Meniu

Isus şi Israel

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL AL DOILEA
„Cred în Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu unul-născut”

ARTICOLUL 4
„Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat,
s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat»

  1. Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune, pe care apostolii şi, urmându-i pe ei, Biserica trebuie s-o vestească lumii. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9, 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos.
  1. Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte, cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24, 26-27. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă, istorică, din faptul că El a fost „respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari” (Mc 8, 31), care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească, să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20, 19).
  1. Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus, transmise cu fidelitate de Evanghelii[1] şi luminate de alte izvoare istorice, pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării.

 

PARAGRAFUL 1. Isus şi Israel

  1. Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus, unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod, împreună cu unii preoţi şi cărturari, s-au înţeles ca să-l piardă[2]. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni[3]; iertarea păcatelor[4]; vindecări în ziua sabatului[5]; interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii[6]; familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici[7]), Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat de diavol[8]. Este acuzat de blasfemie[9] şi de profeţie mincinoasă[10], crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare[11].
  1. Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2, 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim, cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”[12], mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu[13]. Cu siguranţă, relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte[14]. Isus îi laudă pe unii dintre ei, ca pe cărturarul din Mc 12, 34, şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei[15]. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor[16], formele de pietate (pomană, post şi rugăciune)[17] şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată, caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele[18].
  1. În ochii multora din Israel, Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales:

    – supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi, pentru farisei, în interpretarea tradiţiei orale;

    – caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat;

    – credinţa în Dumnezeul unic, la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om.

I. Isus şi Legea

  1. Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte, în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ:

    „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece, până ce nu se vor face toate. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5, 17-19).

  1. Isus, Mesia lui Israel, deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor, trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte, după propriile sale cuvinte. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit[19]. Evreii, după propria lor mărturisire, nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept[20]. De aceea, la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii, fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Într-adevăr, Legea constituie un întreg şi, aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob, „cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2, 10)[21].
  1. Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera, ci şi în spiritul ei. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel, ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv[22]. Acest zel, dacă nu voia să se transforme într-o cazuistică „ipocrită”[23], nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu, care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor[24].
  1. Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului[25]. În Isus, Legea nu mai apare săpată pe table de piatră, ci „în adâncul inimii” (Ier 31, 33) Slujitorului, care, „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42, 3), a devenit „legământul poporului” (Is 42, 6). Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3, 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3, 10), căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9, 15).
  1. Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi”[26]. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii[27]. Dar, în acelaşi timp, Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii, căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora, ci „El îi învăţa ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii” (Mt 7, 28-29). În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor[28]. Acesta nu strică Legea, ci o împlineşte, dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult, (…) Eu însă vă spun” (Mt 5, 33-34). Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7, 8) ale fariseilor, care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7, 13).
  1. Mergând mai departe, Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor, atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor, dezvăluind sensul ei „pedagogic”[29] printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”; declara astfel pure toate alimentele. „Ceea ce iese din om, aceea îl spurcă. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele” (Mc 7, 18-21). Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii, Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii, care nu acceptau interpretarea sa despre Lege, deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau[30]. Acest lucru este valabil, în special, cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte, adesea cu argumente rabinice[31], că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu[32] sau a aproapelui[33], slujire pe care o împlinesc vindecările sale.

II. Isus şi Templul

  1. Isus, asemenea profeţilor dinaintea lui, a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere[34]. La vârsta de doisprezece ani, El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său[35]. Aici a urcat El în fiecare an, cel puţin de Paşte, în timpul vieţii sale ascunse[36]; însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice[37].
  1. Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său, o casă de rugăciune, şi este indignat de faptul că incinta exterioară a devenit un loc de negoţ[38]. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu, o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69, 10)” (In 2, 16-17). După Învierea lui, apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu[39].
  1. În preajma pătimirii sale, Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră[40]. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă, care va începe chiar cu Paştele său[41]. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot[42] şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce[43].
  1. Departe de a fi fost ostil Templului[44], unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale[45], Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru[46], pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare[47]. Mai mult, El s-a identificat cu Templul, prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni[48]. De aceea, uciderea lui în trup[49] vesteşte distrugerea Templului, care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte, nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4, 21)[50].

III. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor

  1. Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire”[51] din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel, pentru acestea, adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor, lucrare dumnezeiască prin excelenţă[52].
  1. Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii[53] cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei, fariseii[54]. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18, 9)[55], Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5, 32). El a mers mult mai departe, proclamând în faţa fariseilor că, păcatul fiind univer-sal[56], cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte[57].
  1. Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia[58]. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că, mâncând împreună cu păcătoşii[59], îi accepta la ospăţul mesianic[60]. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel, mai ales iertând păcatele. Nu vor spune pe bună dreptate, îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2, 7) Iertând păcatele, Isus ori huleşte, căci, om fiind, se face egalul lui Dumnezeu[61], ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu[62].
  1. Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12, 30); tot aşa, când spune că El este „mai mult decât Iona, (…) mai mult decât Solomon” (Mt 12, 41-42), „mai mult decât Templul” (Mt 12, 6); când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său[63], când afirmă: „Înainte să fie Abraham, Eu sunt” (In 8, 58); şi, de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10, 30).
  1. Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său, pe care El le împlineşte[64]. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3, 7) prin atracţia harului dumnezeiesc[65]. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri atât de surprinzătoare a făgăduinţelor[66] explică tragica neînţelegere a Sinedriului, care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor[67]. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”[68], cât şi din „împietrirea” (Mc 3, 5; Rom 11, 25) „necredinţei” (Rom 11, 20).

PE SCURT

  1. Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai, ci a dus-o la împlinire[69] cu o asemenea desăvârşire[70] încât îi revelează semnificaţia ultimă[71] şi răscumpără încălcarea ei[72].
  1. Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. Templul prefigurează misterul său. Dacă îi vesteşte distrugerea, o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii, în care Trupul său va fi Templul definitiv.
  1. Isus a săvârşit fapte, ca, de exemplu, iertarea păcatelor, care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor[73]. Unii iudei, care, nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om[74], vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10, 33), l-au judecat ca blasfemiator.

 

Note


[1] Cf. DV 19.
[2] Cf. Mc 3, 6.
[3] Cf. Mt 12, 24.
[4] Cf. Mc 2, 7.
[5] Cf. Mc 3, 1-6.
[6] Cf. Mc 7, 14-23.
[7] Cf. Mc 2, 14-17.
[8] Cf. Mc 3, 22; In 8, 48; 10, 20.
[9] Cf. Mc 2, 7; In 5, 18; 10, 33.
[10] Cf. In 7, 12; 7, 52.
[11] Cf. In 8, 59; 10, 31.
[12] Cf. In 1, 19; 2, 18; 5, 10; 7, 13; 9, 22; 18, 12; 19, 38; 20, 19.
[13] Cf. In 7, 48-49.
[14] Cf. Lc 13, 31.
[15] Cf. Lc 7, 36; 14, 1.
[16] Cf. Mt 22, 23-34; Lc 20, 39.
[17] Cf. Mt 6, 2-18.
[18] Cf. Mc 12, 28-34.
[19] Cf. In 8, 46.
[20] Cf. In 7, 19; Fapte 13, 38-41; 15, 10.
[21] Cf. Gal 3, 10; 5, 3.
[22] Cf. Rom 10, 2.
[23] Cf. Mt 15, 3-7; Lc 11, 39-54.
[24] Cf. Is 53, 11; Evr 9, 15.
[25] Cf. Gal 4, 4.
[26] Cf. In 11, 28; 3, 2; Mt 22, 23-24. 34-36.
[27] Cf. Mt 12, 5; 9, 12; Mc 2, 23-27; Lc 6, 6-9; In 7, 22-23.
[28] Cf. Mt 5, 1.
[29] Cf. Gal 3, 24.
[30] Cf. In 5, 36; 10, 25. 37-38; 12, 37.
[31] Cf. Mc 2, 25-27; In 7, 22-24.
[32] Cf. Mt 12, 5; Num 28, 9.
[33] Cf. Lc 13, 15-16; 14, 3-4.
[34] Cf. Lc 2, 22-39.
[35] Cf. Lc 2, 46-49.
[36] Cf. Lc 2, 41.
[37] Cf. In 2, 13-14; 5, 1. 14; 7, 1. 10. 14; 8, 2; 10, 22-23.
[38] Cf. Mt 21, 13.
[39] Cf. Fapte 2, 46; 3, 1; 5, 20. 21; etc.
[40] Cf. Mt 24, 1-2.
[41] Cf. Mt 24, 3; Lc 13, 35.
[42] Cf. Mc 14, 57-58.
[43] Cf. Mt 27, 39-40.
[44] Cf. Mt 8, 4; 23, 21; Lc 17, 14; In 4, 22.
[45] Cf. In 18, 20.
[46] Cf. Mt 17, 24-27.
[47] Cf. Mt 16, 18.
[48] Cf. In 2, 21; Mt 12, 6.
[49] Cf. In 2, 18-22.
[50] Cf. In 4, 23-24; Mt 27, 51; Evr 9, 11; Ap 21, 22.
[51] Cf. Lc 2, 34.
[52] Cf. Lc 20, 17-18; Ps 118, 22.
[53] Cf. Lc 5, 30.
[54] Cf. Lc 7, 36; 11, 37; 14, 1.
[55] Cf. In 7, 49; 9, 34.
[56] Cf. In 8, 33-36.
[57] Cf. In 9, 40-41.
[58] Cf. Mt 9, 13; Os 6, 6.
[59] Cf. Lc 15, 1-2.
[60] Cf. Lc 15, 23-32.
[61] Cf. In 5, 18; 10, 33.
[62] Cf. In 17, 6. 26.
[63] Cf. Mc 12, 36. 37.
[64] Cf. In 10, 36-38.
[65] Cf. In 6, 44.
[66] Cf. Is 53, 1.
[67] Cf. Mc 3, 6; Mt 26, 64-66.
[68] Cf. Lc 23, 34; Fapte 3, 17-18.
[69] Cf. Mt 5, 17-19.
[70] Cf. In 8, 46.
[71] Cf. Mt 5, 33.
[72] Cf. Evr 9, 15.
[73] Cf. In 5, 16-18.
[74] Cf. In 1, 14.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *