Meniu

Libertatea omului

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 3
Libertatea omului

  1. Dumnezeu l-a creat pe om raţional, conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15, 14), astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său şi, ataşându-se de El, să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”[1]:

    Omul este raţional şi, prin aceasta, asemănător lui Dumnezeu, creat liber şi stăpân pe faptele sale[2].

I. Libertate şi responsabilitate

  1. Libertatea este puterea, înrădăcinată în raţiune şi voinţă, de a acţiona sau a nu acţiona, de a face ceva sau altceva, de a săvârşi astfel, de la sine, fapte deliberate. Prin liberul arbitru, fiecare dispune de sine. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, fericirea noastră.
  1. Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu, libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău, şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare, de merit sau de pierdere a meritului.
  1. Cu cât facem mai mult binele, cu atât devenim mai liberi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”[3].
  1. Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Înaintarea în virtute, cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale.
  1. Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă, neatenţie, violenţă, teamă, obiceiuri, afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali.
  1. Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său:

    Astfel, Domnul îl întreabă pe Adam după păcat, în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3, 13). La fel, şi pe Cain[4]. La fel face şi profetul Natan cu regele David, după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia[5].

    O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă, de exemplu, un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier.

  1. O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează, de exemplu, istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop, nici ca mijloc de acţiune, cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. Pentru ca efectul rău să fie imputabil, trebuie să poată fi prevăzut, iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite, de exemplu, în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate.
  1. Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. Fiecare persoană umană, creată după chipul lui Dumnezeu, are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. Toţi datorează fiecăruia acest respect. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane, în special, în domeniul moral şi religios[6]. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice[7].

II. Libertatea umană în economia mântuirii

  1. Libertate şi păcat. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. De fapt, omul a greşit. A păcătuit în mod liber. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu, s-a înşelat singur; a devenit rob al păcatului. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. Istoria omenirii, încă de la începuturile sale, dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului, ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii.
  1. Ameninţări pentru libertate. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. Este fals a pretinde că „omul, subiect al libertăţii, îşi este suficient sieşi, având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”[8]. De altfel, condiţiile de ordin economic şi social, politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici, cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. Îndepărtându-se de legea morală, omul aduce prejudicii propriei libertăţi, se face rob sieşi, rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine.
  1. Eliberare şi mântuire. Prin Crucea sa glorioasă, Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1). În El, noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8, 32). Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi, după cum învaţă apostolul, „unde este Duhul, acolo este libertatea” (2 Cor 3, 17). Încă de pe acum ne mândrim cu „libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21).
  1. Libertate şi har. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră, atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. Dimpotrivă, după cum dă mărturie experienţa creştină, în special în rugăciune, cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului, cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări, ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. Prin lucrarea harului, Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume:

    Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea[9].

PE SCURT

  1. „Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15, 14), ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită[10].
  1. Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel, de la sine, fapte libere. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu, Binele suprem.
  1. Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie.
  1. Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă, violenţă, teamă şi de alţi factori psihici sau sociali.
  1. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului, în special, în domeniul religios şi moral. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice.
  1. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5, 1).

 

Note


[1] GS 17.
[2] Sf. Irineu, Haer. 4, 4, 3.
[3] Cf. Rom 6, 17.
[4] . Cf. Gen 4, 10.
[5] Cf. 2 Sam 12, 7-15.
[6] Cf. DH 2.
[7] Cf. DH 7.
[8] CDF, instr. Libertatis conscientia 13.
[9] MR, rugăciunea zilei din duminica a 32-a.
[10] Cf. GS 17, § 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *