cf. Rom 8, 18.
[10] Sf. Irineu, Haer. 4, 20, 5.
[11] Newman, Mix. 5, despre sfinţenie.
[12] Cf. parabola semănătorului: Mt 13, 3-23.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *