Meniu

Omul – chip al lui Dumnezeu

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
  1. „Creştinule, recunoaşte-ţi demnitatea. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască, nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”[1].
  1. Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi, mai mult, prin răscumpărare şi sfinţire. Ceea ce credinţa mărturiseşte, sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”, creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1, 12; 1 In 3, 1), „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1, 4). Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate, creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1, 27). Prin sacramente şi rugăciune, ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui, care îi fac capabili de ea.
  1. Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui[2]. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. La fel, şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui, „care vede în ascuns”[3], ca să devină „desăvârşiţi, aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5, 47).
  1. Încorporaţi în Cristos prin Botez[4], creştinii sunt „morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6, 11), fiind părtaşi, astfel, la viaţa celui Înviat[5]. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El[6], creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, şi să umble întru iubire” (Ef 5, 1), conformându-şi gândurile, cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2, 5) şi urmându-i exemplele[7].
  1. „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6, 11), „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1, 2), creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt[8]. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui[9] şi, devenind viaţa lor, îi face să lucreze[10] în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5, 22) printr-o iubire arătată în fapte. Vindecând rănile păcatului, Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4, 23), ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5, 8) prin „toată bunătatea, dreptatea şi adevărul” (Ef 5, 9).
  1. Calea lui Cristos „duce la viaţă”, o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7, 13)[11]. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. „Există două căi, una a vieţii, cealaltă a morţii; dar între ele este o mare deosebire”[12].
  1. În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos[13]. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6, 4) în Cristos va fi:

    o cateheză a Duhului Sfânt, Maestrul interior al vieţii după Cristos, oaspete blând şi prieten care inspiră, călăuzeşte, îndreaptă şi întăreşte această viaţă;

    o cateheză a harului, căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică;

    o cateheză a Fericirilor, căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri, singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului;

    o cateheză a păcatului şi a iertării, căci, fără să se recunoască păcătos, omul nu poate să cunoască adevărul despre sine, condiţie a purtării drepte, şi, fără oferirea iertării, el n-ar putea suporta acest adevăr;

    o cateheză a virtuţilor umane, care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine;

    o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei, a speranţei şi a iubirii, care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor;

    o cateheză a dublei porunci a dragostei, dezvoltată în Decalog;

    o cateheză eclezială, căci viaţa creştină poate să crească, să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”.

  1. Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi, care este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6). Privindu-l în credinţă, creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi, iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit, pot face faptele care corespund demnităţii lor:

    Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos, Domnul nostru, este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. El este al vostru, aşa cum capul este al mădularelor sale; tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui, Inima lui, Trupul lui, Sufletul lui şi toate facultăţile lui, iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre, ca să-l slujiţi, să-l lăudaţi, să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi ai lui, aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi, pentru slujirea şi slava Tatălui, ca de nişte lucruri care sunt ale lui[14].

    Pentru mine, a trăi este Cristos (Fil 1, 21).

SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
  1. Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea).
CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane
  1. Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1); ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Prin actele sale deliberate (articolul 4), persoana umană se conformează, sau nu, binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). Cu ajutorul harului, ei înaintează în virtute (articolul 7), ocolesc păcatul şi, dacă l-au comis, se încredinţează, asemenea fiului risipitor[15], îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). Astfel, ei ajung la desăvârşirea iubirii.

ARTICOLUL 1
Omul – chip al lui Dumnezeu

  1. „Cristos, (…) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii”[16]. Întru Cristos, „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15)[17], omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. În Cristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, chipul divin, desfigurat în om de cel dintâi păcat, a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi înnobilat de harul lui Dumnezeu[18].
  1. Chipul divin este prezent în fiecare om. El străluceşte în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. capitolul al doilea).
  1. Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor”[19], persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”[20]. Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veşnice.
  1. Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. Prin raţiune, ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Prin voinţa sa, e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui[21].
  1. În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei, omul este înzestrat cu libertate, „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”[22].
  1. Prin raţiune, omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu, care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”[23]. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei.
  1. „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei, omul a abuzat de libertatea sa”[24]. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. El păstrează dorinţa binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. A devenit predispus la rău şi supus greşelii:

    Omul este împărţit în sine însuşi. De aceea, întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine şi rău, între lumină şi întuneric[25].

  1. Prin pătimirea sa, Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi.
  1. Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. Această adopţiune filială îl transformă, dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. În unire cu Mântuitorul său, ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei, la sfinţenie. Maturizată în har, viaţa morală înfloreşte în viaţă veşnică, în gloria cerului.

PE SCURT

  1. „Cristos (..) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”[26].
  1. Înzestrată cu suflet spiritual, cu inteligenţă şi voinţă, persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui[27].
  1. Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”[28].
  1. Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”[29]. Această lege răsună în conştiinţa lui.
  1. Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale.
  1. Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. Viaţa morală, crescută şi maturizată în har, e menită să se împlinească în gloria cerului.

 

Note


[1] Sf. Leon cel Mare, Serm. 21, 2-3.
[2] Cf. In 8, 29.
[3] Cf. Mt 6, 6.
[4] Cf. Rom 6, 5.
[5] Cf. Col 2, 12.
[6] Cf. In 15, 5.
[7] Cf. In 13, 12-16.
[8] Cf. 1 Cor 6, 19.
[9] Cf. Gal 4, 6.
[10] Cf. Gal 5, 25.
[11] Cf. Dt 30, 15-20.
[12] Didahé 1, 1.
[13] Cf. CT 29. – 14.
[14] Sf. Ioan Eudes, Cord. 1, 5.
[15] Cf. Lc 15, 11-31.
[16] GS 22.
[17] Cf. 2 Cor 4, 4.
[18] Cf. GS 22.
[19] GS 14.
[20] GS 24, § 3.
[21] Cf. GS 15, § 2.
[22] GS 17.
[23] GS 16.
[24] GS 13, § 1.
[25] GS 13, § 2.
[26] GS 22, § 1.
[27] GS 15, § 2.
[28] GS 17.
[29] GS 16.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *