Meniu

În timpul Bisericii

PARTEA A PATRA: Rugăciunea creştină
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Rugăciunea în viaţa creştină
CAPITOLUL ÎNTÂI
Revelarea rugăciunii
Chemarea universală la rugăciune

ARTICOLUL 3
În timpul Bisericii

  1. În ziua de Rusalii, Duhul făgăduinţei a fost revărsat asupra ucenicilor care se aflau „adunaţi în acelaşi loc” (Fapte 2, 1), aşteptându-l, „cu toţii stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14). Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ce a spus Isus[1], o formează şi la viaţa de rugăciune.
  1. În prima comunitate din Ierusalim, credincioşii „erau stăruitori în învăţătura apostolilor, în comuniunea frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Înşiruirea aceasta este tipică pentru rugăciunea Bisericii: întemeiată pe credinţa apostolică şi confirmată de caritate, e hrănită în Euharistie.
  1. Rugăciunile sunt mai întâi cele pe care credincioşii le ascultă şi le citesc în Scripturi, dar ei le actualizează, mai ales pe cele din Psalmi, pornind de la împlinirea lor în Cristos[2]. Duhul Sfânt, care i-l reaminteşte astfel pe Cristos Bisericii lui ce se roagă, o îndrumă în acelaşi timp spre tot Adevărul şi suscită noi formulări, care vor exprima taina necuprinsă a lui Cristos, care lucrează în viaţa, în sacramentele şi în misiunea Bisericii lui. Aceste formulări se vor dezvolta în marile tradiţii liturgice şi spirituale. Formele rugăciunii, aşa cum ni le dezvăluie Scripturile apostolice canonice, vor rămâne ca norme pentru rugăciunea creştină.

I. Binecuvântarea şi adoraţia

  1. Binecuvântarea exprimă cea mai adâncă pornire a rugăciunii creştine: ea este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om; în ea se cheamă şi se unesc Darul lui Dumnezeu şi primirea din partea omului. Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând şi ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea.
  1. Această pornire este exprimată în două forme fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de la Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a binecuvântat[3]); alteori ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează[4]).
  1. Adoraţia este dispoziţia fundamentală a omului care se recunoaşte creatură în faţa Creatorului său. Ea exaltă măreţia Domnului care ne-a creat[5] şi atotputernicia Mântuitorului care ne eliberează de rău. Este prosternarea sufletului înaintea „Regelui Slavei” (Ps 24, 9-10) şi tăcerea respectuoasă în faţa lui Dumnezeu „întotdeauna mai presus de noi”[6]. Adorarea Dumnezeului de trei ori sfânt şi preavrednic de iubire ne umple de umilinţă şi ne dă siguranţă în rugile noastre.

II. Rugăciunea de cerere

  1. În Noul Testament, vocabularul implorării este bogat în nuanţe: a cere, a implora, a chema stăruitor, a invoca, a striga şi chiar şi „a lupta în rugăciune”[7]. Dar forma cea mai obişnuită, fiindcă este cea mai spontană, este cererea. Prin rugăciunea de cerere ne exprimăm conştiinţa relaţiei noastre cu Dumnezeu: simple creaturi, noi nu suntem nici obârşia noastră proprie, nici stăpâni peste vremurile de restrişte, nici scopul nostru ultim, ba, mai mult, păcătoşi fiind, ştim, în calitate de creştini, că tindem să ne îndepărtăm de Tatăl. Cererea este deja o întoarcere la El.
  1. În Noul Testament nu se află rugăciuni de plângere, frecvente în Vechiul Testament. De acum înainte, în Isus cel Înviat, cererea Bisericii este purtată de speranţă, chiar dacă ne mai aflăm încă în aşteptare şi mai avem încă a ne converti în fiecare zi. De la cu totul altă adâncime izvorăşte cererea creştină, aceea pe care Sfântul Paul o numeşte geamăt: geamătul făpturii aflate „în chinurile facerii” (Rom 8, 22), dar şi al nostru „în aşteptarea răscumpărării trupului nostru, căci întru nădejde am fost mântuiţi” (Rom 8, 23-24); în sfârşit, „gemetele negrăite” ale Duhului Sfânt însuşi, care „vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim să cerem aşa cum trebuie” (Rom 8, 26).
  1. Cererea de iertare este prima mişcare a rugăciunii de cerere[8]. Ea este preambulul unei rugăciuni drepte şi curate. Smerenia plină de încredere ne aşază iarăşi în lumina comuniunii noastre cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos, dar şi unii cu alţii[9]: atunci, „orice îi vom cere, vom primi de la El” (1 In 3, 22). Cererea de iertare este preambulul liturgiei euharistice, ca şi al rugăciunii personale.
  1. Cererea creştină este axată pe dorirea şi căutarea Împărăţiei care vine, după învăţătura lui Isus[10]. Există o ierarhie în cereri: mai întâi Împărăţia, apoi ceea ce este de trebuinţă pentru a o primi şi pentru a colabora la venirea ei. Această colaborare la misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt, misiune care este acum cea a Bisericii, constituie obiectul rugăciunii comunităţii apostolice[11]. Rugăciunea Sfântului Paul, a Apostolului prin excelenţă, este cea care ne dezvăluie cum „dumnezeiasca grijă” pentru toate Bisericile trebuie să însufleţească rugăciunea creştină[12]. Prin rugăciune, orice botezat lucrează pentru venirea Împărăţiei.
  1. Când participăm astfel la iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, ne dăm seama că orice nevoie poate deveni obiectul unei cereri. Cristos, care şi-a asumat totul pentru a răscumpăra totul, e preamărit prin cererile pe care le înălţăm Tatălui în Numele său[13]. Având această certitudine, Sfinţii Iacob[14] şi Paul ne îndeamnă să ne rugăm în orice împrejurare[15].

III. Rugăciunea de mijlocire

  1. Mijlocirea este o rugăciune de cerere, care ne configurează îndeaproape rugăciunii lui Isus. El este Unicul Mijlocitor la Tatăl pentru toţi oamenii, şi mai cu seamă pentru păcătoşi[16]. El „poate să-i mântuiască în chip desăvârşit pe cei care, prin El, se apropie de Dumnezeu, fiind pururi viu ca să mijlocească pentru ei” (Evr 7, 25). Duhul Sfânt însuşi „mijloceşte pentru noi, (…) iar mijlocirea lui pentru sfinţi este după voia lui Dumnezeu” (Rom 8, 26-27).
  1. Mijlocirea, cererea făcută în favoarea altuia, este, de la Abraham încoace, trăsătura proprie a unei inimi în armonie cu milostivirea lui Dumnezeu. În timpul Bisericii, mijlocirea creştină participă la aceea a lui Cristos: ea este expresia împărtăşirii sfinţilor. În mijlocire, cel care se roagă nu „caută ale sale, ci mai degrabă pe ale altora” (Fil 2, 4), mergând până la rugăciunea pentru cei care îi fac rău[17].
  1. Primele comunităţi creştine au trăit din plin această formă de împărtăşire[18]. Apostolul Paul le face astfel părtaşe alături de el la slujirea Evangheliei[19], dar şi mijloceşte pentru ele[20]. Mijlocirea creştinilor nu cunoaşte hotare: „pentru toţi oamenii, pentru toţi cei în autoritate” (1 Tim 2, 1), pentru prigonitori[21], pentru mântuirea celor care resping Evanghelia[22].

IV. Rugăciunea de mulţumire

  1. Mulţumirea este caracteristică rugăciunii Bisericii, care, celebrând Euharistia, manifestă şi devine tot mai mult ceea ce este. Într-adevăr, în lucrarea mântuirii, Cristos izbăveşte creaţia de păcat şi de moarte, pentru a o consacra iarăşi şi a o întoarce spre Tatăl, pentru Slava lui. Mulţumirea pe care o aduc mădularele Trupului se împărtăşeşte din cea a Capului lor.
  1. Ca şi în rugăciunea de cerere, orice eveniment şi orice nevoie pot deveni prilej de aducere de mulţumire. Scrisorile sfântului Paul încep şi se încheie adesea printr-o aducere de mulţumire, iar Domnul Isus este mereu prezent în ea. „În toate aduceţi mulţumire, căci aceasta e voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes 5, 18). „Fiţi statornici în rugăciune şi vegheaţi în ea aducând mulţumire” (Col 4, 2).

V. Rugăciunea de laudă

  1. Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. Ea îi înalţă cântare pentru El însuşi, Îl preamăreşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE. Ea se împărtăşeşte din fericirea celor curaţi cu inima, care Îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă, înainte de a-l vedea în Glorie. Prin ea, Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fiii lui Dumnezeu[23] şi îl mărturiseşte pe Fiul Unul-născut, întru care am fost înfiaţi şi prin care îl preamărim pe Tatăl. Lauda integrează celelalte forme de rugăciune şi le înalţă către Cel care este izvorul şi ţinta lor: „Singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, şi noi pentru El” (1 Cor 8, 6).
  1. Sfântul Luca notează adesea în Evanghelia sa uimirea şi lauda pentru minunile lui Cristos şi le subliniază şi pentru lucrările Duhului Sfânt – Faptele Apostolilor: viaţa comunităţii de la Ierusalim[24], vindecarea neputinciosului de către Petru şi Ioan[25], mulţimea care-l slăveşte pe Dumnezeu pentru aceasta[26], păgânii din Pisidia, care, „plini de bucurie, aduc slavă Cuvântului Domnului” (Fapte 13, 48).
  1. „Fiţi plini de Duhul Sfânt, grăind între voi în psalmi, în imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi lăudându-l pe Domnul din toată inima” (Ef 5, 19)[27]. Ca şi scriitorii inspiraţi ai Noului Testament, primele comunităţi creştine recitesc cartea Psalmilor, cântând în ei taina lui Cristos. În noutatea Duhului, ele alcătuiesc şi imnuri şi cântări inspirate din Evenimentul nemaiauzit pe care Dumnezeu l-a săvârşit în Fiul Său: Întruparea lui, moartea lui biruitoare asupra morţii, Învierea lui şi Înălţarea de-a dreapta Tatălui[28]. Această minune a întregii economii a mântuirii este obârşia din care se înalţă doxologia, lauda lui Dumnezeu[29].
  1. Revelarea „a ceea ce va să vină în curând”, Apocalipsa, este adusă de cântările liturgiei cereşti[30], dar şi de mijlocirea unor „martori” (martiri: Ap 6, 10). Profeţii şi sfinţii, toţi cei care au fost răpuşi pe pământ pentru mărturia dată lui Isus[31], mulţimea nemăsurată a celor care, veniţi din strâmtorarea cea mare, au mers înaintea noastră în Împărăţie, cântă lauda gloriei Celui care şade pe Tron şi a Mielului[32]. În comuniune cu ei, Biserica de pe pământ cântă şi ea aceste cântări, în credinţă şi în încercare. Credinţa, în cerere şi mijlocire, nădăjduieşte împotriva oricărei nădejdi şi aduce mulţumire „Părintelui luminilor, de la care vine tot darul desăvârşit” (Iac 1, 17). Credinţa este, astfel, laudă pură.
  1. Euharistia cuprinde şi exprimă toate formele de rugăciune: ea este „ofranda curată” a întregului Trup al lui Cristos întru „slava Numelui Său”[33]; după tradiţiile Răsăritului şi ale Apusului, ea este „jertfa laudei”.

PE SCURT

  1. Duhul Sfânt, care învaţă Biserica şi îi aminteşte tot ceea ce a spus Isus, o educă şi la viaţa de rugăciune, suscitând moduri de exprimare care se înnoiesc în cadrul unor forme permanente: binecuvântarea, cererea, mijlocirea, mulţumirea şi lauda.
  1. Fiindcă Dumnezeu o binecuvântează, şi inima omului îl poate binecuvânta, la rândul ei, pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări.
  1. Rugăciunea de cerere are drept obiect iertarea, căutarea Împărăţiei, ca şi orice nevoie adevărată.
  1. Rugăciunea de mijlocire constă într-o cerere făcută în favoarea altcuiva. Ea nu cunoaşte limite şi se extinde şi asupra duşmanilor.
  1. Orice bucurie şi orice suferinţă, orice eveniment şi orice nevoie pot constitui motivul unei aduceri de mulţumire, care, împărtăşindu-se din cea a lui Cristos, trebuie să umple viaţa întreagă: „În toate, aduceţi mulţumire” (1 Tes 5, 18).
  1. Rugăciunea de laudă, cu totul dezinteresată, se concentrează asupra lui Dumnezeu; îl cântă pentru El însuşi, îl slăveşte, dincolo de ceea ce face El, pentru că EL ESTE.

 

Note


[1] Cf. In 14, 26.
[2] Cf. Lc 24, 27. 44.
[3] Cf. Ef 1, 3-14; 2 Cor 1, 3-7; 1 Pt 1, 3-9.
[4] Cf. 2 Cor 13, 13; Rom 15, 5-6. 13; Ef 6, 23-24.
[5] Cf. Ps 95, 1-6.
[6] Sf. Augustin, Psal. 62, 16.
[7] Cf. Rom 15, 30; Col 4, 12.
[8] Cf. vameşul: „Ai milă de mine, păcătosul” (Lc 18, 13).
[9] Cf. 1 In 1,7 – 2,2.
[10] Cf. Mt 6, 10. 33; Lc 11, 2. 13.
[11] Cf. Fapte 6, 6; 13, 3.
[12] Cf. Rom 10, 1; Ef 1, 16-23; Fil 1, 9-11; Col 1, 3-6; 4, 3-4. 12. – 93.
[13] Cf. In 14, 13.
[14] Cf. Iac 1, 5-8.
[15] Cf. Ef 5, 20; Fil 4, 6-7; Col 3, 16-17; 1 Tes 5, 17-18.
[16] Cf. Rom 8, 34; 1 Tim 2, 5-8; 1 In 2, 1.
[17] Cf. Ştefan rugându-se pentru călăii săi, ca şi Isus: cf. Fapte 7, 60; Lc 23, 28. 34.
[18] Cf. Fapte 12, 5; 20, 36; 21, 5; 2 Cor 9, 14.
[19] Cf. Ef 6, 18-20; Col 4, 3-4; 1 Tes 5, 25.
[20] Cf. 2 Tes 1, 11; Col 1, 3; Fil 1, 3-4.
[21] Cf. Rom 12, 14.
[22] Cf. Rom 10, 1.
[23] Cf. Rom 8, 16. – 103. – 104. – 105. – 106.
[24] Cf. Fapte 2, 47.
[25] Cf. Fapte 3, 9.
[26] Cf. Fapte 4, 21.
[27] Cf. Col 3, 16.
[28] Cf. Fil 2, 6-11; Col 1, 15-20; Ef 5, 14; 1 Tim 3, 16; 6, 15-16; 2 Tim 2, 11-13.
[29] Cf. Rom 16, 25-27; Ef 1, 3-14; 3, 20-21; Iuda 24, 25.
[30] Cf. Ap 4, 8-11; 5, 9-14; 7, 10-12.
[31] Cf. Ap 18, 24.
[32] Cf. Ap 19, 1-8.
[33] Cf. Mal 1, 11.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *