Meniu

Misterul pascal în sacramentele Bisericii

PARTEA A DOUA: Celebrarea misterului creştin
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Economia sacramentală
CAPITOLUL ÎNTÂI
Misterul pascal
în timpul Bisericii

ARTICOLUL 2
Misterul pascal
în sacramentele Bisericii

  1. Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor[1]. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul, Confirmarea sau Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria[2]. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea, iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua.

I. Sacramentele lui Cristos

  1. „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi, tradiţiile apostolice (…) şi gândul unanim al Părinţilor”, mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”[3].
  1. Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. Ele anticipau puterea misterului său pascal. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El, prin intermediul slujitorilor Bisericii sale, împărtăşeşte acum în sacramente, căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”[4].
  1. „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos[5], cel pururi viu şi dătător de viaţă, acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui, care este Biserica, sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ.

II. Sacramentele Bisericii

  1. Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16, 13), Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”, aşa cum a făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei, ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu[6]. Astfel, Biserica a ajuns, de-a lungul veacurilor, să discearnă că, printre celebrările liturgice, există şapte care sunt, în sensul propriu al cuvântului, sacramente instituite de Domnul.
  1. Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. Şi sunt „pentru Biserică”; sunt „sacramentele care fac Biserica”[7], fiindcă manifestă şi comunică oamenilor, mai ales în Euharistie, misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire, Unul în trei Persoane.
  1. Alcătuită împreună cu Cristos-Capul, „ca o unică persoană mistică”[8], Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”, «structurată Organic”[9]: prin Botez şi prin Mir, Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia; pe de altă parte, anumiţi credincioşi, „pecetluiţi cu caracterul preoţesc, sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”[10].
  1. Slujirea preoţească sau preoţia ministerială[11] se află în slujba preoţiei baptismale. Ea garantează că, în sacramente, Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi, prin ei, urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui[12]. Astfel, preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi, prin ei, de ceea ce a spus şi a făcut Cristos, izvorul şi temeiul sacramentelor.
  1. Trei sacramente – Botezul, Mirul şi Preoţia – conferă, pe lângă har, un caracter sacramental, o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. Această configurare lui Cristos şi Bisericii, pe care o realizează Duhul Sfânt, este de neşters[13], rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har, ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată.

III. Sacramentele credinţei

  1. Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24, 47). „Faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28, 19). Misiunea de a boteza, deci misiunea sacramentală, e inclusă în misiunea de a evangheliza, pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă, care e consimţire la acest Cuvânt:

    Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. (…) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinţei, iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt[14].

  1. „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni, să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa, ci, prin cuvintele şi elementele rituale, o şi nutresc, o întăresc şi o exprimă; de aceea, sunt numite sacramente ale credinţei[15].
  1. Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului, care e invitat să adere la ea. Când Biserica celebrează sacramentele, ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. De aici, vechiul adagiu: Lex orandi, lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi, după Prosper de Aquitania[16] [sec. al V-lea]). Legea rugăciunii e legea credinţei, Biserica crede aşa cum se roagă. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii[17].
  1. De aceea, nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac, ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei.
  1. Pe de altă parte, întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică, lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor[18].

IV. Sacramentele mântuirii

  1. Celebrate cum se cuvine în credinţă, sacramentele conferă harul pe care-l semnifică[19]. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează, El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său, care, în epicleza fiecărui sacrament, îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. După cum focul transformă în sine tot ce atinge, Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale.
  1. Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii[20]: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”), adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos, săvârşită o dată pentru totdeauna. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte, ci de puterea lui Dumnezeu”[21]. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii, puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. Totuşi, roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte.
  1. Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire[22]. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc, conformându-i Fiului lui Dumnezeu. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte[23] pe credincioşi, unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut, Mântuitorul.

V. Sacramentele vieţii veşnice

  1. Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11, 26; 15, 28). Încă din perioada apostolică, liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16, 22.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (…) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22, 15-16). În sacramentele lui Cristos, Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale, ea participă deja la viaţa veşnică, totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, Isus Cristos” (Tit 2, 13). „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (…) Vino, Doamne Isuse!»” (Ap 22, 17. 20)

    Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent, şi anume pătimirea lui Cristos; e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos, şi anume harul; e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”[24].

PE SCURT

  1. Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute.
  1. Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi.
  1. Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. Atunci, sacramentele întăresc şi exprimă credinţa.
  1. Rodul vieţii sacramentale e, în acelaşi timp, personal şi eclezial. Pe de o parte, acest rod este, în fiecare credincios, viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus; pe de altă parte, el constituie, pentru Biserică, o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie.

 

Note


[1] Cf. SC 6.
[2] Cf. DS 860; 1310; 1601.
[3] DS 1600-1601.
[4] Sf. Leon cel Mare, Serm. 74, 2.
[5] Cf. Lc 5, 17; 6, 19; 8, 46.
[6] Cf. Mt 13, 52; 1 Cor 4, 1.
[7] Sf. Augustin, Civ. 22, 17; cf. Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 64, 2 ad 3.
[8] Pius XII, Enc. Mystici Corporis.
[9] LG 11.
[10] LG 11.
[11] LG 10.
[12] Cf. In 20, 21-23; Lc 24, 47; Mt 28, 18-20.
[13] Cc. Tridentin: DS 1609.
[14] PO 4.
[15] SC 59.
[16] Ep. 217.
[17] Cf. DV 8.
[18] Cf. UR 2 şi 15.
[19] Cf. Cc. Trid.: DS 1605 şi 1606.
[20] Cf. Cc. Trid.: DS 1608.
[21] Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 68, 8.
[22] Cf. Cc. Trid.: DS 1604.
[23] Cf. 2 Pt 1, 4.
[24] S. Th. 3, 60, 3.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *