Meniu

Creatorul

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL ÎNTÎI
Cred în Dumnezeu Tatăl

ARTICOLUL 1
Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul,
Creatorul cerului şi al pământului

PARAGRAFUL 4. Creatorul

  1. „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1, 1). Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. Simbolul credinţei le reia, mărturisindu-l pe Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, drept „Creatorul cerului şi al pământului”, „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Vorbim deci, în primul rând, de Creator, apoi de creaţia sa, iar în cele din urmă, de căderea în păcat, din care Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ne ridice.
  1. Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”, „începutul istoriei mântuirii”[1], care culminează în Cristos. În sens invers, misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei; el dezvăluie scopul pentru care, „la început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1, 1): Dumnezeu avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos[2].
  1. De aceea, lecturile din Vigilia Pascală – celebrarea noii creaţii în Cristos – încep cu povestirea creaţiei; în liturgia bizantină, aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. După mărturia celor vechi, pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum[3].

I. Cateheza despre creaţie

  1. Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări – cea despre început şi cea despre sfârşit – sunt inseparabile. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre.
  1. Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice, care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului, evoluţia formelor vii, apariţia omului. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului, să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, (…) fiindcă Înţelepciunea, lucrătoarea tuturor, m-a învăţat” (Înţ 7, 17-21).
  1. Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin, care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material, nici când a apărut omul, ci, mai degrabă, de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare, de un destin orb, de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă, inteligentă şi bună, numită Dumnezeu. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el?
  1. Încă de la începuturile sale, credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. Astfel, în religiile şi culturile vechi se întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu, că lumea este Dumnezeu, că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul); alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu, ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el; alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice – Binele şi Răul, Lumina şi Întunericul – aflate într-o permanentă luptă (dualism, maniheism); potrivit unora dintre aceste concepţii, lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea, rodul unei decăderi, şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza); alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu, dar în felul unui ceasornicar, care, după ce a creat-o, ar fi lăsat-o în voia ei (deismul); în sfârşit, alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii, ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. Această căutare este proprie omului.
  1. Inteligenţa umană are, desigur, capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Într-adevăr, existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale, datorită luminii raţiunii umane[4], chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. De aceea, credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu, încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11, 3).
  1. Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului, încât Dumnezeu, în iubirea sa, a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. Dincolo de cunoaşterea naturală, pe care orice om o poate avea despre Creator[5], Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. El, care i-a ales pe patriarhi, care l-a scos pe Israel din Egipt şi care, alegându-l pe Israel, l-a zidit şi l-a creat[6], se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg, Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115, 15; 124, 8; 134, 3).
  1. Astfel, revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ, prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu[7]. De asemenea, adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă în mesajul profeşilor[8], în rugăciunea psalmilor[9] şi a liturgiei, în meditaţia înţelepciunii[10] Poporului ales.
  1. Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi, primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. Din punct de vedere literar, aceste texte pot avea diverse surse. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii, astfel că ele exprimă, în limbajul lor solemn, adevărurile despre creaţie, despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu, despre ordinea şi bunătatea ei, despre chemarea omului, în sfârşit, despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. Citite la lumina lui Cristos, în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii, aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie, cădere, făgăduinţa mântuirii.

II. Creaţia – lucrare a Sfintei Treimi

  1. „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. Numai El este creator (verbul „a crea” – în ebraică bara’ – îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă.
  1. „La început era Cuvântul (…) şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1, 1-3). Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic, Fiul său preaiubit. În El, „toate au fost create în ceruri şi pe pământ, (…) toate prin El şi pentru El au fost create. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1, 16-17). Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul[11]„, „Duhul Creator” (Veni, Creator Spiritus), „Izvorul a tot binele”[12].
  1. Sugerată în Vechiul Testament[13], revelată în Noul Legământ, acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului, una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui, este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (…) El este Tatăl, El este Dumnezeu, El este Creatorul, El este Autorul, El este Cârmuitorul. El a făcut totul prin Sine însuşi, adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa[14], „prin Fiul şi Duhul Sfânt”, care sunt ca şi „mâinile sale”. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei[15] Treimi.

III. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu”

  1. Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu”[16]. Dumnezeu a creat totul – explică sfântul Bonaventura, non propter gloriam augendam, sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam – nu pentru a-şi spori slava, ci pentru a o arăta şi a o comunica”[17]. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt – „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile”[18]. Conciliul Vatican I explică:

    În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică, nu pentru a-şi spori fericirea, nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea, ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale, singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic, încă de la începutul veacurilor, prin cea mai liberă hotărâre, toate făpturile – spirituale şi materiale[19].

  1. Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale, manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale, spre lauda gloriei harului său” (Ef 1, 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu; dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ, cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”[20]. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu, „Creatorul a toate, să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15, 28), realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”[21].

IV. Misterul creaţiei

Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire

  1. Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale[22]. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare, al unui destin orb sau al hazardului. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu, care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa, de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4, 11). „Cât de minunate sunt lucrările tale, Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104, 24). „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145, 9).

Dumnezeu creează „din nimic”

  1. Noi credem că, pentru a crea, Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor[23]. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine[24]. Dumnezeu creează în mod liber, „din nimic”[25]:

    Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc, dacă i se dă un material, face din el orice doreşte. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea[26].

  1. Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. Astfel, mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu:

    Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu; nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. Ci Creatorul lumii, care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască, vă va da iarăşi, în milostivirea lui, duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. (…) Te implor, fiule, priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele, ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu, şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7, 22-23. 28).

  1. Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic, El poate, de asemenea, prin lucrarea Duhului Sfânt, să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului, zidind în ei o inimă curată[27], şi celor morţi, prin Înviere, viaţa trupului, El, „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4, 17). Şi de vreme ce, prin Cuvântul său, a putut face să strălucească lumina din întuneric[28], El poate, de asemenea, să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc[29].

Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună

  1. De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune, creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11, 20). Creată în şi prin Cuvântul veşnic, „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), lumea este destinată, adresată omului, chip al lui Dumnezeu[30], el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. Inteligenţa noastră, de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine, poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie[31], desigur, nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa[32]. Izvorâtă din bunătatea divină, creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine […] foarte bine”) Gen 1, 4. 10. 12. 18. 21. 31). Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului, ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei, inclusiv a lumii materiale[33].

Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent

  1. Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale[34]: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8, 2), „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145, 3). Însă El fiind Creatorul, suveran şi liber, cauza primă a toate câte sunt, este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Aşa cum spune Sfântul Augustin, El este superior summo meo et interior intimo meo – „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”[35].

Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia

  1. Creând-o, Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. El nu îi dă numai fiinţă şi existenţă, ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate, de bucurie şi de încredere:

    Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut, căci dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. şi cum ar fi rămas ceva, de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui, de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate, căci toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule al vieţii (Înţ 11, 24-26).

V. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa

  1. Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa, dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă, neatinsă încă, pentru care a rânduit-o Dumnezeu. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune:

    Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat, „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8, 1). Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4, 13), chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor[36].

  1. Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată, ea se îngrijeşte de toate, de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115, 3); iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide; El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3, 7); „Multe gânduri sunt în inima omului, dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19, 21).
  1. Deseori Duhul Sfânt, autorul principal al Sfintei Scripturi, îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”, ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii[37] şi de a ne educa încrederea în El. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi[38].
  1. Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc, care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă, spunând: «Ce vom mânca, ori ce vom bea?» (…) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6, 31-33)[39].

Providenţa şi cauzele secunde

  1. Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan, El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputinţă, ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa, ci şi demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său.
  1. Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa, încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni[40]. Astfel, Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei, pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine, oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile, prin rugăciunile, ca şi prin suferinţele lor[41]. În acest caz, ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3, 9; 1 Tes 3, 2) şi cu Împărăţia sa[42].
  1. Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea, după bunăvoinţa sa” (Fil 2, 13)[43]. Departe de a scădea demnitatea făpturii, acest adevăr o înalţă. Scoasă din neant de puterea, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei, căci „creatura fără Creator dispare”[44]; şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului[45].

Providenţa şi scandalul răului

  1. Dacă Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul lumii orânduite şi bune, se îngrijeşte de toate făpturile sale, atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale, prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său, prin darul Duhului Sfânt, prin adunarea Bisericii, prin puterea Sacramentelor, prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului.
  1. De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită, încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită, Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun[46]. Totuşi, în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariţia unor fiinţe, dispariţia altora, alături de lucrul cel mai desăvârşit, şi pe cel mai puţin perfect, alături de zidiri ale firii, şi distrugeri. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic, atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea[47].
  1. Îngerii şi oamenii, făpturi inteligente şi libere, trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. Deci ei pot să se abată din drum. De fapt, au păcătuit. Astfel, răul moral a intrat în lume, incomensurabil mai grav decât răul fizic. Dumnezeu nu este în nici un fel – nici direct, nici indirect – cauza răului moral[48]. Îl permite totuşi, respectând libertatea creaturilor sale, şi, în chip misterios, ştie să scoată din el binele:

    Căci Dumnezeu cel Atotputernic, (…) fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele[49].

  1. Astfel, cu timpul, putem descoperi că Dumnezeu, în Providenţa sa atotputernică, poate scoate un bine din consecinţele unui rău, fie el şi moral, provocat de creaturile sale: „Nu voi” – le spune Iosif fraţilor săi – „m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi, planul lui Dumnezeu l-a întors în bine, ca să păstreze viaţa unui popor numeros” (Gen 45, 8; 50, 20)[50]. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată – respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu -, rău determinat de păcatele tuturor oamenilor, Dumnezeu, cu prisosul harului său[51], a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. Totuşi, prin aceasta răul nu se transformă într-un bine.
  1. „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8, 28). Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr:

    Astfel, Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire, toate sunt rânduite spre mântuirea omului, Dumnezeu face totul numai cu acest scop”[52].

    Sfântul Thomas Morus, cu puţin înainte de martiriul său, îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. Or, tot ceea ce voieşte El, oricât de rău ne-ar părea nouă, este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”[53].

    Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar, prin harul lui Dumnezeu, că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine… şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well[54]).

  1. Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. Numai la capăt, când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială, când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13, 12), ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care, chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului, Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului[55] definitiv, pentru care a creat cerul şi pământul.

PE SCURT

  1. În crearea lumii şi a omului, Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale, cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”, care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos.
  1. Deşi lucrarea creaţiei este atribuită, în primul rând, Tatălui, este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei.
  1. Dumnezeu singur a creat Universul, în mod liber, direct, fără nici un ajutor.
  1. Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului, adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”[56]).
  1. Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. Făpturile sale să aibă parte de adevărul, de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat.
  1. Dumnezeu, care a creat Universul, îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său, „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1, 3), şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă.
  1. Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim.
  1. Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc[57], iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră, căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5, 7)[58].
  1. Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale.
  1. Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său, Isus Cristos, mort şi înviat pentru a birui răul. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele, pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică.

 

Note


[1] DCG 51.
[2] Cf. Rom 8, 18-23.
[3] Cf. Etheria, Pereg. 46; Sf. Augustin, Catech. 3, 5.
[4] Cf. DS 3026.
[5] Cf. Fapte 17, 24-29; Rom 1, 19-20.
[6] Cf. Is 43, 1.
[7] Cf. Gen 15, 5; Ier 33, 19-26.
[8] Cf. Is 44, 24.
[9] Cf. Ps 104.
[10] Cf. Prov 8, 22-31.
[11] Simbolul de la Niceea – Constantinopol.
[12] Liturgia bizantină, Tropar la Vecernia Rusaliilor.
[13] Cf. Ps 33, 6; 104, 30; Gen 1, 2-3.
[14] Sf. Irineu, Haer. 2, 30, 9.
[15] Ibid., 4, 20, 1.
[16] Cc. Vatican I: DS 3025.
[17] Sent. 2, 1, 2, 2, 1.
[18] Sf. Toma Aq., Sent. 2, prol.
[19] DS 3002.
[20] Sf. Irineu, Haer. 4, 20, 7.
[21] AG 2.
[22] Cf. Înţ 9, 9.
[23] Cf. Cc. Vatican I: DS 3022.
[24] Cf. Cc Vatican I: DS 3023-3024.
[25] DS 800; 3025.
[26] Sf. Teofil din Antiohia, Autol. 2, 4.
[27] Cf. Ps 51, 12.
[28] Cf. Gen 1, 3.
[29] Cf. 2 Cor 4, 6.
[30] Cf. Gen 1, 26.
[31] Cf. Ps 19, 2-5.
[32] Cf. Iob 42, 3.
[33] Cf. DS 286; 455-463; 800; 1333; 3002.
[34] Cf. Sir 43, 28.
[35] Conf. 3, 6, 11.
[36] Cc. Vatican I: DS 3003.
[37] Cf. Is 10, 5-15; 45, 5-7; Dt 32, 39; Sir 11, 14.
[38] Cf. Ps 22; 32; 35; 103; 138; e. a.
[39] Cf. Mt 10, 29-31.
[40] Cf. Gen 1, 26-28.
[41] Cf. Col 1, 24.
[42] Cf. Col 4, 11.
[43] Cf. 1 Cor 12, 6.
[44] GS 36, 3.
[45] Cf. Mt 19, 26; In 15, 5; Fil 4, 13.
[46] Cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 25, 6.
[47] Cf. Sf. Toma Aq., S. Gent. 3, 71.
[48] Cf. Sf. Augustin, Lib. 1, 1, 1; Sf. Toma Aq., S. Th. 1, 2, 79, 1.
[49] Sf. Augustin, Enchir. 11, 3.
[50] Cf. Tob 2, 12-18 Vulg.
[51] Cf. Rom 5, 20.
[52] Dial. 4, 138.
[53] Scris.
[54] Rev. 32.
[55] Cf. Gen 2, 2.
[56] Cf. DS 3624.
[57] Cf. Mt 6, 26-34.
[58] Cf. Ps 55, 23.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *