Meniu

Dreptatea socială

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

ARTICOLUL 3
Dreptatea socială

  1. Societatea asigură dreptatea socială atunci când realizează condiţiile care îngăduie asociaţiilor şi indivizilor să obţină ceea ce li se cuvine conform naturii şi vocaţiei lor. Dreptatea socială se află în legătură cu binele comun şi cu exercitarea autorităţii.

I. Respectul faţă de persoana umană

  1. Dreptatea socială nu poate fi obţinută decât în respectarea demnităţii transcendente a omului. Persoana reprezintă scopul ultim al societăţii, care există în vederea ei.

    Apărarea şi promovarea demnităţii persoanei umane ne-au fost încredinţate de către Creator. Oamenii sunt datori şi răspunzători faţă de ele în mod riguros în toate împrejurările istoriei[1].

  1. Respectarea persoanei umane implică respectarea drepturilor ce decurg din demnitatea ei de creatură. Aceste drepturi sunt anterioare societăţii şi i se impun. Ele întemeiază legitimitatea morală a oricărei autorităţi: încălcându-le sau refuzând să le recunoască în legislaţia ei pozitivă, o societate îşi subminează propria legitimitate morală[2]. Fără această respectare, o autoritate nu se poate baza decât pe forţă sau violenţă pentru a dobândi ascultarea supuşilor ei. E de datoria Bisericii să aducă aminte despre aceste drepturi oamenilor de bunăvoinţă şi să le distingă de revendicările abuzive sau false.
  1. Respectul faţă de persoana umană trece prin respectarea principiului: „Fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe un «alt el însuşi», ţinând seama, în primul rând, de viaţa lui şi de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate”[3]. Nici o legislaţie nu ar putea prin sine să suprime temerile, prejudecăţile, atitudinile de orgoliu şi de egoism care împiedică instaurarea unor societăţi cu adevărat fraterne. Aceste comportări nu încetează decât prin iubirea care vede în fiecare om un „aproape”, un frate.
  1. Îndatorirea de a se face aproapele celuilalt şi de a-l sluji în mod activ se face şi mai presantă când acela este mai lipsit, în orice privinţă. „Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).
  1. Aceeaşi îndatorire se extinde la cei care gândesc sau acţionează în mod diferit de noi. Învăţătura lui Cristos merge până la a cere iertarea jignirilor. Îşi extinde porunca iubirii, porunca Legii noi, la toţi duşmanii[4]. Eliberarea în spiritul Evangheliei este incompatibilă cu ura faţă de duşman ca persoană, dar nu cu ura faţă de răul pe care el îl face în calitate de duşman.

II. Egalitatea şi deosebirile dintre oameni

  1. Creaţi după chipul Dumnezeului unic, înzestraţi cu toţii cu suflet raţional, toţi oamenii au aceeaşi natură şi aceeaşi origine. Răscumpăraţi de jertfa lui Cristos, toţi sunt chemaţi să participe la aceeaşi fericire divină: aşadar toţi se bucură de o demnitate egală.
  1. Egalitatea între oameni se referă esenţialmente la demnitatea lor personală şi la drepturile care decurg din ea:

    Orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie să fie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu[5].

  1. Venind pe lume, omul nu dispune de toate cele necesare pentru dezvoltarea vieţii sale trupeşti şi spirituale. Are nevoie de ceilalţi. Apar diferenţe legate de vârstă, de capacităţile fizice, de aptitudinile intelectuale sau morale, de schimburile de care a putut beneficia fiecare, de distribuţia bogăţiilor[6]. „Talanţii” nu sunt distribuiţi în mod egal[7].
  1. Aceste diferenţe aparţin planului lui Dumnezeu, care vrea ca fiecare să primească de la ceilalţi cele de care are nevoie şi ca aceia care dispun de „talanţi” deosebiţi să împartă rodul lor cu aceia care au nevoie. Diferenţele încurajează şi adesea obligă persoanele la mărinimie, la bunăvoinţă şi la împărtăşire. Ele incită culturile să se îmbogăţească reciproc:

    Eu împart virtuţile atât de diferit, încât nu dau totul fiecăruia, ci unuia una, altuia alta. (…) Unuia îi dau, mai ales, iubirea, altuia, dreptatea, altuia, smerenia, altuia, credinţa vie. (…) Şi aşa am dat multe daruri şi haruri de virtute, spirituale şi vremelnice, într-o diversitate atât de mare, încât nu am împărtăşit totul nici unei persoane, pentru ca voi să fiţi obligaţi astfel la caritate unii faţă de alţii. (…) Am voit ca oamenii să aibă nevoie unii de alţii şi să fie slujitorii mei în împărţirea harurilor şi darurilor primite de la mine[8].

  1. Există şi inegalităţi nelegiuite, care lovesc milioane de oameni. Ele sunt în contradicţie făţişă cu Evanghelia:

    Demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale[9].

III. Solidaritatea umană

  1. Principiul solidarităţii, enunţat şi sub numele de „prietenie” sau de „caritate socială”, este o exigenţă directă a fraternităţii umane şi creştine[10]:

    O eroare „larg răspândită astăzi este uitarea acestei legi a solidarităţii umane şi a carităţii, dictată şi impusă atât de originea comună şi de egalitatea naturii raţionale la toţi oamenii, din orice popor ar face parte, cât şi de jertfa răscumpărătoare oferită pe altarul Crucii de Isus Cristos Tatălui său ceresc, în folosul omenirii păcătoase”[11].

  1. Solidaritatea se manifestă, în primul rând, în repartizarea bunurilor şi în remunerarea muncii. Ea presupune şi efortul pentru o ordine socială mai dreaptă, în care tensiunile să poată fi resorbite mai bine şi în care conflictele să-şi afle mai uşor rezolvarea negociată.
  1. Problemele socio-economice nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul tuturor formelor de solidaritate: solidaritatea celor săraci între ei, a bogaţilor cu săracii, a muncitorilor între ei, a patronilor şi a angajaţilor în cadrul întreprinderii, solidaritate între naţiuni şi între popoare. Solidaritatea internaţională este o exigenţă de ordin moral. Pacea lumii depinde în parte de ea.
  1. Virtutea solidarităţii merge dincolo de bunurile materiale. Răspândind bunurile spirituale ale credinţei, Biserica a favorizat în plus dezvoltarea bunurilor temporale, cărora le-a deschis adesea căi noi. Astfel, s-a adeverit, de-a lungul veacurilor, cuvântul Domnului: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Mt 6, 33):

    De două mii de ani trăieşte şi dăinuie în sufletul Bisericii acest sentiment care a împins şi mai împinge încă sufletele până la eroismul de iubire al călugărilor agricultori, al eliberatorilor de sclavi, al vindecătorilor de bolnavi, al crainicilor credinţei, civilizaţiei, culturii, la toate generaţiile şi la toate popoarele, cu scopul de a crea condiţii sociale capabile să facă posibilă pentru toţi o viaţă vrednică de om şi de creştin[12].

PE SCURT

  1. Societatea asigură dreptatea socială, realizând condiţiile care îngăduie asociaţiilor şi indivizilor să obţină ceea ce li se cuvine.
  1. Respectul faţă de persoana umană îl face pe om să-l considere pe celălalt ca pe un „alt el însuşi”. Presupune respectarea drepturilor fundamentale ce decurg din demnitatea intrinsecă a persoanei.
  1. Egalitatea între oameni se referă la demnitatea lor personală şi la drepturile care decurg din ea.
  1. Diferenţele dintre persoane ţin de planul lui Dumnezeu, care vrea să avem nevoie unii de alţii. Ele trebuie să încurajeze iubirea.
  1. Demnitatea egală a persoanelor umane pretinde efortul de a reduce inegalităţile sociale şi economice excesive. Ea îndeamnă la eliminarea inegalităţilor nelegiuite.
  1. Solidaritatea este o virtute eminamente creştină. Ea înfăptuieşte împărtăşirea bunurilor spirituale şi mai mult decât a celor materiale.

 

Note


[1] SRS 47.
[2] Cf. PT 65.
[3] GS 27, § 1.
[4] Cf. Mt 5, 43-44.
[5] GS 29, § 2.
[6] Cf. GS 29, § 2.
[7] Cf. Mt 25, 14-30; Lc 19, 11-27.
[8] Sf. Ecaterina din Siena, Dial. 1, 7.
[9] GS 29, § 3.
[10] Cf. SRS 38-40; CA 10.
[11] Pius XII, Enc. Summi Pontificatus.
[12] Pius XII, Cuvântare 1 iunie 1941.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *