Meniu

Persoana şi societatea

PARTEA A TREIA: Viaţa în Cristos
SECŢIUNEA ÎNTÂI
Vocaţia omului: viaţa în Duh
CAPITOLUL AL DOILEA
COMUNITATEA UMANĂ
  1. Vocaţia omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu şi de a fi transformată după chipul Fiului unul-născut al Tatălui. Această vocaţie îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină; ea priveşte însă şi comunitatea umană în ansamblul ei.

ARTICOLUL 1
Persoana şi societatea

I. Caracterul comunitar al vocaţiei umane

  1. Toţi oamenii sunt chemaţi la acelaşi scop: Dumnezeu însuşi. Există o anumită asemănare între unirea Persoanelor divine şi frăţietatea pe care oamenii trebuie s-o instaureze între ei, în adevăr şi iubire[1]. Iubirea faţă de aproapele este inseparabilă de iubirea faţă de Dumnezeu.
  1. Persoana umană are nevoie de viaţa socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigenţă a naturii ei. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor şi dialogul cu fraţii săi, omul îşi dezvoltă virtualităţile, şi astfel, răspunde vocaţiei sale[2].
  1. O societate este un ansamblu de persoane legate în mod organic între ele printr-un principiu de unitate care le depăşeşte pe fiecare. Adunare în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, o societate dăinuie în timp: ea moşteneşte trecutul şi pregăteşte viitorul. Prin ea, fiecare om este constituit „moştenitor”, primeşte „talanţi” care îi îmbogăţesc identitatea şi care trebuie să fie fructificaţi[3]. Pe drept cuvânt, fiecare datorează devotament comunităţilor din care face parte şi respect autorităţilor care au răspunderea binelui comun.
  1. Fiecare comunitate se defineşte prin scopul ei şi, în consecinţă, ascultă de reguli specifice, dar „persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”[4].
  1. Anumite societăţi, cum ar fi familia şi cetatea, corespund mai direct naturii omului. Ele îi sunt necesare. Pentru a favoriza participarea celui mai mare număr de persoane la viaţa socială, trebuie să fie încurajată crearea de asociaţii şi instituţii „cu scopuri economice, culturale, sociale, sportive, recreative, profesionale, politice, atât în interiorul comunităţilor politice, cât şi pe plan mondial”[5]. Această socializare exprimă şi tendinţa naturală care îi îndeamnă pe oameni să se asocieze pentru a atinge obiective ce depăşesc capacităţile individuale. Ea dezvoltă calităţile persoanei, îndeosebi spiritul de iniţiativă şi simţul responsabilităţii. Contribuie la garantarea drepturilor acesteia[6].
  1. Socializarea prezintă şi primejdii. O intervenţie prea accentuată a statului poate ameninţa libertatea şi iniţiativa personală. Doctrina Bisericii a elaborat principiul subsidiarităţii. Conform acestuia, „o societate de ordin superior nu trebuie să intervină în viaţa internă a unei societăţi de ordin inferior, privând-o de competenţele ei, ci trebuie mai degrabă să o susţină la nevoie şi să o ajute să-şi coordoneze acţiunea cu acţiunea altor elemente ce compun societatea, în vederea binelui comun”[7].
  1. Dumnezeu n-a voit să-şi păstreze numai pentru sine exercitarea tuturor puterilor. El încredinţează fiecărei creaturi funcţiile pe care aceasta e în stare să le exercite, conform capacităţilor proprii naturii ei. Acest mod de a guverna trebuie să fie imitat în viaţa socială. Comportarea lui Dumnezeu în guvernarea lumii, care dă mărturie de un atât de adânc respect pentru libertatea umană, ar trebui să inspire înţelepciunea celor care guvernează comunităţile omeneşti. Aceştia trebuie să se comporte ca slujitori ai Providenţei.
  1. Principiul subsidiarităţii se opune tuturor formelor de colectivism. El trasează limitele intervenţiei statului. Vizează armonizarea relaţiilor între indivizi şi societăţi. Tinde la instaurarea unei adevărate ordini internaţionale.

II. Convertirea şi societatea

  1. Societatea este indispensabilă pentru realizarea vocaţiei umane. Spre a atinge acest scop, trebuie să fie respectată dreapta ierarhie a valorilor, care „subordonează dimensiunile fizice şi instinctive dimensiunilor interioare şi spirituale”[8]:

    Convieţuirea umană trebuie să fie considerată, în primul rând, ca o realitate de ordin spiritual. Într-adevăr, ea este schimb de cunoştinţe în lumina adevărului, exercitare de drepturi şi împlinire de datorii, emulaţie în căutarea binelui moral, comuniune în bucuria nobilă pentru frumos în toate expresiile sale legitime, dispoziţie permanentă de a comunica celuilalt ceea ce omul are mai bun în sine şi aspiraţie comună spre o necontenită îmbogăţire spirituală. Acestea sunt valorile care trebuie să însufleţească şi să orienteze activitatea culturală, viaţa economică, organizarea socială, mişcările şi regimurile politice, legislaţia şi toate celelalte expresii ale vieţii sociale în continua ei evoluţie[9].

  1. Inversarea dintre mijloace şi scopuri[10], care ajunge să dea valoare de scop ultim la ce nu este decât un mijloc de a tinde spre el sau să considere persoanele ca simple mijloace în vederea unui scop, dă naştere la structuri nedrepte, care „fac dificilă şi practic imposibilă o conduită creştină conformă cu poruncile Divinului Legislator”[11].
  1. Trebuie să fie făcut apel aşadar la capacităţile spirituale şi morale ale persoanei şi la exigenţa permanentă de convertire interioară pentru a obţine schimbări sociale, care să fie realmente în slujba ei. Prioritatea recunoscută convertirii inimii nu elimină nicidecum, ci, dimpotrivă, impune obligaţia de a lua măsuri potrivite de asanare a instituţiilor şi a condiţiilor de viaţă atunci când ele duc la păcat, aşa încât ele să se conformeze normelor dreptăţii şi să favorizeze binele, nu să-l împiedice[12].
  1. Fără ajutorul harului, oamenii nu ar putea „să descopere cărarea adeseori îngustă între laşitatea care cedează în faţa răului şi violenţa care, închipuindu-şi că îl combate, îl agravează”[13]. Este calea carităţii, adică a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Iubirea reprezintă cel mai mare comandament social. Ea îl respectă pe celălalt şi drepturile lui. Pretinde practicarea dreptăţii şi numai ea ne face capabili de aceasta. Inspiră o viaţă de dăruire de sine: „Cine va căuta să-şi păstreze viaţa o va pierde şi cine o va pierde o va mântui” (Lc 17, 33).

PE SCURT

  1. Există o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine şi frăţietatea pe care oamenii trebuie să o instaureze între ei.
  1. Pentru a se dezvolta în conformitate cu natura sa, persoana umană are nevoie de viaţa socială. Anumite societăţi, ca familia şi cetatea, corespund mai direct naturii omului.
  1. „Persoana umană este şi trebuie să fie principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”[14].
  1. Trebuie să fie încurajată o largă participare la asociaţiile şi instituţiile înfiinţate.
  1. Conform principiului subsidiarităţii, nici statul, nici altă societate mai vastă nu trebuie să se substituie iniţiativei şi responsabilităţii persoanelor şi a corpurilor intermediare.
  1. Societatea trebuie să favorizeze exercitarea virtuţilor, nu să o împiedice. Trebuie să fie inspirată de o justă ierarhie a valorilor.
  1. Acolo unde păcatul perverteşte climatul social, trebuie să se facă apel la convertirea inimilor şi la harul lui Dumnezeu. Caritatea îndeamnă la reforme juste. Nu există soluţie la problema socială în afara Evangheliei[15].

 

Note


[1] Cf. GS 24, § 3.
[2] Cf. GS 25, § 1.
[3] Cf. Lc 19, 13. 15.
[4] GS 25, §1.
[5] MM 60.
[6] Cf. GS 25, § 2; CA 12.
[7] CA 48; cf. Pius XI, Enc. Quadragesimo anno.
[8] CA 36.
[9] PT 35.
[10] Cf. CA 41.
[11] Pius XII, Cuvântare 1 iunie 1941.
[12] LG 36.
[13] CA 25.
[14] GS 25, § 1.
[15] Cf. CA 3.

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, str. G-ral Berthelot, nr. 19, RO-0101164-Bucureşti, www.arcb.ro


Important: Comentariile pot fi folosite pentru a completa cu trimiteri utile materialul de mai sus. Nu vor fi validate comentariile ofensatoare.

Completări? Întrebări?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *