Meniu

Omul

PARTEA ÎNTÂI: Mărturisirea de credinţă
SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei
CAPITOLUL ÎNTÎI
Cred în Dumnezeu Tatăl

ARTICOLUL 1
Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul,
Creatorul cerului şi al pământului

PARAGRAFUL 6. Omul

  1. „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1, 27). Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I); în natura sa, el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II); el este creat „bărbat şi femeie” (III); Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).

I. „După chipul lui Dumnezeu”

  1. Dintre toate creaturile văzute, numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”[1], el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”[2]; doar el este chemat să împărtăşească, prin cunoaştere şi iubire, viaţa lui Dumnezeu. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale:

    Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgit-o; căci din iubire ai creat-o, din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veşnic[3].

  1. Fiind după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva, ci cineva. E capabil să se cunoască, să se stăpânească, să se dăruiască în mod liber, să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat, prin har, la un legământ cu Creatorul său, la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său.
  1. Dumnezeu a creat totul pentru om[4], însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie:

    Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul, mare şi minunat chip viu, mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul, pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată, încât, pentru el, nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la dreapta sa[5].

  1. „De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”[6]:

    Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos… Primul Adam, spune el, a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa; celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. Primul a fost creat de celălalt, de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa… Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam, atunci când îl modela. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui, ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. Primul Adam, al doilea Adam: primul are început, al doilea nu are sfârşit. Căci al doilea este, de fapt, primul, aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”[7].

  1. Datorită originii comune, neamul omenesc formează o unitate. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26)[8]:

    Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu; (…) în unitatea naturii sale, alcătuită în acelaşi fel la toţi, dintr-un trup material şi un suflet spiritual; în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume; în unitatea de locuire: pământul, de ale cărui bunuri toţi oamenii, prin dreptul natural, se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii; în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi, spre care toţi trebuie să tindă; în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop; (…) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi[9].

  1. «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»[10], fără a exclude bogata varietate a persoanelor, a culturilor şi a popoarelor, ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi.

II. „Unitate de trup şi suflet”

  1. Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic, afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2, 7). Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu.
  1. Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană[11] sau persoana umană [12] în întregime. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om[13] şi de mai mare valoare[14], prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om.
  1. Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual; persoana umană în întregimea ei este menită să devină – prin Trupul lui Cristos – Templul Duhului Sfânt[15]:

    Unitate de trup şi suflet, omul, prin însăşi condiţia sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul, deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi[16].

  1. Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă, încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului[17]; adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual; în om, spiritul şi materia nu sunt două naturi unite, ci unitatea lor formează o unică natură.
  1. Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu[18] – nu este „produs” de părinţi; ne învaţă, de asemenea, că este nemuritor[19]: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi.
  1. Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. Astfel, Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă, spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5, 23). Biserica învaţă că această distincţie nu introduce o dualitate în suflet[20]. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural[21], iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu[22].
  1. Tradiţia spirituală a Bisericii insistă, de asemenea, asupra inimii, în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31, 33), unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu[23].

III. „Bărbat şi femeie i-a creat”

Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu

  1. Bărbatul şi femeia sunt creaţi, adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane, pe de o parte, iar pe de altă parte, în fiinţa lor de bărbat şi, respectiv, de femeie. „A fi bărbat” sau ” a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare, ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu, Creatorul lor[24]. Bărbatul şi femeia sunt, cu o identică demnitate, „după chipul lui Dumnezeu”. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”, ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului.
  1. Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. El nu este nici bărbat, nici femeie. Dumnezeu este spirit pur, în care nu există loc pentru diferenţele de sex. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame[25] şi ale unui tată şi soţ[26].

„Unul pentru celălalt” – „o unitate în doi”

  1. Creaţi împreună, bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2, 18). Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-a-vis al bărbatului (Gen 2, 19-20). Femeia, pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului, trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie, o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2, 23). Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”, cu aceeaşi natură omenească.
  1. Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”; i-a creat pentru o comuniune de persoane, în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt, fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele… „) şi complementari ca bărbat şi femeie. În căsătorie, Dumnezeu îi uneşte astfel încât, formând „un singur trup” (Gen 2, 24), să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1, 28). Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană, bărbatul şi femeia, ca soţi şi părinţi, cooperează în chip unic la opera Creatorului[27].
  1. În planul lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1, 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11, 24), bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. De aici, responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.

IV. Omul în Paradis

  1. Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun, dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său, încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos.
  1. Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei, Biserica învaţă că primii noştri părinţi, Adam şi Eva, au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”[28]. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină[29].
  1. Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină, omul nici nu ar fi murit[30], nici nu ar fi suferit[31]. Armonia interioară a persoanei umane, armonia dintre bărbat şi femeie[32], în sfârşit, armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”.
  1. „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia, înainte de toate, în omul însuşi, ca stăpânire de sine. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa, fiind liber de întreita poftă[33] care îl face rob plăcerilor simţurilor, lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii.
  1. Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină[34]. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2, 15): munca nu înseamnă un chin[35], ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute.
  1. Această armonie a dreptăţii originare, prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu, avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi.

PE SCURT

  1. „Părinte sfânt… Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi, pentru ca, slujind numai ţie, Creatorul său, să stăpânească peste toate celelalte făpturi”[36].
  1. Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om – „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1, 15) -, astfel încât Cristos să fie Întâiul-născut între mulţi fraţi şi surori[37].
  1. Omul este „unitate de trup şi suflet”[38]. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu.
  1. „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi, «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1, 27), iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”[39].
  1. Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis.

 

Note


[1] GS 12, 3.
[2] GS 24, 3.
[3] Sf. Ecaterina din Siena, Dial. 4, 13.
[4] GS 12, 1; 24, 3; 39, 1.
[5] Cf. Sf. Ioan Chrysostom, Serm. in Gen 2, 1.
[6] GS 22, 1.
[7] Sf. Petru Chrysolog, Serm. 117.
[8] Cf. Tob 8, 6.
[9] Pius XII, Enc. Summi pontificatus, Cf. NA 1.
[10] Ibid.
[11] Cf. Mt 16, 25-26; In 15, 13.
[12] Cf. Fapte 2, 41.
[13] Cf. Mt 26, 38; In 12, 27.
[14] Cf. Mt 10, 28; 2 Mac 6, 30.
[15] Cf. 1 Cor 6, 19-20; 15, 44-45.
[16] GS 14, 1.
[17] Cf. Cc. Viena (în 1312): DS 902.
[18] Cf. Pius XII, Enc. Humani generis, 1950: DS 3896; SPF 8.
[19] Cf. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440.
[20] Cf. Cc. Constantinopol IV (în 870): DS 657.
[21] Cc. Vatican I: DS 3005; cf. GS 22, 5.
[22] Cf. Pius XII, Enc. Humani generis, 1950: DS 3891.
[23] Cf. Dt. 6, 5; 29, 3; Is 29, 13; Ez 36, 26; Mt 6, 21; Lc 8, 15; Rom 5, 5.
[24] Cf. Gen 2, 7. 22.
[25] Cf. Is 49, 14-16; 66, 13; Ps 131, 2-3.
[26] Cf. Os 11, 1-4; Ier 3, 4-19.
[27] Cf. GS 50, 1.
[28] Cc. Tridentin: DS 1511.
[29] LG 2.
[30] Cf. Gen 2, 17; 3, 19.
[31] Cf. Gen 3, 16.
[32] Cf. Gen 2, 25.
[33] Cf. 1 In 2, 16.
[34] Cf. Gen 2, 8.
[35] Cf. Gen 3, 17-19.
[36] LR, Rugăciunea euharistică IV, 118.
[37] Cf. Ef 1, 3-6; Rom 8, 29.
[38] GS 14, 1.
[39] GS 12, 4.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *