Meniu

Cred în Duhul Sfânt

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL AL TREILEA
Cred în Duhul Sfânt
  1. „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12, 3). „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4, 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Ca să fii în legătură cu Cristos, trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Prin Botezul nostru, primul sacrament al credinţei, Viaţa, care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul, ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică:

    Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt, adică la Fiul; dar Fiul îi înfăţişează Tatălui, şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. Deci, fără Duhul, nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi, fără Fiul, nimeni nu se poate apropia de Tatăl, căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt[1].

  1. Duhul Sfânt, prin harul său, este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă, care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos, pe care l-a trimis[2]. Cu toate acestea, El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Sfântul Grigore din Nazianz, „Teologul”, explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine:

    Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl, mai nedesluşit pe Fiul. Cel Nou l-a arătat pe Fiul, a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. Acum, Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. Într-adevăr, nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului, pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui, nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus, ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă, pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului… Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”, lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire[3].

  1. A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre Persoanele Sfintei Treimi, consubstanţială Tatălui şi Fiului, „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). Din acest motiv, s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină.
  1. Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. Dar El a fost revelat şi dat, a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”, inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. Prin urmare, acest plan dumnezeiesc, împlinit în Cristos, „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii, se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica, împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor, viaţa veşnică.

ARTICOLUL 8
„Cred în Duhul Sfânt”

  1. „Cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2, 11). Or, Duhul său, care îl revelează, ni-l face cunoscut pe Cristos, Cuvântul său, Vorba sa vie, dar nu vorbeşte despre sine. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. Dar pe El nu îl auzim. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. Duhul Adevărului, care ni-l „dezvăluie” pe Cristos, nu vorbeşte de la sine[4]. O astfel de estompare, proprie dumnezeirii, explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”, în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc, pentru că rămâne cu ei[5].
  1. Biserica, comuniune vie în credinţa apostolilor, pe care o transmite, este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt:

    – în Scripturile pe care le-a inspirat;

    – în Tradiţie, pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali;

    – în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă;

    – în liturgia sacramentală, prin cuvintele şi simbolurile ei, în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos;

    – în rugăciune, în care El mijloceşte pentru noi;

    – în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica;

    – în semnele vieţii apostolice şi misionare;

    – în mărturia sfinţilor, în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii.

I. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului

  1. „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre, Duhul Fiului său” (Gal 4, 6), este cu adevărat Dumnezeu. Consubstanţial Tatălui şi Fiului, El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume. Dar adorând Sfânta Treime, dătătoare de viaţă, de o fiinţă şi nedespărţită, credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său, El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată, în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi, dar inseparabili. Desigur, Cristos este acela care apare, fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează.
  1. Isus este Cristos, „cel uns”, pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate[6]. Când, în sfârşit, Cristos este preamărit[7], El poate, la rându-i, de lângă Tatăl, să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa[8], adică pe Duhul Sfânt, care îl preamăreşte[9]. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El.

    @Noţiunea de ungere sugerează (…) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. Într-adevăr, aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea, nici simţurile nu cunosc intermediar, tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul, încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. De aceea, mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc, Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă[10].

II. Numele, denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt

  1. „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii[11].

    Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah, al cărui sens primar este suflare, aer, vânt. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu, Duhul dumnezeiesc[12]. Pe de altă parte, „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. Dar unind cei doi termeni, Scriptura, liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt, fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”.

Denumirile Duhului Sfânt

  1. Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt, Isus îl numeşte „Paraclet”, literalmente: „Cel care este chemat alături”, ad-vocatus (In 14, 16. 26; 15, 26; 16, 7). „Paraclet” este tradus, de obicei, prin „Mângâietorul”, cel dintâi mângâietor fiind Isus[13]. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16, 13).
  1. În afara numelui propriu, care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori, la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei[14], Duhul înfierii[15], „Duhul lui Cristos” (Rom 8, 11), „Duhul Domnului” (2 Cor 3, 17), „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8, 9. 14; 15, 19; 1 Cor 6, 11; 7, 40), iar la Sfântul Petru, „Duhul slavei” (1 Pt 4, 14).

Simbolurile Duhului Sfânt

  1. Apa. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez, deoarece, după invocarea Duhului Sfânt, ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă, tot astfel, apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul Sfânt. Dar, de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”, „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12, 13): deci Duhul este şi, în mod personal, Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit[16] şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”[17].
  1. Ungerea. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt, până la sinonimie[18]. În iniţierea creştină, este semnul sacramental al Confirmării, numită pe drept în Biserica orientală „Mir”, „Crismaţie”. Dar, pentru a-i percepe întreaga putere, trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ[19], în primul rând, regele David[20]. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt[21]. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt, care, prin înger, îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul[22] şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului[23]; El îl umple pe Cristos[24] şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire[25]. În sfârşit, El îl învie pe Isus din morţi[26]. Atunci, constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa, care a biruit moartea[27], Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui, în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu, „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4, 13): „Cristos total”, după expresia Sfântului Augustin.
  1. Focul. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt, focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. Profetul Ilie, care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48, 1), atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel[28] focul din cer, figura focului Duhului Sfânt, care transformă ceea ce atinge. Ioan Botezătorul, care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1, 17), îl vesteşte pe Cristos ca pe acela care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3, 16), Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12, 49). Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2, 3-4). Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt[29]: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5, 19).
  1. Norul şi lumina. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. Încă de la teofaniile Vechiului Testament, Norul, când întunecat, când luminos, îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor, învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai[30], la Cortul Adunării[31] şi în timpul drumului prin pustiu[32]; cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului[33]. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus[34]. Pe muntele Schimbării la Faţă, El vine în norul care-i umbreşte pe Isus, pe Moise şi Ilie, pe Petru, Iacob şi Ioan, „şi glas s-a făcut din nor, zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales, de El să ascultaţi»” (Lc 9, 34-35). În sfârşit, acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării[35] şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale[36].
  1. Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. Într-adevăr, „Dumnezeu Tatăl l-a pecetluit” pe Cristos (In 6, 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi[37]. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului, al Mirului şi al Preoţiei, imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate.
  1. Mâna. Isus îi vindecă pe bolnavi[38] şi-i binecuvântează pe copii[39] prin impunerea mâinilor. Apostolii vor face la fel, în numele lui[40]. Mai mult, Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli[41]. Scrisoarea către evrei aşază impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale[42]. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale.
  1. Degetul. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11, 20). Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31, 18), „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3, 3). Imnul Veni, Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae – „degetul dreptei Tatălui”.
  1. Porumbelul. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez), porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc, semn că pământul poate fi locuit din nou[43]. Când Cristos iese din apa botezului, Duhul Sfânt, sub chipul unui porumbel, se coboară peste El şi rămâne acolo[44]. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. În unele biserici, sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină.

III. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor

  1. De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4, 4), misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă, dar este în acţiune. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia; şi unul, şi celălalt, fără a fi încă pe deplin revelaţi, sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. De aceea, când Biserica citeşte Vechiul Testament[45], scrutează în el[46] ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos.

    Prin „prooroci”, credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte, atât ale Vechiului, cât şi ale Noului Testament. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul), Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale, în special Psalmii)[47].

În creaţie

  1. Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi[48]:

    Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească, să sfinţească şi să însufleţească creaţia, căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. (…) A lui este puterea asupra vieţii, căci, fiind Dumnezeu, El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul[49].

  1. „Cât despre om, Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (…) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă, astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”[50].

Duhul făgăduinţei

  1. Desfigurat de păcat şi de moarte, omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”, după chipul Fiului, dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23), lipsit de „asemănare”. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii, la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”[51] şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl, redându-i slava, Duhul „care dă viaţa”.
  1. Împotriva oricărei speranţe umane, Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş, ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt[52]. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului[53]. Acest urmaş va fi Cristos[54], întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu, care erau risipiţi”[55]. Făgăduind cu jurământ[56], Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit[57] şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei, (…) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1, 13-14)[58].

În Teofanii şi în Lege

  1. Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei, de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt.
  1. Această pedagogie a lui Dumnezeu apare, în special, în dăruirea Legii[59]. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”, pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3, 24). Totuşi, neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină, precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea[60] trezesc dorul după Duhul Sfânt. Gemetele psalmilor dau mărturie.

În Împărăţie şi în Exil

  1. Legea, semn al făgăduinţei şi al legământului, ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu, îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 5-6)[61]. Dar, după David, Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. Însă Împărăţia, obiect al făgăduinţei făcute lui David[62], va fi lucrarea Duhului Sfânt; ea va aparţine celor săraci întru Duhul.
  1. Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul, aparent un eşec al făgăduinţelor, este, de fapt, fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite, dar întru Duhul. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare[63]; Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu, iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii.

Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său

  1. „Iată, Eu fac un lucru nou” (Is 43, 19): încep să se contureze două linii profetice, una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia, iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou; ele converg în mica Rămăşiţă, poporul celor săraci[64], care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”[65].

    Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. Ne limităm aici la cele în care apare, în primul rând, relaţia dintre Mesia şi Duhul său.

  1. Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel[66] („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12, 41), îndeosebi în Is 11, 1-2:

    O mlădiţă va ieşi din Iesse
    şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli
    şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului:
    duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,
    duhul sfatului şi al tăriei,
    duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu.

  1. Trăsăturile lui Mesia sunt revelate, mai ales, în cântările Slujitorului[67]. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior, ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2, 7). Luând asupra sa moartea noastră, El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă.
  1. De aceea, Cristos inaugurează vestirea Evangheliei, însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4, 18-19)[68]:

    Duhul Domnului este asupra mea,
    căci Domnul m-a uns.
    El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor,
    să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;
    să vestesc robilor răscumpărarea
    şi celor închişi eliberarea,
    şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului.

  1. Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei, cu accentele „iubirii şi fidelităţii”[69], a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa Rusaliilor[70]. Conform acestor făgăduinţe, în „vremurile din urmă”, Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor, scriind în ele o Lege nouă; El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca; va transforma creaţia cea dintâi, iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii, în pace.
  1. Poporul „săracilor”[71], al celor umili şi blânzi, care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor, cei care aşteaptă dreptatea, nu a oamenilor, ci a lui Mesia, este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor, pentru a pregăti venirea lui Cristos. Inima lor, purificată şi luminată de Duhul, este cea care se exprimă în Psalmi. În aceşti săraci, Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. Lc 1, 17).

IV. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan, Înainte-mergător, Profet şi Botezător

  1. „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1, 6). Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1, 15. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1, 68).
  1. Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17, 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. În Ioan Înainte-mergătorul, Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1, 17).
  1. Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7, 26). În el, Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie[72]. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel, el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1, 23)[73]. După cum va face Duhul Adevărului, „el a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină” (In 1, 7)[74]. În Ioan, Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1, 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, acela este cel ce botează cu Duh. (…). Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. (…) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1, 33-36).
  1. În sfârşit, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt inaugurează, prefigurând, ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. Botezul lui Ioan era pentru pocăinţă, cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere[75].

„Bucură-te, cea plină de har”

  1. Maria, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, pururea Fecioara, este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o, Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. În acest sens, Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune[76]: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”.

    În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”, pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică:

  1. Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2, 9). Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi, cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Pe bună dreptate, Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”[77]. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic, ea înalţă spre Tatăl, în Duhul Sfânt, în cântarea ei[78], rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii.
  1. În Maria, Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei[79].
  1. În Maria, Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt, ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci[80] şi pentru Pârga neamurilor[81].
  1. În sfârşit, prin Maria, Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni, „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu”[82]; iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii, magii, Simeon şi Ana, mirii din Cana şi primii ucenici.
  1. La capătul acestei misiuni a Duhului, Maria devine „Femeia”, noua Evă, „mama celor vii”, Maica lui „Cristos total”[83]. Ca atare, ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece, „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14), în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor, scoţând la lumină Biserica.

Cristos Isus

  1. Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos, Mesia.

    Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat.

  1. Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. Totuşi, El îl sugerează treptat, chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor, atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii[84]. De asemenea, îl sugerează lui Nicodim[85], samaritencei[86] şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor[87]. Ucenicilor săi, El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea[88] şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă[89].
  1. Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit, Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt, deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor[90]: Duhul Adevărului, celălalt Paraclet, va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus; El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus; Isus îl va trimite când va fi la Tatăl, pentru că El este născut din Tatăl. Duhul Sfânt va veni, noi îl vom cunoaşte, El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi; El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie; El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. În ce priveşte lumea, El o va vădi în materie de păcat, de dreptate şi de judecată.
  1. În sfârşit, vine Ceasul lui Isus[91]: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui[92] în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii, astfel încât, „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6, 4), îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt, „suflând” asupra ucenicilor[93]. Începând din acest Ceas, misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi” (In 20, 21)[94].

V. Duhul şi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile

  1. În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale), Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt, care este manifestat, dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa, Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul[95].
  1. În această zi, Sfânta Treime este pe deplin revelată. Începând din această zi, Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă, ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. Prin venirea sa, care nu are sfârşit, Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”, timpul Bisericii, Împărăţia deja moştenită, dar încă nu desăvârşită:

    Văzut-am Lumina cea adevărată, luat-am Spirit ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, căci ea ne-a mântuit pe noi[96].

Duhul Sfânt – Darul lui Dumnezeu

  1. „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4, 8. 16) şi Iubirea este primul dar, care le conţine pe toate celelalte. Această Iubire, „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5, 5).
  1. Pentru că noi suntem morţi sau, cel puţin, răniţi prin păcat, primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13, 13) este cea care, în Biserică, redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat.
  1. Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre[97]; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”[98]. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8).
  1. Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine[99], cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25):

    Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică[100].

Duhul Sfânt şi Biserica

  1. Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16).
  1. Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor):

    Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (…) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală[101].

  1. Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului).
  1. Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului).
  1. „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului).

PE SCURT

  1. „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6).
  1. De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă.
  1. La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23).
  1. Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare[102].
  1. Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii.
  1. Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei Treimi şi a oamenilor.

 

Note


[1] Sf. Irineu, Dem. 7.
[2] Cf. In 17, 3.
[3] Sf. Grigore din Nazianz, Or. theol. 5, 26.
[4] Cf. In 16, 13.
[5] Cf. In 14, 17.
[6] Cf. In 3, 34.
[7] Cf. In 7, 39.
[8] Cf. In 17, 22.
[9] Cf. In 16, 14.
[10] Sf. Grigore de Nyssa, Spir. 3, 1.
[11] Cf. Mt 28, 19.
[12] Cf. In 3, 5-8.
[13] Cf. 1 In 2, 1.
[14] Cf. Gal 3, 14; Ef 1, 13.
[15] Cf. Rom 8, 15; Gal 4, 6.
[16] Cf. In 19, 34; 1 In 5, 8.
[17] Cf. In 4, 10-14; 7, 38; Ex 17, 1-6; Is 55, 1; Zah 14, 8; 1 Cor 10, 4; Ap 21, 6; 22, 17.
[18] Cf. 1 In 2, 20. 27; 2 Cor 1, 21.
[19] Cf. Ex 30, 22-32.
[20] Cf. 1 Sam 16, 13.
[21] Cf. Lc 4, 18-19; Is 61, 1.
[22] Cf. Lc 2, 11.
[23] Cf. Lc 2, 26-27.
[24] Cf. Lc 4, 1.
[25] Cf. Lc 6, 19; 8, 46.
[26] Cf. Rom 1, 4; 8, 11.
[27] Cf. Fapte 2, 36.
[28] Cf. 1 Rg 18, 38-39.
[29] Cf. Sf. Ioan al Crucii, Llama.
[30] Cf. Ex 24, 15-18.
[31] Cf. Ex 33, 9-10.
[32] Cf. Ex 40, 36-38; 1 Cor 10, 1-2.
[33] Cf. 1 Rg 8, 10-12.
[34] Cf. Lc 1, 35.
[35] Cf. Fapte 1, 9.
[36] Cf. Lc 21, 27.
[37] Cf. 2 Cor 1, 22; Ef 1, 13; 4, 30.
[38] Cf. Mc 6, 5; 8, 23.
[39] Cf. Mc 10, 16.
[40] Cf. Mc 16, 18; Fapte 5, 12; 14, 3.
[41] Cf. Fapte 8, 17-19; 13, 3; 19, 6.
[42] Cf. Evr 6, 2.
[43] Cf. Gen 8, 8-12.
[44] Cf. Mt 3, 16 par.
[45] Cf. 2 Cor 3, 14.
[46] Cf. In 5, 39. 46.
[47] Cf. Lc 24, 44.
[48] Cf. Ps 33, 6; 104, 30; Gen 1, 2; 2, 7; Qoh 3, 20-21; Ez 37, 10.
[49] Liturgia bizantină, Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea.
[50] Sf. Irineu, Dem. 11.
[51] Cf. In 1, 14; Fil 2, 7.
[52] Cf. Gen 18, 1-15; Lc 1, 26-38. 54-55; In 1, 12-13; Rom 4, 16-21.
[53] Cf. Gen 12, 3.
[54] Cf. Gal 3, 16.
[55] Cf. In 11, 52.
[56] Cf. Lc 1, 73.
[57] Cf. Gen 22, 17-19; Rom 8, 32; In 3, 16.
[58] Cf. Gal 3, 14.
[59] Cf. Ex 19-20; Dt 1-11; 29-30.
[60] Cf. Rom 3, 20.
[61] Cf. 1 Pt 2, 9.
[62] Cf. 2 Sam 7; Ps 89; Lc 1, 32-33.
[63] Cf. Lc 24, 26.
[64] Cf. Sof 2, 3.
[65] Cf. Lc 2, 25. 38.
[66] Cf. Is 6-12.
[67] Is 42, 1-9; cf. Mt 12, 18-21; In 1, 32-34, apoi Is 49, 1-6; cf. Mt 3, 17; Lc 2, 32; în sfârşit Is 50, 4-10 ăi Is 52,13-53,12.
[68] Cf. Is 61, 1-2.
[69] Cf. Ez 11, 19; 36, 25-28; 37, 1-14; Ier 31, 31-34; ăi Ioel 3, 1-5.
[70] Cf. Fapte 2, 17-21.
[71] Cf. Sof 2, 3; Ps 22, 27; 34, 3; Is 49, 13; 61, 1; etc.
[72] Cf. Mt 11, 13-14.
[73] Cf. Is 40, 1-3.
[74] Cf. In 15, 26; 5, 33.
[75] Cf. In 3, 5.
[76] Cf. Prov. 8,1-9,6; Sir 24.
[77] Cf. Sof 3, 14; Zah 2, 14.
[78] Cf. Lc 1, 46-55.
[79] Cf. Lc 1, 26-38; Rom 4, 18-21; Gal 4, 26-28.
[80] Cf. Lc 1, 15-19.
[81] Cf. Mt 2, 11.
[82] Cf. Lc 2, 14.
[83] Cf. In 19, 25-27.
[84] Cf. In 6, 27. 51. 62-63.
[85] Cf. In 3, 5-8.
[86] Cf. In 4, 10. 14. 23-24.
[87] Cf. In 7, 37-39.
[88] Cf. Lc 11, 13.
[89] Cf. Mt 10, 19-20.
[90] Cf. In 14, 16-17. 26; 15, 26; 16, 7-15; 17, 26.
[91] Cf. In 13, 1; 17, 1.
[92] Cf. Lc 23, 46; In 19, 30.
[93] Cf. In 20, 22.
[94] Cf. Mt 28, 19; Lc 24, 47-48; Fapte 1, 8.
[95] Cf. Fapte 2, 33-36.
[96] Liturgia bizantină, Troparul vecerniei de Rusalii; reluat în liturgiile euharistice, după împărtăşanie.
[97] Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21.
[98] Cf. 1 In 4, 11-12.
[99] Cf. Mt 16, 24-26.
[100] Sf. Vasile, Spir. 15, 36.
[101] Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12.
[102] Cf. Ps 2, 6-7.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *