Meniu

Participarea la viaţa socială

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ

ARTICOLUL 2
Participarea la viaţa socială

I. Autoritatea

  1. „Viaţa în societate ar fi lipsită de ordine şi de rodnicie fără prezenţa unor oameni învestiţi în mod legitim cu autoritate şi care asigură salvgardarea instituţiilor şi contribuie într-o măsură suficientă la înfăptuirea binelui comun”[1].

    Se numeşte „autoritate” temeiul în virtutea căruia anumite persoane sau instituţii dau legi şi porunci unor oameni şi aşteaptă ascultare din partea lor.

  1. Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate care să o conducă[2]. Aceasta îşi găseşte fundamentul în natura umană. Ea e necesară pentru unitatea Cetăţii. Rolul ei constă în a asigura pe cât posibil binele comun al societăţii.
  1. Autoritatea cerută de ordinea morală vine de la Dumnezeu: „Toţi oamenii să se supună autorităţilor care sunt deasupra lor, căci nu există autoritate decât de la Dumnezeu şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. Aşadar cel care se împotriveşte autorităţii se împotriveşte orânduielii lui Dumnezeu, iar răzvrătiţii îşi vor atrage asupra lor osândă” (Rom 13, 1-2)[3].
  1. Datoria de ascultare impune tuturor să dea autorităţii cinstirea cuvenită şi să înconjoare cu respect şi, în funcţie de meritul lor, cu recunoştinţă şi bunăvoinţă persoanele care o exercită. Găsim sub pana sfântului Papă Clement Romanul cea mai veche rugăciune a Bisericii pentru autoritatea politică[4]:

    „Dăruieşte-le, Doamne, sănătate, pace, bună înţelegere, stăpânire neclintită, ca să împlinească fără piedici cârmuirea pe care le-ai încredinţat-o. Căci Tu, Stăpâne, Împărate ceresc al veacurilor, dăruieşti fiilor oamenilor mărire, cinste şi putere asupra celor de pe pământ.

    Cârmuieşte-le, Doamne, sfatul, ca să caute ceea ce este bine şi plăcut înaintea ochilor tăi, pentru ca, folosindu-şi cu evlavie, cu pace şi blândeţe puterea primită de la tine, să afle bunăvoinţă în faţa ta”[5]

  1. Dacă autoritatea trimite la o ordine fixată de Dumnezeu, „determinarea regimului politic şi desemnarea conducătorilor trebuie să fie lăsate la libera voinţă a cetăţenilor”[6].

    Diversitatea regimurilor politice este admisibilă din punct de vedere moral, cu condiţia ca ele să contribuie la binele legitim al comunităţii care le adoptă. Regimurile a căror natură este contrară legii naturale, ordinii publice şi drepturilor fundamentale ale persoanelor nu pot realiza binele comun al naţiunilor cărora li s-au impus.

  1. Autoritatea nu-şi are în ea însăşi obârşia legitimităţii morale. Ea nu trebuie să se comporte în mod despotic, ci să acţioneze pentru binele comun ca o „forţă morală bazată pe libertate şi pe simţul de răspundere”[7]:

    Legislaţia umană nu dobândeşte caracter de lege decât în măsura în care se conformează dreptei raţiuni; de aici se vede că ea îşi are puterea de la legea veşnică. În măsura în care ea s-ar îndepărta de raţiune, ar trebui să fie declarată nedreaptă, căci nu ar corespunde noţiunii de lege; ar fi mai degrabă o formă de violenţă[8].

  1. Autoritatea nu se exercită în mod legitim decât dacă urmăreşte binele comun al grupului respectiv şi dacă, pentru a-l atinge, foloseşte mijloace licite din punct de vedere moral. Dacă celor care conduc li se întâmplă să promulge legi nedrepte, sau să ia măsuri contrare ordinii morale, aceste dispoziţii nu sunt obligatorii pentru conştiinţe. „În acest caz, autoritatea încetează să fie autoritate şi degenerează în oprimare”[9].
  1. „E preferabil ca orice putere să fie contrabalansată de alte puteri şi de alte sfere de competenţă care să o menţină în limite juste. Acesta e principiul «statului de drept», în care e suverană legea, şi nu voinţa arbitrară a oamenilor”[10].

II. Binele comun

  1. Conform cu natura socială a omului, binele fiecăruia se află în mod necesar în relaţie cu binele comun. Acesta nu poate fi definit decât în raport cu persoana umană:

    Nu trăiţi izolaţi, retraşi în voi înşivă, ca şi cum aţi fi deja îndreptăţiţi, ci adunaţi-vă ca să căutaţi împreună ceea ce e spre binele tuturor[11].

  1. Prin bine comun trebuie să înţelegem „ansamblul condiţiilor de viaţă socială, care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai din plin şi mai uşor perfecţiunea”[12]. Binele comun interesează viaţa tuturor. El pretinde prudenţă din partea fiecăruia, şi mai mult din partea celor care exercită o funcţie de autoritate. El cuprinde trei elemente esenţiale:
  1. Presupune, în primul rând, respectul faţă de persoană ca atare. În numele binelui comun, puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale şi inalienabile ale persoanei umane. Societatea e datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-şi realizeze vocaţia. În special, binele comun rezidă în condiţiile de exercitare a libertăţilor naturale, care sunt indispensabile pentru înflorirea vocaţiei omului: de exemplu, „dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o justă libertate, inclusiv în materie de religie”[13].
  1. În al doilea rând, binele comun pretinde bunăstarea socială şi dezvoltarea grupului însuşi. Dezvoltarea este rezumatul tuturor îndatoririlor sociale. Desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare. Dar ea trebuie să facă accesibile fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viaţă cu adevărat umană: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, muncă, educaţie şi cultură, informaţie adecvată, dreptul de a întemeia o familie etc.[14]
  1. Binele comun implică, în sfârşit, pacea, adică o ordine dreaptă durabilă şi sigură. El presupune deci ca autoritatea să asigure, prin mijloace oneste, securitatea societăţii şi a membrilor ei. El întemeiază dreptul la legitimă apărare personală şi colectivă.
  1. Dacă fiecare comunitate umană posedă un bine comun care-i îngăduie recunoaşterea ca atare, realizarea acestuia cea mai completă se găseşte în comunitatea politică. Îi revine statului sarcina să apere şi să promoveze binele comun al societăţii civile, al cetăţenilor şi al corpurilor intermediare.
  1. Dependenţele umane se intensifică. Ele se extind treptat la Pământul întreg. Unitatea familiei umane, adunând fiinţe ce se bucură de o demnitate naturală egală, implică un bine comun universal. Acesta pretinde o organizare a comunităţii naţiunilor, capabilă „să se ocupe de diversele nevoi ale oamenilor, atât în domeniul vieţii sociale, de care ţin alimentaţia, sănătatea, munca, educaţia, cât şi privind unele împrejurări speciale ce pot apărea pe alocuri, cum ar fi (…) rezolvarea situaţiei dramatice a refugiaţilor risipiţi în lumea întreagă sau ajutorarea imigranţilor şi a familiilor lor”[15].
  1. Binele comun este întotdeauna orientat spre progresul persoanelor: „Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor, şi nu invers”[16]. Această ordine are drept bază adevărul, se construieşte în dreptate, este însufleţită de iubire.

III. Responsabilitate şi participare

  1. Participarea este angajarea voluntară şi generoasă a persoanei în schimburile sociale. Toţi trebuie să participe, fiecare după locul pe care îl ocupă şi rolul pe care îl joacă, la promovarea binelui comun. Această îndatorire este inerentă demnităţii persoanei umane.
  1. Participarea se realizează, în primul rând, prin implicarea în domeniile ce pretind asumarea unei responsabilităţi personale: prin grija pentru educarea familiei, prin conştiinciozitate în muncă, omul participă la binele altora şi al societăţii[17].
  1. Cetăţenii trebuie, pe cât se poate, să ia parte activă la viaţa publică. Modalităţile acestei participări pot varia de la o ţară sau de la o cultură la alta. „E de lăudat modul de a acţiona al naţiunilor în care majoritatea cetăţenilor participă, într-o autentică libertate, la treburile publice”[18].
  1. Participarea tuturor la înfăptuirea binelui comun implică, precum orice îndatorire etică, o convertire mereu reînnoită a partenerilor sociali. Frauda şi alte subterfugii, prin care unii se sustrag constrângerilor legii şi prescripţiilor îndatoririi sociale, trebuie să fie condamnate cu fermitate, pentru că sunt incompatibile cu exigenţele dreptăţii. Trebuie să existe preocuparea pentru dezvoltarea instituţiilor ce ameliorează condiţiile de viaţă ale oamenilor[19].
  1. Cei care sunt învestiţi cu autoritate sunt datori să întărească valorile ce atrag încrederea membrilor grupului şi îi stimulează să se pună în slujba semenilor lor. Participarea începe prin educaţie şi cultură. „Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera”[20].

PE SCURT

  1. „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu” (Rom 13, 1).
  1. Orice comunitate umană are nevoie de o autoritate pentru a se menţine şi a se dezvolta.
  1. „Comunitatea politică şi autoritatea publică îşi găsesc temeiul în natura umană şi, ca atare, ţin de ordinea prestabilită de Dumnezeu”[21].
  1. Autoritatea se exercită în mod legitim dacă se dedică urmăririi binelui comun al societăţii. Pentru a-l realiza, ea trebuie să folosească mijloace admisibile din punct de vedere moral.
  1. Diversitatea regimurilor politice este legitimă, cu condiţia să concure la binele comunităţii.
  1. Autoritatea politică trebuie să se exercite în limitele ordinii morale şi să garanteze condiţiile de exercitare a libertăţii.
  1. Binele comun cuprinde „ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea”[22].
  1. Binele comun cuprinde trei elemente esenţiale: respectarea şi promovarea drepturilor fundamentale ale persoanei; prosperitatea sau dezvoltarea bunurilor spirituale şi temporale ale societăţii; pacea şi securitatea grupului şi a membrilor lui.
  1. Demnitatea persoanei umane presupune căutarea binelui comun. Fiecare trebuie să se preocupe să suscite şi să susţină instituţii care ameliorează condiţiile vieţii umane.
  1. Îi revine Statului sarcina să apere şi să promoveze binele comun al societăţii civile. Binele comun al întregii familii umane pretinde o organizare a societăţii internaţionale.

 

Note


[1] PT 46.
[2] Cf. Leon XIII, Enc. Immortale Dei; Enc. Diuturnum illud.
[3] Cf. 1 Pt 2, 13-17.
[4] Cf. deja 1 Tim 2, 1-2.
[5] Clement Romanul, Cor. 61, 1-2.
[6] GS 74, § 3.
[7] GS 74, § 2.
[8] Sf. Toma Aq., S. Th. 1-2, 93, 3, ad 2.
[9] PT 51.
[10] CA 44.
[11] Barnaba, Ep. 4, 10.
[12] GS 26, § 1; cf. GS 74, § 1.
[13] GS 26, §2.
[14] Cf. GS 26, § 2.
[15] GS 84, § 2.
[16] GS 26, § 3.
[17] Cf. CA 43.
[18] GS 31, § 3.
[19] Cf. GS 30, § 1.
[20] GS 31, § 3.
[21] GS 74, § 3.
[22] GS 26, § 1.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *