Meniu

Noi credem

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA ÎNTÂI
„Cred” – „Credem”
CAPITOLUL AL TREILEA
Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

ARTICOLUL 2
Noi credem

  1. Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. Dar credinţa nu este un act izolat. Nimeni nu poate să creadă singur, după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Nimeni nu şi-a dăruit singur credinţa, după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. Fiecare credincios este, astfel, ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi, prin credinţa mea, contribui la susţinerea credinţei celorlalţi.
  1. „Eu cred”[1]: este credinţa Bisericii, mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales la botez. „Noi credem”[2]: este credinţa Bisericii, mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau, mai general, de adunarea liturgică a celor credincioşi. „Eu cred”: este, de asemenea, Biserica, Mama noastră, care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”, „Noi credem”.

I. „Priveşte, Doamne, la credinţa Bisericii tale”

  1. În primul rând, Biserica este cea care crede, şi astfel, poartă, hrăneşte şi susţine credinţa mea. În primul rând, Biserica este cea care, pretutindeni, îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine, pe toată faţa pământului, te mărturiseşte Sfânta Biserică”, cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”, „Noi credem”. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos, prin botez. În Rituale Romanum, cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”[3].
  1. Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. Dar, pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică, ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri; nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”[4]. Fiind mama noastră, Biserica este şi educatoarea credinţei noastre.

II. Limbajul credinţei

  1. Noi nu credem în formule, ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ, ci la realitatea enunţată”[5]. Totuşi, de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult.
  1. Biserica, „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3, 15), păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos, ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice, Biserica, Maica noastră, ne învaţă limbajul credinţei, pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă.

III. O singură credinţă

  1. De veacuri, prin atâtea limbi, culturi, popoare şi neamuri, Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică, primită de la un singur Domn, transmisă printr-un singur botez, înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată[6]. Sfântul Irineu de Lyon, martor al acestei credinţe, afirmă:
  1. „Într-adevăr, Biserica, deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa, (…) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi, ca şi cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în acelaşi fel, într-un suflet şi într-o inimă, şi le propovăduieşte, le învaţă şi le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură”[7].
  1. „Într-adevăr, chiar dacă limbile sunt felurite în lume, conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie, nici cele care sunt la iberi, nici cele care sunt la celţi, nici cele din Orient, din Egipt, din Libia, nici cele care se află în centrul lumii…”[8] „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic, pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”[9].
  1. „Această credinţă, pe care am primit-o de la Biserică, o păstrăm cu grijă, căci fără încetare, sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump, întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”[10].

PE SCURT

  1. Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se revelează. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte.
  1. «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr; la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă.
  1. Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
  1. Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. Pentru a crede, omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt.
  1. «A crede» este un act uman, conştient şi liber, care corespunde demnităţii persoanei umane.
  1. «A crede» este un act eclezial. Credinţa Bisericii precede, naşte, poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Biserica este mama tuturor celor care cred. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, dacă nu are Biserica drept mamă”[11].
  1. «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis, şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”[12].
  1. Credinţa este necesară pentru mântuire. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui; cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16, 16).
  1. «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii, care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”[13].

 

Note


[1] Simbolul Apostolilor.
[2] Crezul niceno-constantinopolitan, în originalul grecesc.
[3] OBA.
[4] Faustus de Riez, Spir. 1, 2
[5] Sf. Toma Aq., S. Th. 2-2, 1, 2, ad 2.
[6] Cf. Ef 4, 4-6.
[7] Haer. 1, 10, 1-2.
[8]. Ibid.
[9] Ibid., 5, 20, 1.
[10] Ibid., 3, 24, 1.
[11] Sf. Ciprian, Unit. Eccl.
[12] SPF 20.
[13] Sf. Toma Aq., Comp. 1, 2.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *