Meniu

Expresiile rugăciunii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creştină
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viaţa creştină
CAPITOLUL AL TREILEA
Viaţa de rugăciune
  1. Rugăciunea este viaţa inimii noi. Ea trebuie să ne însufleţească în orice clipă. Or, noi îl uităm uneori pe Acela care este Viaţa noastră şi Totul nostru. De aceea, Părinţii spirituali, în tradiţia Deuteronomului şi a profeţilor, insistă asupra rugăciunii ca „amintire a lui Dumnezeu”, ca o trezire frecventă a „memoriei inimii”: „Trebuie să ne amintim de Dumnezeu mai des chiar decât respirăm”[1]. Dar nu ne putem ruga „în orice clipă”, dacă nu ne rugăm în anumite momente, voind să o facem: acestea sunt timpurile forte ale rugăciunii creştine, în intensitate şi durată.
  1. Tradiţia Bisericii le propune credincioşilor ritmuri de rugăciune menite să hrănească rugăciunea continuă. Unele sunt zilnice: rugăciunea de dimineaţă şi de seară, cea de dinainte de masă şi de după masă, Liturgia Orelor. Duminica, centrată asupra Euharistiei, este sfinţită mai cu seamă prin rugăciune. Ciclul anului liturgic şi marile lui sărbători sunt ritmurile fundamentale ale vieţii de rugăciune a creştinilor.
  1. Domnul conduce pe fiecare pe căile şi în felul care îi sunt pe plac. Fiecare credincios, la rându-i, îi răspunde după hotărârea inimii sale şi după expresiile personale ale rugăciunii sale. Totuşi, tradiţia creştină a păstrat trei expresii principale ale vieţii de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia, rugăciunea mentală (fr. – oraison, it. – orazione). Ele au în comun o trăsătură fundamentală: reculegerea inimii. Această veghere pentru a păzi Cuvântul şi pentru a rămâne în prezenţa lui Dumnezeu face din aceste trei expresii timpuri forte ale vieţii de rugăciune.

ARTICOLUL 1
Expresiile rugăciunii

I. Rugăciunea vocală

  1. Prin Cuvântul său, Dumnezeu îi vorbeşte omului. Iar rugăciunea noastră se întrupează în cuvinte mentale sau vocale. Lucrul cel mai important este însă prezenţa inimii faţă de Cel căruia îi vorbim în rugăciune. „Nu mulţimea cuvintelor, ci râvna sufletelor noastre face ca rugăciunea să ne fie ascultată”[2].
  1. Rugăciunea vocală este o componentă indispensabilă a vieţii creştine. Pe ucenicii atraşi de rugăciunea tăcută a Învăţătorului, acesta îi învaţă o rugăciune vocală: „Tatăl nostru”. Isus nu s-a rugat numai rugăciunile liturgice ale sinagogii, ci Evangheliile ni-l arată înălţând glasul pentru a-şi exprima rugăciunea personală, de la binecuvântarea plină de bucurie a Tatălui[3] şi până la clipa grea din Gethsemani[4].
  1. Nevoia de a asocia simţurile la rugăciunea lăuntrică răspunde unei cerinţe a firii omeneşti. Noi suntem şi trup, şi spirit, şi simţim nevoia de a ne transpune sentimentele în afară. Trebuie să ne rugăm cu toată fiinţa pentru a da rugii noastre fierbinţi cea mai mare tărie cu putinţă.
  1. Această nevoie răspunde şi unei cerinţe divine. Dumnezeu caută adoratori în Spirit şi în Adevăr şi, prin urmare, rugăciunea care urcă vie din străfundurile sufletului. El mai vrea şi manifestarea exterioară, care asociază trupul rugăciunii lăuntrice, pentru ca rugăciunea să-i aducă acel omagiu desăvârşit ce i se cuvine.
  1. Fiind exterioară şi atât de deplin omenească, rugăciunea vocală este prin excelenţă rugăciunea mulţimilor. Dar nici rugăciunea cea mai lăuntrică nu s-ar putea dispensa de rugăciunea vocală. Rugăciunea se interiorizează în măsura în care devenim tot mai mult conştienţi de Acela „căruia îi vorbim”[5]. Atunci rugăciunea vocală devine o primă formă a rugăciunii contemplative.

II. Meditaţia

  1. Meditaţia este, mai ales, o căutare. Spiritul caută să înţeleagă motivaţia şi desfăşurarea vieţii creştine, pentru a adera şi a răspunde la ceea ce Domnul cere. Pentru aceasta e necesară o atenţie nu uşor de disciplinat. Îndeobşte, luăm drept ajutor o carte, iar creştinii nu duc lipsă de aşa ceva: Sfânta Scriptură, mai cu seamă Evanghelia, sfintele icoane, textele liturgice ale zilei sau ale timpului, scrierile Părinţilor spirituali, lucrările de spiritualitate, marea carte a creaţiei şi cea a istoriei, pagina veşnicului „Astăzi” al lui Dumnezeu.
  1. Meditaţia asupra celor citite duce la însuşirea lor, prin confruntarea cu sine însuşi. Aici, o altă carte este deschisă: aceea a vieţii. Trecem de la gânduri la realitate. În măsura umilinţei şi a credinţei noastre, descoperim acolo preocupările inimii şi le putem discerne. Trebuie să ne aşezăm în adevăr, pentru a ajunge la Lumină: „Doamne, ce vrei să fac?”
  1. Metodele de meditaţie sunt la fel de variate, pe cât sunt de feluriţi îndrumătorii spirituali. Un creştin trebuie să vrea să mediteze cu regularitate, căci de nu, el se aseamănă cu primele trei locuri din parabola semănătorului[6]. Dar o metodă nu este decât o călăuză; important este să înaintezi, împreună cu Duhul Sfânt, pe calea unică a rugăciunii: Cristos Isus.
  1. Meditaţia pune în acţiune gândirea, imaginaţia, emoţia şi dorinţa. O atare mobilizare este necesară pentru a aprofunda convingerile de credinţă, a trezi convertirea inimii şi a întări voinţa de a-l urma pe Cristos. Rugăciunea creştină se străduieşte, mai ales, să mediteze „misterele lui Cristos”, ca în lectio divina sau în Rozariu. Această formă de cugetare în rugăciune este de mare valoare, dar rugăciunea creştină trebuie să ţintească mai departe: către cunoaşterea plină de iubire a Domnului Isus, către unirea cu El.

III. Rugăciunea mentală

  1. Ce este rugăciunea mentală? Sfânta Tereza răspunde: „Rugăciunea mentală nu este, după părerea mea, decât o relaţie intimă de prietenie, în care stai adesea de vorbă numai tu singur cu Dumnezeu de care te ştii iubit”[7].

    Rugăciunea mentală îl caută pe „cel pe care îl iubeşte inima mea” (Cânt 1, 7)[8]. Acesta este Isus, iar în El, Tatăl. El este căutat pentru că a-i duce dorul înseamnă întotdeauna începutul iubirii şi este căutat în credinţa pură, în această credinţă care ne face să ne naştem din El şi să trăim în El. Mai putem încă medita, în rugăciunea mentală, dar privirea este îndreptată către Domnul.

  1. Alegerea timpului şi a duratei rugăciunii mentale ţine de o voinţă hotărâtă, care dezvăluie tainele inimii. Nu intri în rugăciunea mentală atunci când ai timp: îţi faci timp să fii prezent pentru Domnul, cu ferma hotărâre de a nu i-l lua înapoi pe parcurs, oricare ar fi încercările şi ariditatea întâlnirii. Nu poţi întotdeauna medita, dar oricând poţi intra în rugăciunea mentală, indiferent de condiţiile de sănătate, de muncă sau de simţăminte. Inima este locul căutării şi al întâlnirii, în sărăcie şi în credinţă.
  1. Intrarea în rugăciune mentală este analogă cu intrarea în liturgia euharistică: „adunarea” inimii, reculegerea întregii noastre fiinţe sub impulsul Duhului Sfânt, locuirea în casa Domnului, care suntem noi, trezirea credinţei pentru a intra în Prezenţa Celui care ne aşteaptă, aruncarea măştilor şi întoarcerea inimii noastre către Domnul care ne iubeşte, pentru a ne încredinţa lui, ca o jertfă ce trebuie să fie curăţată şi transformată.
  1. Rugăciunea mentală este rugăciunea fiului lui Dumnezeu, a păcătosului iertat, care se deschide să primească dragostea cu care este iubit şi care vrea să-i răspundă iubind şi mai mult[9]. Dar el ştie că iubirea cu care răspunde este cea pe care Duhul Sfânt i-o revarsă în inimă, pentru că totul este har de la Dumnezeu. Rugăciunea mentală este încredinţarea smerită şi săracă în voia iubitoare a Tatălui, într-o unire din ce în ce mai profundă cu Fiul său preaiubit.
  1. Astfel, rugăciunea mentală este expresia cea mai simplă a misterului rugăciunii. Rugăciunea mentală este un dar, un har; ea nu poate fi primită decât în umilinţă şi în sărăcie. Rugăciunea mentală este o relaţie de legământ, încheiat de Dumnezeu în străfundul fiinţei noastre[10]. Rugăciunea mentală este comuniune: în ea, Sfânta Treime îl modelează pe om, chipul lui Dumnezeu, „după asemănarea Sa”.
  1. Rugăciunea mentală este şi timpul forte prin excelenţă al rugăciunii. În rugăciunea mentală, Tatăl ne „întăreşte cu putere prin Duhul Său, în omul cel lăuntric, ca să locuiască, prin credinţă, Cristos în inimile noastre şi să fim înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire”[11].
  1. Contemplaţia este privirea de credinţă, aţintită asupra lui Isus. „Eu cat la el şi El mă cată”, îi spune sfântului său paroh ţăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului. Această atenţie asupra lui este o renunţare la „eu”. Privirea lui purifică inima. Lumina privirii lui Isus luminează ochii inimii noastre; ea ne învaţă să vedem totul în lumina adevărului lui şi a compătimirii lui pentru toţi oamenii. Contemplaţia îşi îndreaptă privirea şi către misterele vieţii lui Cristos. Ea călăuzeşte astfel la „cunoaşterea lăuntrică a Domnului”, pentru a-l iubi şi a-l urma şi mai mult[12].
  1. Rugăciunea mentală este ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu. Departe de a fi pasivă, aceasta este ascultarea credinţei, primirea necondiţionată din partea slujitorului şi adeziunea iubitoare din partea fiului. Ea se împărtăşeşte din acel „Da” al Fiului, devenit Slujitor, şi din acel Fiat al smeritei lui slujitoare.
  1. Rugăciunea mentală este tăcere, „simbol al lumii ce va să vină”[13], sau „iubire tăcută”[14]. În rugăciunea mentală, cuvintele nu sunt discursuri, ci crenguţe care hrănesc văpaia iubirii. Tocmai în această tăcere, de nesuportat pentru omul „exterior”, Tatăl ne spune Cuvântul său întrupat, pătimitor, mort şi înviat, iar Duhul filial ne face părtaşi la rugăciunea lui Isus.
  1. Rugăciunea mentală este unire cu rugăciunea lui Cristos, în măsura în care ea ne face părtaşi la misterul lui. Misterul lui Cristos este celebrat de Biserică în Euharistie, iar Duhul Sfânt îl face să trăiască în rugăciunea mentală, pentru a fi manifestat prin iubirea în acţiune.
  1. Rugăciunea mentală este o comuniune de iubire purtătoare de Viaţă pentru cei mulţi, în măsura în care ea este consimţământ de a rămâne în Noaptea credinţei. Noaptea pascală a Învierii trece prin cea a agoniei şi a mormântului. Aceste trei momente hotărâtoare ale Ceasului lui Isus sunt cele pe care Duhul său (şi nu „trupul”, care „este slab”) le face să trăiască în rugăciunea mentală. Trebuie să consimţim să „veghem un ceas împreună cu El”[15].

PE SCURT

  1. Biserica îi invită pe credincioşi la o rugăciune regulată: rugăciuni zilnice, Liturgia Orelor, Liturghia duminicală, sărbătorile din cursul anului liturgic.
  1. Tradiţia creştină cuprinde trei expresii de căpetenie ale vieţii de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia şi rugăciunea mentală. Ele au în comun reculegerea inimii.
  1. Rugăciunea vocală, întemeiată pe unirea dintre trup şi spirit în firea omenească, asociază şi trupul la rugăciunea lăuntrică a inimii, după pilda lui Cristos rugându-se către Tatăl său şi învăţându-i pe ucenici „Tatăl nostru”.
  1. Meditaţia este o căutare rugătoare, care pune în acţiune gândul, imaginaţia, emoţia, dorinţa. Ea are drept ţel însuşirea în credinţă a subiectului luat în considerare, confruntat cu realitatea vieţii proprii.
  1. Rugăciunea mentală este expresia simplă a misterului rugăciunii, o privire de credinţă aţintită asupra lui Isus, o ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, o iubire tăcută. Ea realizează unirea cu rugăciunea lui Cristos, în măsura în care ne face să participăm la misterul lui.

 

Note


[1] Sf. Grigore de Nazianz, Or. Theol. 1, 4.
[2] Sf. Ioan Chrysostom, Ecl. 2.
[3] Cf. Mt 11, 25-26.
[4] Cf. Mc 14, 36.
[5] Sf. Tereza a lui Isus, Cam. 26.
[6] Cf. Mc 4, 4-7; 15-19.
[7] Vida 8.
[8] Cf. Cânt 3, 1-4.
[9] Cf. Lc 7, 36-50; 19, 1-10.
[10] Cf. Ier 31, 33.
[11] Ef 3, 16-17.
[12] Cf. Sf. Ignaţiu, Ex. spir. 104.
[13] Sf. Isaac din Ninive, Tract.myst. 66.
[14] Sf. Ioan al Crucii, Cuvinte de lumină şi de iubire, 2, 53.
[15] Cf. Mt 26, 40.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *