Meniu

Păcatul

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL ÎNTÂI
Demnitatea persoanei umane

ARTICOLUL 8
Păcatul

I. Milostivirea şi păcatul

  1. Evanghelia este revelarea, în Isus Cristos, a îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătoşi[1]. Îngerul îi vesteşte lui Iosif: „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1, 21). La fel se poate spune despre Euharistie, sacrament al Răscumpărării: „Acesta este sângele meu, sângele legământului, care pentru mulţi se va vărsa spre iertarea păcatelor” (Mt 26, 28).
  1. „Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi”[2]. Primirea îndurării lui cere de la noi mărturisirea păcatelor noastre. „Dacă spunem: «N-avem păcat», ne amăgim şi adevărul nu este în noi. Dacă ne recunoaştem păcatele, El este credincios şi drept, aşa încât ne va ierta păcatele şi ne va curăţa de orice nedreptate” (1 In 1, 8-9).
  1. După cum afirmă sfântul Paul: „Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul”. Dar pentru a-şi împlini lucrarea, harul trebuie să descopere păcatul ca să ne convertească inima şi să ne dăruiască „dreptatea pentru viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5, 20-21). Ca un medic care examinează rana înainte de a o pansa, Dumnezeu, prin Cuvântul şi prin Duhul său, aruncă o lumină vie asupra păcatului:

    Convertirea necesită vădirea de păcat; implică judecata interioară a conştiinţei, şi aceasta, fiind o dovadă a acţiunii Duhului adevărului înlăuntrul omului, devine în acelaşi timp un nou început al împărtăşirii harului şi iubirii: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt”. Astfel, în această „vădire de păcat” descoperim o dublă dăruire: dăruirea adevărului conştiinţei şi dăruirea certitudinii răscumpărării. Duhul adevărului este Sfătuitorul şi Mângâietorul[3].

II. Definiţia păcatului

  1. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite bunuri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca „un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice”[4].
  1. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: „Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut” (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni „ca nişte dumnezei”, cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel „iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu”[5]. Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea[6].
  1. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi al Stăpânitorului lumii acesteia[7], jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.

III. Diversitatea păcatelor

  1. Varietatea păcatelor este mare. Scriptura oferă mai multe liste. Scrisoarea către galateni pune în opoziţie faptele trupului şi roadele Duhului: „Sunt vădite faptele trupului, şi anume: adulterul, necurăţia, desfrânarea, idolatria, vrăjitoria, urile, gâlceava, gelozia, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, ereziile, pizmuirile, beţiile, chefurile şi cele asemenea cu acestea şi vă spun dinainte, precum v-am mai spus, că cei care fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (5, 19-21)[8].
  1. Păcatele pot fi deosebite după obiectul lor, ca orice act uman, sau după virtuţile cărora li se opun, prin exces sau prin lipsă, sau după poruncile pe care le încalcă. Ele pot fi orânduite şi după cum se referă la Dumnezeu, la aproapele sau la sine însuşi; pot fi împărţite şi în păcate spirituale sau trupeşti şi, de asemenea, în păcate cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. Rădăcina păcatului este în inima omului, în voinţa lui liberă, după învăţătura Domnului: „Căci din inimă vin gândurile rele, omorurile, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile mincinoase, hulirile – acestea sunt cele care îl fac pe om necurat” (Mt 15, 19-20). Tot în inimă sălăşluieşte iubirea, principiul faptelor bune şi curate, pe care o răneşte păcatul.

IV. Gravitatea păcatului: păcat de moarte şi lesne-iertător

  1. Păcatele trebuie să fie evaluate în funcţie de gravitatea lor. Deja perceptibilă în Scriptură[9], distincţia între păcat de moarte şi păcat lesne-iertător s-a impus în tradiţia Bisericii. Experienţa oamenilor o întăreşte.
  1. Păcatul de moarte nimiceşte iubirea în inima omului printr-o încălcare gravă a Legii lui Dumnezeu; el îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, care este scopul ultim şi fericirea lui, preferându-i un bine inferior. Păcatul lesne-iertător lasă să subziste iubirea, chiar dacă o loveşte şi o răneşte.
  1. De vreme ce păcatul de moarte atacă în noi principiul vital care este iubirea, e nevoie de o nouă iniţiativă a îndurării lui Dumnezeu şi de o convertire a inimii, care se îndeplineşte în mod normal în cadrul sacramentului Reconcilierii:

    Când voinţa se îndreaptă spre un lucru care este în sine contrar iubirii prin care suntem orientaţi spre scopul ultim, atunci păcatul, prin însuşi obiectul său, are de ce să fie de moarte, (…) fie că este împotriva iubirii de Dumnezeu, cum ar fi blasfemia, sperjurul etc., fie că este împotriva iubirii de aproapele, ca omuciderea, adulterul etc. (…) În schimb, atunci când voinţa păcătosului se îndreaptă uneori spre un lucru ce cuprinde în sine o dezordine, dar nu este contrar iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, cum ar fi cuvintele deşarte, râsul nepotrivit etc., astfel de păcate sunt veniale[10].

  1. Pentru ca un păcat să fie de moarte, sunt cerute simultan trei condiţii: „Este păcat de moarte orice păcat care are drept obiect o materie gravă şi care este săvârşit cu conştiinţă deplină şi cu consimţământ deliberat”[11].
  1. Materia gravă este precizată de cele Zece Porunci, conform răspunsului lui Isus către tânărul bogat: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu înşeli; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Mc 10, 19). Gravitatea păcatelor este mai mult sau mai puţin mare: un omor este mai grav decât un furt. Calitatea persoanelor lezate intră şi ea în discuţie: violenţa exercitată împotriva părinţilor este, de la sine, mai gravă decât cea împotriva unui străin.
  1. Păcatul de moarte cere conştiinţă deplină şi consimţământ total. El presupune cunoaşterea caracterului păcătos al actului, a opoziţiei lui faţă de Legea lui Dumnezeu. El implică şi un consimţământ suficient de liber pentru a fi o alegere personală. Ignoranţa afectată şi împietrirea inimii[12] nu scad caracterul voluntar al păcatului, ci îl sporesc.
  1. Ignoranţa involuntară poate să micşoreze, dacă nu să anuleze, imputabilitatea unei greşeli grave. Se presupune însă că nimeni nu ignoră principiile legii morale, care sunt înscrise în conştiinţa oricărui om. Impulsurile sensibilităţii, pasiunile, pot şi ele să atenueze caracterul voluntar şi liber al greşelii, ca şi presiunile exterioare sau tulburările patologice. Păcatul săvârşit din răutate, printr-o alegere deliberată a răului, este cel mai grav.
  1. Păcatul de moarte este o posibilitate radicală a libertăţii umane, ca şi iubirea. El atrage pierderea iubirii şi lipsirea de harul sfinţitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Cristos şi moartea veşnică a Iadului, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive, fără întoarcere. Totuşi, dacă putem aprecia că un act este în sine o greşeală gravă, trebuie să încredinţăm judecata asupra persoanelor dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu.
  1. Omul săvârşeşte un păcat lesne-iertător când nu respectă, în materie uşoară, măsura prescrisă de legea morală, sau când nu ascultă de legea morală în materie gravă, dar fără conştiinţă deplină sau fără consimţământ total.
  1. Păcatul venial slăbeşte iubirea; el vădeşte o afecţiune dezordonată faţă de bunurile create; împiedică progresul sufletului în exercitarea virtuţilor şi în practica binelui moral; e vrednic de pedepse vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat şi rămas fără căinţă dispune treptat la săvârşirea păcatului de moarte. Totuşi, păcatul venial nu ne opune voinţei şi prieteniei divine; nu rupe legământul cu Dumnezeu. Este omeneşte reparabil, cu harul lui Dumnezeu. „El nu privează de harul sfinţitor, de prietenia cu Dumnezeu, de iubire şi, deci, nici de fericirea veşnică”[13]:

    Omul nu se poate feri de orice păcat atât cât este în trup, cel puţin de păcatele uşoare. Dar să nu nesocoteşti aceste păcate pe care le numim uşoare: dacă nu ţii seama de ele când le cântăreşti, să tremuri când le numeri. Multe obiecte uşoare adunate laolaltă atârnă greu; multe picături umplu un fluviu; multe grăunţe fac o grămadă. Atunci, ce speranţă ne rămâne? Înainte de toate, mărturisirea[14].

  1. „Oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va afla iertare în veac, ci e vinovat de un păcat veşnic” (Mc 3, 29)[15]. Îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, dar cel care refuză în mod deliberat să o primească prin căinţă respinge iertarea păcatelor sale şi mântuirea oferită de Duhul Sfînt[16]. O asemenea împietrire poate duce la nepocăinţa finală şi la pierzarea veşnică.

V. Proliferarea păcatului

  1. Păcatul duce la obişnuinţa păcatului; el dă naştere viciului prin repetarea aceloraşi acte. Rezultă înclinaţii perverse, care întunecă conştiinţa şi corup aprecierea concretă a binelui şi a răului. Astfel, păcatul tinde să se reproducă şi să se întărească, dar nu poate distruge simţul moral până la rădăcină.
  1. Viciile pot fi catalogate după virtuţile cărora li se opun, sau pot fi legate de păcatele capitale, pe care experienţa creştină le-a distins urmându-i pe Sfântul Ioan Cassian şi pe Sfântul Grigore cel Mare[17]. Sunt numite „capitale” pentru că generează alte păcate, alte vicii. Ele sunt: trufia, avariţia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea.
  1. Tradiţia catehetică aminteşte că există şi păcate strigătoare la cer. Strigă către cer: sângele lui Abel[18]; păcatul sodomiţilor[19]; glasul poporului asuprit în Egipt[20]; plângerea străinului, a văduvei şi a orfanului[21]; nedreptatea faţă de salariat[22].
  1. Păcatul este un act personal. În plus, avem o responsabilitate în păcatele săvârşite de alţii, atunci când cooperăm la ele:

    – participând la ele direct şi voit;

    – poruncindu-le, sfătuindu-le, lăudându-le sau aprobându-le;

    – nedezvăluindu-le sau neîmpiedecându-le atunci când suntem datori să o facem;

    – ocrotindu-i pe cei care săvârşesc răul.

  1. Astfel, păcatul îi face pe oameni complici, face să domnească între ei concupiscenţa, violenţa şi nedreptatea. Păcatele provoacă situaţii sociale şi instituţii contrare Bunătăţii divine. „Structurile păcatului” sunt expresia şi efectul păcatelor personale. Ele îşi împing victimele să comită, la rândul lor, răul. Într-un sens analogic, ele constituie un „păcat social”[23].

PE SCURT

  1. „Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare ca să se îndure de toţi” (Rom 11, 32).
  1. Păcatul reprezintă „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă care se împotrivesc legii veşnice”[24]. Este o ofensă adusă lui Dumnezeu. El se ridică împotriva lui Dumnezeu într-o neascultare opusă ascultării lui Cristos.
  1. Păcatul este un act contrar raţiunii. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană.
  1. Rădăcina tuturor păcatelor este în inima omului. Speciile şi gravitatea lor se măsoară, în primul rând, în funcţie de obiect.
  1. A alege în mod deliberat, adică ştiind şi voind, un lucru care este în mod grav contrar legii divine şi scopului ultim al omului înseamnă a săvârşi un păcat de moarte. Acesta nimiceşte în noi iubirea, fără de care fericirea veşnică este imposibilă. Dacă nu e urmat de căinţă, el atrage moartea veşnică.
  1. Păcatul lesne-iertător constituie o dezordine morală reparabilă prin iubirea pe care o lasă să subziste în noi.
  1. Repetarea păcatelor, chiar şi veniale, dă naştere viciilor, printre care se disting păcatele capitale.

 

Note


[1] Cf. Lc 15.
[2] Sf. Augustin, Serm. 169, 11, 13.
[3] DeV 31.
[4] Sf. Augustin, Faust. 22; Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 71, 6.
[5] Sf. Augustin, Civ. 14, 28.
[6] Cf. Fil 2, 6-9.
[7] Cf. In 14, 30.
[8] Cf. Rom 1, 28-32; 1 Cor 6, 9-10; Ef 5, 3-5; Col 3, 5-8; 1 Tim 1, 9-10; 2 Tim 3, 2-5.
[9] Cf. 1 In 5, 16-17.
[10] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 88, 2.
[11] RP 17.
[12] Cf. Mc 3, 5-6; Lc 16, 19-31.
[13] RP 17.
[14] Sf. Augustin, Ep. Io. 1, 6.
[15] Cf. Mt 12, 32; Lc 12, 10.
[16] Cf. DeV 46.
[17] Mor. 31, 45.
[18] Cf. Gen 4, 10.
[19] Cf. Gen 18, 20; 19, 13.
[20] Cf. Ex 3, 7-10.
[21] Cf. Ex 22, 20-22.
[22] Cf. Dt 24, 14-15; Iac 5, 4.
[23] Cf. RP 16.
[24] Sf. Augustin, Faust. 22; Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 71, 6.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *